Introducere

În prezent avem aproape acelaşi nivel al înţelegerii Adevărului cu cel atins în antichitate de marea filosofie a acelor timpuri (Socrate, Platon, Aristotel şi ceilalţi); deosebirea iluzorie faţă de acea epocă operându-se prin reperele analitice, cantitative şi calitative ale cunoştiinţelor ştiinţifice actuale. Ce este adevărul?, întreabă procurorul roman Pilat din Pont în timpul procesului, dar Iisus tace, nu va intra în polemică pe acest subiect şi nu îi va răspunde pentru că ştie: Chiar El este Adevărul. „Eu sunt calea adevărul şi viaţa” (Biblia, Evanghelia după Ioan (14:6). Fizicianul W. Heisenberg (1901-1976), laureat al premiului Nobel, prea bine afirma: „Prima înghiţitură din paharul ştiinţelor te face ateu. La fundul paharului însă, te aşteaptă Dumnezeu” (Maria Diana Popescu, www.agero-stuttgart.de/). Fiind pe deplin convins de această existenţă superioară marele savant Carl Gustav Jung declara „N-aş putea spune că cred. Ştiu. Am trăit experienţa de a fi cuprins de ceva care este mai puternic decât mine, ceva pe care oamenii îl numesc Dumnezeu”(sursa net). Filosofia şi ştiinţa se referă printre altele şi la ciclul existenţial natural respectiv: naştere, viaţă şi moarte care sunt astăzi încă mai presus de cunoaşterea completă. După cum ne demonstrează ştiinţa astronomiei, înţelegem că şi Universul în măreţia Sa nu este imobil, fixat în nemişcare ci are uriaşe perioade de expansiune şi apoi de comprimare. La rândul lor astrele se nasc, trăiesc şi mor în galaxii îndepărtate şi datorită distanţelor foarte mari noi abia acum le percepem lumina generată în procesele fizice de transformare. Şi aşa, după cum spunea poetul Mihai Eminescu când descria artistic dar foarte precis moartea unei supernove în poezia „La steaua”, înţelegem o dată mai mult genialitatea acestui titan al filosofiei, ştiinţei şi poeziei româneşti: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă// [...] Poate demult s-a stins pe drum/ În depărtări albastre/ Iar raza ei abia acum luci vederi noastre”.

Oamenii de ştiinţă încearcă printre altele, conform şcolilor, tradiţiilor şi filosofiilor cărora le sunt tributari, să explice apariţia, manifestarea şi sensul umanităţii. Adică să operaţionalizeze tradiţionala întrebare filosofică referitoare la sursa originară şi destinul umanităţii: de unde venim şi încotro mergem? Asemănarea fizică relativă cu primatele, comportamentul agresiv şi sângeros observat în conflictele istorice, a fost utilizat ca pretext pentru a justifica anumite politici de coerciţie încă de la apariţia sferelor publice burgheze şi întrepătrunderea statului cu societatea (J.Habermas, 2005); însă este uimitor, şi cu siguranţă ţine de ştiinţa psihanalizei că oamenii de ştiinţă vor să avem ca origine a umanităţii orice teorie referitoare la: panspermie, la bacterii şi microrganisme spaţiale, gorile şi cimpanzei, apariţie spontană biochimică a vieţii, extratereştri, în fine orice dar numai nu credinţa într-un Dumnezeu aflat în situaţia de a fi Creator.

Aşa încât cu privire la acest subiect al originilor vieţii să medităm la o afirmaţie a marelui Avicena: „Orice adevăr trece prin trei faze: Mai întâi este ridiculizat, apoi trezeşte o opoziţie violentă şi în sfârşit, este acceptat ca fiind evident de la sine” (Tietze H. 2005, p.24). În final omul aleargă după himerele unei civilizaţii deformate etic în mai toate culturile, care înglobează şi certitudini ştiinţifice (neclare), încercând cu disperare să definească spaţiul cosmic ca suport şi origine materială non vie pentru fiinţarea noastră, precum şi utilitatea sa de grup, în acest mic colţ de Univers. Imensitatea spaţiului cosmic şi a necunoscutului din interiorul şi exteriorul nostru îl anxietează chiar şi pe omul de ştiinţă; acesta orientându-se acţional doar în sfera seducătore a concretului ştiinţific deoarece acesta acţionează ca un drog al certitudinilor câştigate ce pot să îi adoarmă pe moment conştiinţa aflată în permanent conflict. Astfel ajunge omul actual studiind cu obstinaţie doar „concretul” şi devenind tributar vechilor precepte ale logicii greceşti pe care se susţine în dezvoltare, să creadă fără putinţă de tăgadă că este raţional şi autocreator; că rezistenţa milenară în dezvoltare îi aparţine doar datorită inteligenţei sale, pe care el o crede „de top”. Însă din tradiţia indiană ocultă aflăm că primii oameni puteau să trăiască 80.000 de ani iar descendenţii acestora erau limitaţi ceva mai puţin: circa 40.000 de ani. Filosoful chinez Lao Zi mai modest nu dorea să atingă decât 1.000 de ani (Boia,p.16). Recordul patriarhilor arătaţi în Biblie nu a fost decât de 969 de ani (Matusalem).

Uimiţi fiind de aceste ambiţii şi performanţele de viaţă lungă ale celor din trecut devenim un pic invidioşi şi putem să bănuim că de fapt „evoluţia” noastră aşa cum a fost prezentată de ştiinţa evoluţionismului i-a adăugat omului o limitare a existenţei; reducând fiinţa umană celestă şi asemănătoare zeilor la traiul modest şi meschin (din punct de vedere al motivaţiilor) al câtorva zeci de ani chinuiţi şi atunci putem să ne întrebăm despre ce fel „evoluţie” este vorba?

Mircea Eliade spunea că experimentarea mistică aflată în conflict cu experimentarea ştiinţifică a condus la naşterea lumii moderne, această problemă putând fi abordată doar cu mult spirit critic. De fapt se pare că această percepţie îngăduitoare a coexistenţei religiei şi ştiinţei la un nivel profan ,,îngheaţă” şi mai mult aflarea adevărului deoarece în mod paradoxal alimentează confuziile şi speculaţiile.

Timpul ca reper al desfăşurării evenimentelor de viaţă

Despre această trecere a timpului jalonat de evenimentele existenţei Mihai Eminescu făcea un exerciţiu de adâncă reflexie în poezia Glossă: „Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine tu te-ntreabă şi socoate; Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; de te îndeamnă de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. [...] Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe, Vede-n capăt începutul, Cine ştie să le înveţe; Tot ce a fost ori o să fie, În prezent le avem pe toate, De a lor zădărnicie, Tu te întreabă şi socoate”. (Poezii, 1977, p.206, 207).

Avem cu toţii speranţe, vise, idealuri, dorinţe, concepte filosofice elaborate, împlinite sau rămase în stadiu incipient de structurare. Firesc, în mod pragmatic dorim să le dezambiguizăm , să le coborâm din lumea ideilor în realitate şi să le dăm viaţă, fiinţare şi o dinamică utilă. În dorinţa de ordine a lumii lor românii şi-au sfătuit copiii întotdeauna: „Fă lucrurile la timpul lor”. Joaca la timpul copilăriei, învăţătura şi munca în pubertate, ucenicia la vremea adolescenţei; dragostea şi căsătoria la tinereţe pentru a aduce pe lume o nouă fiinţă, maturitatea şi desăvârşirea profesională iar mai apoi dobândirea experienţei de viaţă şi a înţelepciunii. Acest ciclu simplist abordat aici se închide cu dezideratul dobândiri măiestriei în arta vieţii împlinite. Însă nu de puţine ori resursele noastre de inteligenţă, de voinţă ori de cunoaştere sunt limitate; atunci suntem obligaţi să abandonăm pe moment sau definitiv, anumite proiecte de ordin material sau spiritual pe care le considerăm vitale pentru dezvoltarea personală şi actualizarea sinelui.

Reluarea acestui proces în parcursul existenţei ne ridică problemele creeate în decalajele de timp căci aşa cum spune Biblia în Eclesiastul cap. 3: „Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui; Naşterea îşi are vreme ei şi moartea îşi are vreme ei; Săditul îşi are vremea lui şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei”. Evenimentele vieţii se precipită se aglomerează şi uneori pierderea unor şanse şi oportunităţi „se răzbună”. Apar noi priorităţi ale celor mai tineri de lângă noi şi astfel cu generozitate şi altruism cedăm satisfacerea dorinţelor personale în favoarea energiilor creatoare ale celor care, în jurul nostru demonstrează acest lucru. Alteori adversitatea unor condiţii nefavorabile ne opreşte din construcţia unui destin favorabil proiectat doar la nivel mental. Cu ajutorul reflexiei personale sau în cazul religiei, la nivel de grup, lipsiţi de optimismul tinereţii constatăm printre altele că nu suntem veşnici şi că timpul alocat îndeplinirii dorinţelor şi acţiunilor noastre cu sens şi scop, este limitat. Atunci dezideratul inconştient al omului este de a obţine timp; acest aspect este generat de contemplarea propriei degradări biologice provocate de înaintarea în vârstă. Această tensiune intelectuală este prelucrată şi plasată în câmpul fantasmatic cultural şi astfel apar în imaginarul colectiv iar mai apoi se diseminează în întreaga cultură anumite proverbe. Un exemplu în acest sens: „Dacă tinereţea ar şti şi dacă bătrâneţea ar putea” este lămuritor vis a vis de condiţia generală a omului obişnuit.

Literatura românilor păstrează şi o nemuritoare colecţie de basme culese din folclorul popular de diferiţi autori printre care amintim unul care a fost cules de Petre Ispirescu şi care poate părea provocator pentru logica raţionaliştilor: „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. În acest basm românesc absolut deosebit deosebit apar idei filosofice cu privire la natura şi ordinea ciclului naştere viaţă şi moarte; nu în ultimul rând este abordată criptic condiţia omului în realitatea universală (sursa Net). Într-un registru poetic oarecum marginal în poezia Bătrâneţe haine grele de Florin Mitroi, se face trimitere la problematica timpului în percepţia celor care au atins vârsta a treia: „Bătrâneţe haine grele/ Cum să fac să scap de ele/ Trec zilele trec şi eu/ Îmbătrânesc şi-mi pare rău”.

Adrian Păunescu un geniu al poeziei româneşti observând părerea de rău a bătrânilor pentru starea de neputinţă, a scris şi publicat în cadrul Cenaclului „Flacăra” o tulburătoare poezie orientată cu revoltă către condiţia socială precară a vârstnicilor care s-a numit „Rugă pentru părinţi”. Pentru puterea de descriere artistică cităm primele versuri: „Enigmatici şi cuminţi/ Terminându-şi rostul lor/ Lângă noi se sting şi mor/ Dragii noştri, dragi părinţi// Chiamă-i Doamne înapoi/ Că şi aşa au dus-o prost/ Şi fă-i tineri cum au fost/ Fă-i mai tineri decât noi”.

Înţelepciunea românilor cu privire la experienţele de viaţă utile comunităţii a adus în prim plan proverbe precum: „Cine nu are batrâni să îi cumpere”. Afirmaţia „Din bătrâni se povesteşte că...” arată că oamenii ajunşi la senectute, devin în marea lor majoritate păstrătorii tradiţiilor şi înţelepciunii populare chiar dacă ei se află la oraş sau la sat. Astfel ei transmit generaţiilor mai tinere informaţii folositoare societăţilor în transformare şi dezvoltare. Aceste comunităţi au astfel avantajul că îşi vor fundamenta existenţa pe o experienţă de viaţă deja verificată de generaţiile trecute fără a mai repeta greşelile trecutului şi la care au acces în principal prin: tradiţii, obiceiuri, folclor, mituri, religie şi ştiinţă. Astfel problemele de sănătate, conflictele personale, afectele şi comportamentele sociale, războaiele sau religia sunt doar câteva din subiectele abordate de oamenii cu experienţă îndelungată de viaţă, care au trăit evenimente cruciale şi care prin experienţa lor împărtăşită celor tineri pot să ajute la evitarea greşelilor majore care ar putea surveni în dinamica socială.

Factorii religioşi cu influenţă în longevitate: credinţa

Religia (din lat.religio, religare - a lega) primilor locuitori ai Daciei se referea la respectul şi obedienţa către Zamolxis Zeul Suprem. Iată ce ne descrie titanul poeziei româneşti, Mihai Eminescu prin inspiraţie artistică în poezia „Rugăciunea unui dac” despre începutul timpurilor: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor; Nici sâmburul luminii de viaţă dătător/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna/ Căci unul erau toate şi totul era una/ Pe când pământul, cerul, vãzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată/ Pe-atunci erai Tu singur/ încât mă-ntreb în sine-mi: au cine-i zeul cãrui plecăm a noastre inemi.” (Eminescu, 1977, p.128). În evocarea Biblică oamenii ating aproximativ 900 de ani, acolo se vorbeşte printre altele de izgonirea primului om Adam din Eden pentru încălcarea interdicţiei de a mânca din „pomul cunoaşterii binelui şi răului” şi accederea la conştiinţa de sine. Cu privire la acest subiect în capitolul 3:22 din Genesa se afirmă: „Domnul Dumnezeu a zis: Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l înpiedicăm dar acum ca nu cumva să şi întindă mâna , să ia din şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci”. Conform Bibliei Adam a trăit 930 de ani şi a devenit părinte de copii la vârsta de 130 ani. Iată deci, că Biblia ne orientează să deducem că omul era oricum „programat” să trăiască foarte mult şi să procreeze la vârste înaintate dar totuşi nu pentru totdeauna.

În Genesa se afirmă clar 5:21 „La vârsta de şase zeci şi cinci de ani Enoh a născut pe Metusala”; 5:23 „Toate zilele lui Enoh au fost de trei sute şase zeci şi cinci de ani”; 5: 24 „Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu” 5: 25 „La vârsta de o sută optzeci şi şapte de ani Metusala a născut pe Lameh”. 5:27 „Toate zilele lui Metusala au fost de nouă sute şaizeci şi nouă de ani; apoi a murit;(Biblia, Genesa, p.6). Ce rost au toate aceste afirmaţii în legătură cu vârsta şi vitalitatea acestor primi Patriarhi ai umanităţii? Oamnenii de ştiinţă spun că aceste afirmaţii sunt neadevăruri sau că timpul afirmat a fost măsurat altfel. Dar oare de ce ar spune minciuni cel sau cei care consemnează cartea Genesei? De asemenea un alt mare Patriarh evocat în Genesa este Noe cel care a fost ales de Creator să reconstruiască umanitatea după marele Potop. El ar fi avut copii pentru prima dată la vârsta de 500 de ani şi a trăit în total 950 de ani. Au fost evidenţiate ştiinţific toate urmele diluviene din punct de vedere hidrologic şi geologic ale Potopului, s-au indentificat tradiţiile orale, scrise, gravate în toate culturile Pământului, etc. S-au găsit şi resturile unei epave sus pe muntele Ararat (actualaTurcie). Doar actorul principal al acestui fenomen nu există, nu este recunoscut, în mediul ştiinţific se spune că Noe este o plăsmuire biblică, o legendă, o alegorie pusă în scenă de cine ştie ce călugări medievali ameţiţi cu vin şi laudanum. Dar lucrurile nu rămân aşa, iată că şi în Psalmul lui David se arată satisfacţia şi recompensarea vârstnicilor credincioşi 103:5 „El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăş ca vulturul”. După cum se arată şi în Isaia 65:20-23 promisiunea divină caută să îi atragă pe oameni la credinţă. Referindu-se la oraşul Ierusalim, Dumnezeu afirmă lămuritor care sunt avantajele unui comportament raţional şi echilibrat: 65:20 „Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni cari să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos.”; 65:22 „Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor”.65:23 „Nu vor munci degeaba, şi nu vor avea copii pe care să-I vadă pierind, căci vor alcătui o sămânţă binecuvântată de Domnul, şi copiilor vor fi împreună cu ei”.

Promisiunile longevităţii continuă şi în Psalmul lui Solomon 72:7, 16 unde se face o referire la starea de continuum biologic pe care o vor căpăta oamenii în timpurile Armoniei Mesianice Universale şi o reântoarcere la   Eden: „cel neprihănit va înflori” şi „oamenii vor înflori în cetăţi ca iarba pământului”. În comparaţie cu viaţa limitată trăită azi, în Împărăţia Mesianică Universală viaţa oamenilor va fi precum viaţa copacilor, care poate să atingă sute şi chiar mii de ani. De asemenea în Cartea lui Iov 33:24 este consemnat: „Dumnezeu Se îndură de el şi îi zice îngerului: Izbăveşte-l ca să nu se pogoare în groapă; am găsit un preţ de răscumpărare pentru el!” Şi atunci carnea lui se face mai fragedă ca în copilărie, se întoarce în zilele tinereţei lui.” 33:25 Oare de ce se fac atâtea chemări insistente la spiritualitate pentru om, la temperarea comportamentului său aberant în aceste texte biblice. Care ar fi motivul ? Pentru a-şi pierde cineva timpul şi a înşela umanitatea? Greu de crezut dar probabil şi mai greu de înţeles „ştiinţific”.

Medicina longevităţii. Începuturile

Afirmaţiile arheologiei oficiale arată că în acele vremuri oamenii se desprindeau de felul de viaţă al organizării în cete, începeau să exersese individual o conştiinţă de sine rudimentară şi în acest fel, treptat au dezvoltat facultatea observaţiei. Aşa au putut să-şi delimiteze habitatul în care trăiau şi direcţiile de orientare: sus şi jos, răsăritul sau apusul discului strălucitor precum şi linia orizontului (Eliade, 1999, p.15). Cei „iniţiaţi” prin descoperire, iluminare, viziune sau transă şamanică au ştiut cu siguranţă că nu sunt singuri şi astfel au comunicat această revelaţie şi celor care aveau nevoie de ea. Ei au stabilit forme de comunicare cu Marele Zeu Creator încercând în acelaşi timp să îmblânzească elementele naturii nemiloase ori spiritul animalelor feroce ale acelei epoci în favoarea grupului din care făceau parte. Nu toţi oamenii aveau această înţelegere a transcendentului, doar şamanii sau cei suprasensibili puteau avea această facultate a previziunii evenimentelor importante pentru grup şi este clar că la acel timp primordial nu existau încă interese majore pentru a-şi înşela membrii gintei originare. Nu toţi oamenii aveau această înţelegere a transcendentului, doar şamanii sau cei suprasensibili puteau avea această facultate a previziunii evenimentelor importante pentru grup şi este clar că la acel timp primordial nu existau încă interese majore pentru a-şi înşela membrii gintei originare (Ungureanu, 2012, p.127). Astăzi de exemplu se bănuieşte că centrul megalitic de la Stonhenge dar şi altele asemenea erau folosite şi în scop terapeutic deoarece lângă aceste formaţiuni au afost descoperite înhumate sute de fiinţe umane la care au fost indentificate boli degenerative grave. Bolnavii erau aduşi lângă aceste sanctuare în speranţa vindecărilor miraculoase cu ajutorul energiei pe care o degajau aceste structuri. Şamanul îndeplinea pe lângă rolul de mijlocitor între zeu şi oameni şi pe cel de tămăduitor al bolilor care erau percepute ca o ameninţare a unor puteri supranaturale la adresa membrilor gintei. La acea vreme instrumentarul terapeutic era constituit din ritualurile magice care erau transmise din generaţie în generaţie. Ofereau duhurilor rele ofrande alimentare, sacrificii animale sau umane; aveau ceremonii, dansuri, incantaţii magice (Rădulescu, 2002. p.13).

Antichitatea

Sorin Rădulescu în lucrarea sa Sociologia sănătăţii şi a bolii evidenţiază că atunci când s-au constituit marile civilizaţii abordarea acestei probleme a sănătăţii a evoluat de la o abordare supranturală la una naturală. Aşa apare primul concept de sănătate în Grecia antică numit Hygieia conform căreia sănătatea era o stare naturală certificată de echilibrul între corp şi suflet. După cum observă primul medic Hippocrat în lucrarea antică „Aforisme”: „Bătrânii se îmbolnăvesc în general mai puţin decât cei tineri, dar când capătă boli cronice acestea se termină, de obicei, o dată cu dânşii; Cei obişnuiţi să facă eforturi zilnic, chiar de sunt slabi şi bătrâni le suportă mai bine decât cei puternici şi tineri care nu sunt antrenaţi la acestea; Acei graşi peste fire sunt mai expuşi să moară subit decât cei slabi” (Bart apud Rădulescu, 2002, p.16). Strămoşii noştri dacii erau vestiţi pentru optimismul lor manifest în toată lumea antică. Cu privire la filosofia vieţii credinţa dacilor era de nezdruncinat în continuitatea vieţii peste nefiinţă adică în imortalitate. Herodot explică astfel: „credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis - divinitatea lor - pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis” .

Medicina dacilor era foarte avansată şi eficientă; ei cunoşteau efectele plantelor şi rădăcinilor, al produselor provenite din albinărit, precum şi intervenţiile chirurgicale de urgenţă la nivelul creierului. Arheologii români au descoperit până acum 338 de figurine şi statuete de lut cu vechimea plasată în mileniul IX î.Hr., care au fost confecţionate în Dacia-Spaţiul Hiperborean, reprezentând bărbaţi sau femei. Acestea artefacte prezintă orificii corespondente zonelor de acupunctură identice cu cele indentificate la medicina tradiţională chineză. De asemenea pe unele statuete şi vase antropomorfe au fost evidenţiate spirale şi romburi plasate pe nivelul chakras-urilor (chakra-roată) energetice ale organismului cunoscute în medicina străveche a Indiei (aceste artefacte sunt în custodia Muzeului de Istorie al României, sursa net).

Sacerdoţii daci transmiteau pe cale orală poporului toate învăţăturile (belagines-legi ale naturii) despre filosofie, astronomie şi medicină (sursa net). Iată ce afirmă Platon despre aceste principii medicale practicate de daci: „Tot aşa stau lucrurile Carmide, şi cu acest descântec. Eu (Socrate) l-am învăţat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi fac pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că medicii greci au dreptate să cuvânteze aşa cum v-am aratat adineauri. Dar Zamolxis regele nostru care este un zeu ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngrijii ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit fără a se tine seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului împreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: anume pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav partea nu poate fi sănătoasă. Căci zicea el toate lucrurile bune şi rele- pentru corp în întregul său vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor ) ca de la cap, la ochi. Trebuie deci-mai ales şi în primul rând să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul şi restul trupului. Prietene zicea el sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înţelepciunea. Odată ivită aceasta şi dacă stăruie, este uşor să se bucure de sănătate şi capul şi trupul. Când mă învăţa leacul şi descântecele spunea: Să nu te îndublece nimeni să-i tămăduieşti capul cu acest leac, dacă nu-ţi încredinţează mai întâi sufletul, ca să il tămăduieşti cu ajutorul descântecului. Iar acum cea mai mare greşală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă (a sufletului şi a trupului). Şi mă povăţuia foarte stăruitor să nu mă las îndublecat de nimeni-oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi-să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat şi sunt nevoit să îi dau ascultare, îi voi da întradevăr ascultare. Şi dacă vrei-potrivit poveţelor străinului- să-mi încredinţezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu descântecele tracului, îţi voi da şi leacul pentru cap, dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe Carmide”. (Platon, Carmide apud G.D.Iscru).

Aflăm din acest dialog că pentru a interveni şi vindeca organismul uman medicii daci (ktistaii) cunoşteau foarte bine din timpuri străvechi principiile psihoterapiei precum şi pe cele ale psihosomaticii. Şi ceea ce se desprinde în esenţă este că spiritul pozitiv primează asupra fiinţei şi bunei sale fiinţări în realitate. Astăzi s-a dovedit ştiinţific că în timpul rugăciunii religioase creierul secretă mediatorii chimici: endorfine serotonină, dopamină, aceştia având rolul de a favoriza starea de bine, sentimentul de fericire şi tonifierea creierului. Vârstnicii credincioşi care practică ortodoxia sunt mult mai longevivi decât ceilalţi prin această devoţiune şi împăcare cu Dumnezeu care aduce starea de bine psihologic. Acest aspect poate fi observant în mod evident în mediul rural unde în special unele femei dar şi unii bărbaţi ajung la vârste înaintate. De asemenea este important de precizat că în antichitate apărarea sănătăţii şi a vieţii avea un caracter sacru care nu condiţiona actul medical aşa cum se întâmplă din păcate astăzi. Jurământul hipocratic demonstrează cu prisosinţă relaţiile medicilor acelor vremuri cu bolnavii: „Jur pe medicul Apollo, pe Asklepios.. Că voi considera pe maestrul meu în această artă egal cu proprii mei părinţi.. Voi folosi tratamentul pentru a ajuta bolnavii, potrivit priceperii şi judecăţii mele, dar niciodată pentru a vătăma sau a face rău…În orice casă voi intra, voi veni să-i ajut pe bolnavi şi mă voi abţine să le fac vreun rău intenţionat” (Rădulescu, 2002, p.17).

 - Va urma -