În față României se ridica două mari amenințări ce vin dinafară: „curentul de cotropire politică din partea slavilor” și „altul, de cotropire economică, vine despre Apus”. Mă grăbesc să   precizez că judecată nu este a unui autor contemporan, despre situația de azi a României în lume. Dramatică stare de fapt a statului român este dezbătută în articolele unui „prim redactor” de gazetă bucureșteană care apărea acum vreo sută și cincizeci de ani. Ziarul era „Timpul”, gazetarul, Mihai Eminescu, iar sumbra constatare o făcea pe marginea situației critice în care se află țara în preajmă războiului de la 1877-1878. Și, din nou, mă grăbesc să întreb: nu sunt oare îndreptățiți feluriți mai mari ai zilei să se teamă și acum de cuvântul lui Eminescu, nu este întradevăr, Eminescu un autor incomod, ba chiar subversiv?

Încă din clipă apariției sale ca stat independent, România a fost pusă în situația de a face față unei alegeri de tip Scila și Caribda. Când Eminescu scria despre această dilema existențială sau geopolitică (i-am zice dacă termenul geopolitică n-ar fi apărut la zece ani după dispariția din viață pamânteana a Poetului), statul român nu avea mai mult de câteva zeci de ani de existență independentă. Asupra istoriei moderne a România stăruie, încăpățânată, (pleonasm premeditat) dilema unei opțiuni între cele două rele descrise de Eminescu: „cotropirile” din Est și cele din Vest. Asupra căreia ne îndeamnă să reflectăm, în cartea „Eminescu. Securitatea și siguranță națională a Romaniei”, publicată în 2014, unul dintre cei mai interesanți eminescologi ai noștri, un exeget pe cât de temeinic, pe atât de incitant: George Ene. Prin cartea sa din 2014, George Ene poate fi liniștit: s-a consacrat definitiv ca autor de - ceea ce eu nu contenesc să numesc - „samizdaturi” ale democrației. Iar cartea lui și-a luat și ea locul cuvenit în bibliotecă, din ce în ce mai voluminoasă, a „samizdaturilor” democrației. Adică a cărților care pot apărea, se pot vinde, se poate scrie oricât și orice și oricum despre ele. Dar cărți care nu știu cum se face că au parte de o soartă foarte, mult prea tihnită: sunt lăsate să supraviețuiască într-o uitare cvasiabsolută. Nimic despre ele - nici de bine, nici de rău. Drept care, să revenim la opțiunea între cele două tipuri de „cotropire” - politică și economică - denunțate de Eminescu și readuse nouă în atenție de autorul George Ene. România își poate face loc în lume și poate ieși dintr-o asemenea dilemă doar prin două variante: neutralitate sau alianță cu una dintre părți. Eminescu, observă autorul cărții, nu prea are încredere în alianțele militare, căci după cum a tot arătat viață, „marii parteneri” nu-și respectă întotdeauna și întocmai obligațiile, ci își urmăresc mai degrabă propriile interese, care pot merge inclusiv până la pactizarea - conjuncturală - cu foștii inamici.

Preferabilă ar fi, de aceea, pentru un stat că România o politică de neutralitate, de păstrare a unui echilibru echidistant între marile puteri ale căror interese se confruntau inclusiv pe o miză că România. „Situatia noastră esceptională ne învață că una din condițiile, nu ale existenței, ci ale păcii și dezvoltării noastre liniștite, e că să trăim în pace cu amândoi vecinii (din Vest și din Est - n.n.) și să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanția neutralității noastre. E însă asupra oricărei îndoieli că, arătând prea mare inclinaţiune pentru o parte indispunem pe cealaltă, ceea ce e cel puțin foarte imprudent, pe lângă aceea că e cu totul nefolositor”.

Ieșirea din cleștele de foc al puterilor imperiale în confruntare ar fi, așadar, o politică de neutralitate, însoțită de prudența, de evaluarea riscurilor și de evitare a practicii faptului împlinit. Și, deloc în ultimul rând, țara trebuie să fie cât mai bine pregătită pentru a putea face față pericolelor ce pot veni dinafară ei. „O conflagrațiune generală amenință pacea Europei, ne amenință pe noi, bătând la porțile noastre; sub cenușa Tratatului la Berlin focul arde mai rău decât oricând și, față de această stare de lucruri, noi stăm cu finanțele ruinate, fără administrație, c-un guvern discreditat înlăuntru și-n afară, răzimat pe voturile funcționarilor și rudelor lor”. Nu putem încă ști dacă previziunea această a lui Eminescu se aplică și României de azi, dar este mai mult decât deajuns că ea a fost deja confirmată, în urmă cu o sută de ani, de Primul Război Mondial.