Cea mai senzațională modificare a axei lumii de după războiul rece este apropierea, despre care începe să se vorbească tot mai consistent, între Germania, Rusia și China. Este drept că între cele trei capitale nu există nici un format instituționalizat de conlucrare (sau măcar consultare), nici vreun document sau declarații oficiale despre o asemenea alianță mondială Și se vorbește, cel puțin deocamdată, puțin, mult prea puțin, despre această uriașă regrupare interstatală şi intercontinentală, care este prinsă de câțiva ani în febra căutărilor și scenariilor. De ce sunt atât de discrete și de laconici artizanii acestei noi axe? Rusia și China, pentru că, oricât de mult preţ ar pune cele două capitale pe ceea ce se cheamă fie propagandă, fie reclamă, fie imagine, politica și diplomația cer discreție. În plus, și în logică lor imperială de totdeauna, și în protocolul comunist, disimularea și ocultarea au fost atuuri redutabile.

Germania nu are, nici ea, interesul să-și arate excesiv mușchii în lume, într-un context când partenerii din U.E. o învinuiesc că prin Europa Unită, Berlinul își asigură de fapt o preeminență care chiar dacă nu e neapărat hegemonie, oricum îi face pe unii membri ai U.E. (Grecia, dar nu numai) să se simtă prejudiciaţi, în favoarea unor partneri puternici ca Gerrmania. Apoi, deși a trecut atâta vreme de la cele două războaie mondiale, Berlinul nu s-a eliberat încă pe deplin de complexele culpabilității sale istorice. (Valabilă este însă și reciproca, pentru că și Aliații - „cei trei mari” din coaliția antihitleristă, fie ei sau nu astăzi, parteneri și aliați ai Berlinului, au ce să-și reproșeze în față legii internaționale). America? Aici, explicația pare și mai simplă: nu numai pentru că nu intră în ecuația acestei axe, ci, mai grav, pentru că această alianță este văzută la Washington ca fiind, de fapt, una îndreptată împotrivă Statelor Unite. Așa cum remarcă cineva, alianțele nu se fac atât pentru ceva, cât mai ales împotrivă cuiva. Or, care dintre super-marii lumii de azi rămâne înafară acestui proiect de alianță, dacă nu America? Parafrazând faimoasa butadă a lordului Ismay despre scopurile urmărite, inițial, de Occident prin N.A.T.O. (să țină Germania jos, Rusia la distanţă și America înăuntru), despre axa Berlin-Moscova-Beijing s-ar putea spune că își propune să propulseze Germania mai sus în ierarhia internațională, să consacre Rusia şi China ca superputeri mondiale și să erodeze hegemonia în lume a Americii.

Este, deocamdată, faza identificării domeniilor de conlucrare (îndeosebi în format bilateral între cei trei), a încheierii unor prime - dar istorice - acorduri (acordurile energetice ruso-german și ruso-chinez) și al lansării de proiecte, unele dintre ele de-a dreptul grandioase, cum este cel al noului „Drum al Mătăsii”. Oricât de spectaculoasă ar putea părea o axă Berlin-Moscova-Beijing, și mai greu de imaginat este o ruptură în relațiile Statele Unite-Germania. Și totuși, despre o asemenea eventualitate în relațiile dintre principalele două mari puteri ale lumii occidentale a început să se vorbească pe un ton aproape obișnuit, iar un politolog de autoritate incontestabilă cum este Immanuel Wallerstein chiar își intitulează o analiză datată 23 iulie 2014, „Germania și Statele Unite: o ruptură fără precedent”. Universitarul american pornește de la faptul, nu chiar atât de ieșit din comun, că la 10 iulie, guvernul de la Berlin a solicitat plecarea imediată a șefului misiunii C.I.A. din Germania. Neobișnuită nu este atât solicitarea imperativă de retragere a unui oficial american deloc neglijabil ca poziție, ci faptul că ea a fost intens mediatizată. Comentatorii occidentali s-au grăbit să califice evenimentul drept o „ruptură fără precedent” în relațiile foarte strânse, în perioadă postbelică, dintre Statele Unite și Republică Federală Germania, iar după numai o zi de la informația pentru presă, două ziare importante din S.U.A. și Germania, „Los Angeles Times” și „Der Spiegel” au comentat într-o notă pesimistă perspectivele relațiilor germane-americane. Editorialul din „Los Angeles Times”, semnat de Jacob Heilbrun, se încheie cu o avertizare dură adresată Administrației de la Washington: „Dacă Obama nu poate să controleze spionarea Germaniei, ar putea descoperi că astfel contribuie la convertirea Germaniei, dintr-un prieten într-un adversar.” Tonul articolului apărut în „Der Spiegel”, în aceeași zi, nu este mai puțin necruțător. Începând cu titlul, care până în preziua evenimentului ar fi părut mai degrabă un subiect politic fiction: „Alegerea Germaniei: va fi America sau Rusia?”

Să fie această ruptură fără precedent atât de bruscă și imprevizibilă? - s-a întrebat, la rândul sau, profesorul Wallerstein. Și răspunsul său este că, indiferent dacă a fost vorba și de lipsă de înțelepciune sau de tact la nivelul Agenției Naționale de Securitate sau chiar al Casei Albe, „problema este structurală și depăşeste greșelile trecătoare și stupiditatea celor aflați la putere în Statele Unite”. Problemă fundamentală, după Wallerstein, este că Statele Unite se află în declin geopolitic și nu știe cum să gestioneze situația, respectiv cum să-și mențină hegemonia în lume. Că urmare, susține Wallerstein, Statele Unite devin „un actor foarte periculos”, de fapt, „un partener în care nu se poate avea încredere”, iar europenii în general, cancelarul Angela Merkel și Germania în particular, încep să-și pună problemă „cum pot supraviețui geopolitic fără Statele Unite. Iar asta îi împinge către alternativă logică: un cort european care include Rusia”. Concluzia finală a profesorului Wallerstein este că în alternativa America-Rusia, Germania ar fi optat deja în favoarea unui acord cu Rusia și a lăsat în plan secund problemă restabilirii relației de încredere cu Statele Unite. Reflecțiile profesorului Wallerstein sunt, vorba lui Mark Twain, „întrucâtva exagerate”. Afirmațiile sale ar putea părea, la un moment dat, de-a dreptul halucinante pentru cine a trăit o viață întreagă în parametrii lumii bipolare Est-Vest, care, după cum se vede, funcționează în continuare, chiar dacă în variantă pentru secolul al XXI-lea. Dar oricât de surprinzătoare, ba chiar stupefiantă, ar putea părea o alianță germano-rusă (de fapt, o nouă alianță germană-rusă), ea nu ar fi, în mod obligatoriu, una și anti-americană. Cunoscutul analist de la Stratfor, George Friedman a lansat, de altfel o ipoteză de lucru diametral opusă celei avansate de Wallerstein. America, susține Friedman, se va degaja de problemele din Europa pentru a se concentra pe zonă Asia-Pacific și relația de confruntare/conlucrare cu noul ei challenger mondial, China. Dar Washingtonul se va asigură, mai întâi, că, după plecarea americanilor, Europa va fi „gestionată” de noul tandem Berlin-Moscova.