În urmă cu ceva timp, publicam articolul „Obiectiv – subiectiv, relaţie duală în cadrul înţelegerii, sau formă speculativă de ameţit omenirea?!", o mai veche frământare ce nu mi-a dat şi încă nu-mi dă pace. Nu mă lasă să vegetez sau, altfel spus, să trec şi eu cu capul între umeri prin lume şi, evident, să-mi meargă, asemenea celor care o fac, bine. Motivul? În primul rând, obsesia conform căreia ceva (idei false - premisele irelevante, superstiţii, prejudecaţi, speculaţii, teorii, tot felul de „învăţături" de la „deştepţii" prezentului, sau de la cei de când lumea, sfătuitori de profesie, la care musai trebuie adăugaţi specialiştii în manipulare), mi-au întunecat mai întâi mintea, înţelegerea şi, evident, capacitatea de a povesti şi a mă lăsa povestit, pentru că acolo, în poveste, stăruie să încolţească sâmburele de adevăr. În al doilea rând, motivul are caracter contextual, chiar dacă îşi trage seva din stereotipia cu care văd descris (redescris), un fenomen despre cum „se întâmplă" (dacă se întâmplă?!) ceva. Trebuie să vă reamintesc că: ,,Lumea este tot ce se întâmplă. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor"- Tractatus Logico-Philosophicus, Ludwig Josef Johann Wittgenstein). Cu alte cuvinte, lumea este tot ce facem, astfel încât materializarea sa, a facerii, să râmână semn, imanenţă pe pânzele vremurilor. Asta, dacă vrem să fim!

Citesc şi, sincer, mai că îmi dau lacrimile când văd că în exprimarea multora, a noastră, în general (ca să fiu delicat!), încă mai stăruie limba de lemn specifică şedinţelor de partid de dinainte de '89. Blestemaţi dacă am fi fost şi tot am fi sărit din tipare vremurilor de atunci, după atâta amar de ani! Dar fără carte nu se poate! Am şi spus-o, am şi scris pe tema asta, însă nimeni nu aude, nimeni nu vede. Norocul nostru, (zicem şi ne mai şi credem deştepţii lumii!), cu Internetul! Tastez ceva şi „informaţia" îmi este pusă pe tavă. Apoi, doar două funcţii ale calculatorului „copy" şi „paste", la prima vedere, m-au şi făcut genial". Machea?! Fals! Cum nu se poate mai fals, dar se poartă! Nu neg utilitatea acestor mari invenţii contemporane (calculatorul, Internetul, Sistemele ultrarapide de comunicare etc.), însă fără erudiţie, fără autoreflecţie, fără filologie, fără a întoarce cuvântul, în lumea cuvintelor, pe toate părţile, tot la un fel de a bate câmpii rămânem! Adevărul e că, în lumea lui neica nimeni, lume productivă şi consumabilă de nimicuri, nimicuri suntem. Ce semeni aia răsare, zice un proverb românesc, iar de aici spusa cu: „nimic nu pui, nimic răsare", ni se potriveşte mănuşă, chiar dacă, paradoxal, povestea cu nimicul are structură şi poate fi formulată filosofic, însă pentru o chestiune dintr-asta îţi trebuie minte, nu glumă!

Cum nu mi-am propus o lecţie de morală şi pentru că mi-am amintit şi cuvintele Eccleziastului „visurile vin din multe griji, iar glasul celui nebun din mulţimea de vorbe" (Biblia, Bucureşti, 2002, Eccleziastul, cap. 5, versetul 2, ) mă întorc la oile mele şi mă întreb, repet, contextual, cu ocazia omagierii scriitorului Marin Sorescu, 75 de ani de la naştere, e bine, e normal, pentru noi, ca oameni, ca popor, să apară scris sau rostit, pe ici, pe colo: ,,...marele scriitor s-a născut la ... a scris, a publicat în... bla, bla...?" Adică, mai pe înţelesul tuturor, să apară scris sau rostit ce se găseşte publicat în cele două, trei pagini de internet? Dacă îi facem lui, scriitorului, un deserviciu, tot proverbul românului ne limpezeşte la cap: ,,dacă tăceai, filosof rămâneai!" Pe aia cu datul în petec, nu are rost să v-o mai reamintesc! „Adevărul e - o să sară unii - că nici nu şti cum să o mai dai! Dacă nu zici nimic, de ce nu zici?! Dacă zici, de ce zici?" Din nou, fals! Şi iar vin şi mă întreb: e normal ca un astfel de moment să se reducă la publicarea unui singure cărţi „Marin Sorescu în documente şi scrisori inedite", George Sorescu, Ed. Autograf şi la câteva manifestări culturale, unele chiar mediocre? În urmă cu câţiva ani, trei, patru, dacă nu mă înşel, în cadrul evenimentului de omagiere a poetului, organizat de către Primăria şi Consiliul Localal al Municipiului Craiova, cu ocazia „Zilelor Marin Sorescu", Academicianul Eugen Simion îşi propunea reflexiv: „trebuie să stabilim şi lui Sorescu un loc în literatură, românească şi nu numai." Nu cred că v-a trecut prin cap ideea conform căreia distinsul Academician i-ar cunoaşte şi nu prea opera lui Marin Sorescu şi, de aici, ezitarea. Nu! Spusa lui Eugen Simion avea atunci, cel puţin alte două conotaţii, altele decât cele interpretabile simplist sau la prima vedere. Prima: îl vedea pe Sorescu, ca gen literar, oriunde în literatura română (chiar şi universală), şi a doua: îndemna oamenii de cultură, criticii şi istoricii literari, la studiu, la re-interpretarea operei lui Marin Sorescu, spre re-aşezarea sa în Marele Panteon Cultural. Re-aşezarea lui Sorescu şi a altora asemenea lui înseamnă aşezarea noastră, ca popor, în lume. De atunci şi până acum, mai nimic. Pe de altă parte, chiar dacă există din cei care încearcă să mai spună ceva, nu sunt luaţi în seamă. La noi, la români, monopolul încărcat megalomanic, transcris la nivelul expresiei: ,,eu ştiu, eu sunt" funcţionează ca la carte. Şi ca să nu mai bat câmpii, doar aţi văzut, biblic nu e bine, am să reiau câteva pagini din „Acvariul cu fâţe", Ed. NEWEST, Târgu Jiu, 2010, 309 p. :

„...Toţi spun că e demenţial jucată de Ilie Gheorghe! Hai, vino ! Te rog eu, vino ! Singură, nu se cade să mă duc. Şi vreau să o văd. Hai, vii ? Te aşteaptă şi te sărută dulce, dulce, puiul tău mic !" – erau ultimele cuvinte dintr-o scrisoare scrisă, probabil, într-o pauză dintre ore. (...)"
- Ţi-a plăcut ? Cum ţi s-a părut ? – m-a întrebat Elena la sfârşitul spectacolului.
- Totul, un fel de încrâncenare a omului cu lumea şi cu el însuşi! Pentru cunoaştere şi nimic mai mult ! Iar, de aici, drama.
- Am citit şi eu câteva comentarii din diverse reviste. Unele sunt selectate şi aici, în caie¬tul program... Majoritatea încep cu: Piesa Iona de Marin Sorescu, piesă de inspiraţie biblică... La fel ca în manualul de liceu.
- Aiurea ! Piesa este o capodoperă. Ca să o înţelegi, îţi trebuie mai mult decât un gram de minte ! Iona, ce-i drept, este personajul biblic, înghiţit de un chit, adică de o balenă. Dar, după aceea... ca să iasă la lumină, din hăul în care a căzut, parcurge un drum, ori tocmai el, drumul, este un fel de mers în genunchi, de acolo, spre Dumnezeu. Strigătul lui spre lume şi spre el e semnul fiecărui pas. Din păcate, pe poteca asta, de ape, din care a ţâşnit, cândva, viaţa, te mai poţi odihni doar pe o bancă pusă în mijlocul oceanului... Dacă ai construit-o la timp ! Cunoaştere şi sacrificiu !
- Dar finalul ? m-a întrebat ea vizibil marcată.
- Finalul ?! Aşa cum e şi scrisă şi jucată, nu are nimic în comun cu ideile creştine. Dacă asta vrei să întrebi.
- Dar cu spusa lui Schopenhauer ? Ştii din Lumea ca voinţă şi reprezentare ? Plătim cu moartea pentru tot ceea ce primim... Iar omul, în general, primeşte. Toată viaţa primeşte cunoaştere!
- Dacă are urechile pâlnie şi e deschis la cap, altfel tot înfundat rămâne ! – am glumit eu. Mă pui în încurcătură! Cu toate astea, nu ! Nu cred ! Iona nu moare ca să plătească nici măcar un gram din cunoaşterea ce i-a fost dată ! Personajul lui Sorescu vrea lumina absolută şi recurge la sacrificiul suprem. Suprimarea ! Or, fapta aceasta, în creştinism, e căderea în păcat ! Finalul piesei îl găsesc, mai degrabă, în cultura Samkhya, din gândirea indiană. Cam cu şapte sute de ani înainte de Hristos!
- Mda! Nu ştiam ! Omul cât trăieşte învaţă. La fel şi eu." (Acvariul cu fâţe, Nicolae Bălaşa, 2010, pp 292-294).

Dacă am sau nu dreptate, rămâne de văzut. Deocamdată nimeni nu m-a luat în seamă. Nici cei care se bat cu pumnul în piept şi nici cei care fac paradă cu Sorescu. Păcat! Pentru adevăr şi binele nostru, al tuturor, uneori încurcaţi în iţele nevăzute, trebuie să spun că Marin Sorescu, a cunoscut-o, aici, în România, pe indianca, Amita Bhose, fostă doctorandă a Doamnei Joe Dumitrescu Buşulenga. Presupun că discuţiile cu Domnia Sa, cu Amita Bhose, depre şcoala Samkhya, şcoală ce admite, chiar conceptualizează sinuciderea ca formă supremă de cunoaştere, l-au îndemnat pe Sorescu la scrierea acelui final din Iona. Dacă am dreptate, toate analizele, toate comentariile, conform cărora, piesa de treatru Iona, a lui Marin Sorescu este de inspiraţie biblică (personajul Iona find personaj biblic), devin nule. Ei, ce aveţi de zis? Punem de-un pariu?