Revista Art-emis
Legenda „Săpunul R.I.F.” de la Fălticeni (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Şerban C. Andronescu (+)   
Duminică, 27 Septembrie 2015 22:41

RIF-Erzatz-1, art-emisDupă 1990, atacurile deşănţate ale unor structuri antiromâneşti, secondate de lichele autohtone, împotriva valorilor cultural-spirituale ale Neamului Românesc şi a distugerii lor s-au înmulţit. Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, recent: Eliade, Vulcănescu, Gyr, Ţuţea... Lista este deschisă! Legi-fără-de-lege, antiromâneşti, sunt votate şi aprobate la foc automat în Parlamentul României, apoi promulgate „ca primarul" de şeful navetist al statului român. Prevederile Constituţiei României sunt ignorate sau călcate în picioare. Concomitent, false „legende" vechi sunt repuse în circulaţie de mass-media bulevardieră şi/sau înregimentată. În anul 2001, în cadrul lucrărilor Conferinţei „Ligii Naţionale pentru Combaterea Antiromânismului", regretatul profesor Şerban C. Andronescu a susţinut o prelegere în Sala Dalles din Bucureşti, referitoare la poveştile despre „săpunul din grăsime de evreu". Dovedită a fi o minciună grosolană, „legenda" Săpunului R.I.F. a fost pentru o vreme retrasă din prim-planul informaţional. După scurgerea anilor, timp în care uitarea s-a aşternut peste dovada falsităţii, susţinătorii istoriilor măsluite readuc în atenţia publică „legenda Săpunului R.I.F.". Cosmetizată, revigorată şi reactualizată. Chiar dacă în ediţiile din 18 şi 21 noiembrie 2010 ale revistei ART-EMIS[1] a fost prezentată prelegerea menţionată, în spiritual respectarii adevărului şi a redării memoriei, republicăm mesajul mereu actual al profesorului Andronescu. (ART-EMIS).

„Reine Jüdisches Fett" - R.J.F., nu R.I.F.

Până mai acum treizeci de ani, iubitorii de antichităţi care se opreau prin magazinele de specialitate din Occident, aşa-numitele anticariate aveau posibilitatea, nu rareori, să găsească obiecte care aminteau de unele crime naziste: abajururi confecţionate din piele de evreu, bucăţi de săpun fabricat din grăsime de evreu, pe care erau imprimate literele R.I.F.. În traducere „comercială", iniţialele doreau să însemne Reine Jüdisches Fett (Grăsime curat evreiască). Nimeni nu a observat atunci că traducerea era corectă, însă iniţialele ar fi trebuit să fie R.J.F. (cu „J"), nu R.I.F. (cu „I"). Articolele ziarelor de atunci descriau crime oribile, imaginate de minţi bolnave, iar politicienii sionişti afirmau în discuţii publice că acele minţi aparţineau călăilor nazişti. Ilse Koch, fostă îngrijitoare în lagărul de la Buchenwald a fost acuzată că jupuia cadavrele evreilor din lagăr pentru a confecţiona abajururi pentru lămpi. Înainte de execuţie a fost închisă şi a fost supusă unor chinuri teribile, demenţiale. Când nu a mai suportat, a recurs la „eliberare" prin sinucidere. Chinurile suferite de Ilse Koch erau curios de asemănătoare cu cele suportate de legionarii români pe durata „demascărilor" petrecute în închisorile de la Piteşti, Aiud şi poate din alte asemenea locuri de detenţie. Asemănarea lor izbitoare sugerează concluzia că au fost inspirate de aceeaşi „sursă". Smirnov, procurorul sovietic de la procesul criminalilor de război de la Nürnberg, a prezentat în instanţă mai multe bucăţi de săpun imprimate cu iniţialele R.I.F., drept probe de vinovăţie. Avocaţii germani ai apărării au cerut analiza chimică de laborator a probelor. Juriul a respins cererea avocaţilor şi a admis „corpurile delicte" drept peremptorii. Pe baza acestor „probe" au fost pronunţate mai multe condamnări la pedeapsa capitală prin spânzurătoare. Pe la începutul anilor '80 (ale secolului al XX-lea - n.r.), toate aceste „corpuri delicte": calupurile de săpun, confecţionate din „grăsime de evreu", abajururile confecţionate din „piele de evreu" au dispărut brusc, atât din magazinele de antichităţi, cât şi din casele şi muzeele memoriale ale holocaustului, aflate atunci în faza incipientă de organizare. Din ce cauză? Pentru simplul motiv că totul nu fusese decât „legendă". O astfel de legendă s-a consumat pe pământ românesc, la Fălticeni, iar cel ce scrie aceste rânduri a fost conectat indirect la apariţia ei.

De la Fălticeni la... Simon Wiesenthal

Întâmplările s-au petrecut la câţiva ani după 23 august 1944, prin 1950, când puterea politică din România fusese preluată de comuniştii aserviţi U.R.S.S. Pe atunci eram tânăr avocat, abia ieşit de pe băncile facultăţii. Intrasem în contenciosul unei bănci din Bucureşti, dar fusesem îndepărtat de acolo pentru „originea nesănătoasă". Cum nu fusesem nici legionar, nici liberal, nici ţărănist, nici spion pentru vreo putere străină, nu aveau motiv să mă aresteze, dar m-au marginalizat. După ce am fost dat afară din contenciosul băncii respective, n-am găsit de lucru decât pe un şantier din nordul Moldovei, pe lângă Fălticeni. Şantierul avea nevoie de nisip şi de pietriş, iar persoana care-l aproviziona era evreu. Avea pentru mine - cel mai tânăr de pe acel şantier, un fel de simpatie mai greu explicabilă, mă lua cu el când erau examinate locurile unde trebuia depus pietrişul. Cele de unde putea fi extras pietrişul erau ceva mai izolate, în apropierea cursurilor de ape. Deseori ne prindea ora amiezii în acele locuri îndepărtate. De fiecare dată lua cu el în asemenea ocazii un coş împletit din răchită, din care scotea sandvişuri preparate de soţia lui, o sticlă cu cafea cu lapte sau cu limonadă; nu mânca niciodată singur, mă invita să-i ţin companie. O dată pe lună, atunci când contabilizam împreună cantităţile de nisip sau de pietriş predate şantierului pentru ordonanţarea plăţilor, operaţiile menţionate se desfăşurau în locuinţa sa. Pe şantier era prea mare vânzoleală, iar condiţiile erau inadecvate. Ne instalam în salonaşul casei sale. Pe un perete era o pendulă, un ceas foarte vechi. După ce finalizam socotelile, mă mai reţinea la o cafea, la o prăjitură, timp în care-mi povestea fel de fel de întâmplări, unele dintre acestea, foarte interesante. De pildă îmi spunea cât de bine îi mergeau afacerile înainte de război şi de venirea la putere a comuniştilor, pe vremea primarilor şi a prefecţilor liberali sau ţărănişti. Când primea o comandă de pietriş, îl aducea şi îl depozita pe marginea drumului, dar nu îl împrăştia. Chema inspectorul, acesta constata că materialul fusese livrat şi ordona plata. Furnizorul încasa banii, îi dădea ceva şi inspectorului, poate şi primarului, poate şi prefectului. Anul următor, la primirea unei noi comenzi, nu se mai obosea să-l aducă de la râu. Tocmea câţiva ţărani, care luau pietrişul cu lopeţile dintr-o parte a drumului şi îl mutau pe cealaltă parte. Chema din noi inspectorul, acesta constata livrarea, ordona plata, furnizorul dădea ce trebuia şi unde trebuia, astfel încât toată lumea era mulţumită. Istoria se repeta în fiecare an. Când îmi povestea, se întâmpla ca pendula să bată ora, atunci ridica degetul şi spunea: „Vezi, bate ceasul. Am dreptate!". Toată lumea era mulţumită. Îl priveam cu admiraţie. Eram tânăr, neştiutor, fără experienţă, iar astfel de povestiri mă impresionau. Cu altă ocazie, aflându-ne în acelaşi salonaş, mi-a povestit despre săpunul din grăsime de evreu: cu câţiva ani înainte, rabinul din Fălticeni celebrase o slujbă de înmormântare. La slujbă veniseră toţi membrii comunităţii de acolo, toţi în doliu. Au mers la cimitir, au îngropat calupuri de săpun fabricate „din grăsime de evreu".S-a făcut slujba şi toată lumea a fost înduioşată, iar ziarul local a publicat un articol „documentat" despre eveniment. Coincidenţă sau nu, când a terminat de povestit, a bătut din nou pendula. A ridicat degetul şi mi-a spus, ca şi în alte dăţi: „Vezi, bate ceasul!". L-am admirat, eram înduioşat şi compătimeam soarta acelor oameni care au fost prefăcuţi în săpun şi îngropaţi în acest fel în cimitirul din Fălticeni.

„Dacă toţi aceşti supravieţuitori au scăpat într-adevăr de chinuri, atunci pe cine a mai ucis Hitler?"

După douăzeci de ani am aflat că articolul publicat atunci în ziarul local din Fălticeni a fost preluat, dus în străinătate, în Austria, tradus în limba germană şi republicat în primăvara lui 1946 într-un cotidian de mare tiraj din Viena. O dată tradus într-o limbă de circulaţie mondială, a fost preluat de un ziarist care urma să devină cunoscut în tot Occidentul sub numele de Simon Wiesenthal, „vânătorul de nazişti". Actualmente (2004, între timp S.W. a plecat la o şuetă cu Adolf Eichman - n.r.) este directorul unui mare centru de cercetări antinaziste din Viena. Acest om şi-a dat seama de importanţa întâmplării de la Fălticeni, nepierzând prilejul să o folosească în acţiunile de condamnare a antisemitismului. Ceea ce auziţi de la mine poate nu vă impresionează, însă în Occident asemenea relatări înduioşează, produc lacrimi credulilor, iar cei cu disponibilităţi materiale fac donaţii substanţiale pentru a uşura suferinţele celor scăpaţi de holocaust. Operaţia condusă de Simon Wiesenthal - asemenea altora similare - a cunoscut o extindere aşa de mare încât foarte mulţi evrei, au început să ceară compensaţii pentru suferinţele îndurate. Toate acestea le-am aflat mult mai târziu din „The Holocaust industry", de care a amintit aici profesorul Josif Constantin Drăgan, cartea unui coleg, profesor de istorie la Hunter College din New York, Norman G. Finkelstein, ai cărui părinţi fuseseră internaţi într-un lagăr nazist din Europa. Finkelstein transcrie la pagina 81 a acestui volum, o declaraţie a mamei sale, referitoare la numărul foarte mare de supravieţuitori, unde se menţionează: „dacă toţi aceşti supravieţuitori au scăpat într-adevăr de chinuri, atunci pe cine a mai ucis Hitler?".
- Va urma -
----------------------------------------------
[1] http://www.art-emis.ro/analize/151-sapunul-rif-o-legenda-fabricata1.html şi http://www.art-emis.ro/analize/155-sapunul-rif-o-legenda-fabricata-2.html

footer