Marile decizii nu se iau, de obicei, în mari reuniuni şi doar uriaşa pregătire de artilerie mediatică îi face pe neavizaţi să rămână dezamăgiţi în faţă documentelor finale. Summitul N.A.T.O. de la Varşovia era vestit de unii drept cel mai important de după marile răvăşiri din 1989-1991. Aşa îl anunţau trompeţii lui, mai sonori acum ca în alte daţi. Dar n-a fost să fie aşa, din mai multe pricini. Mai întâi, pentru că a fost gândit în logica războiului rece, deso nici prea-prea, nici foarte-foarte: documentul final vorbeşte de „acţiuni agresive" ale Rusiei, dar precizează şi că „nu suntem un război rece" cu... aceeaşi. Oricum, panoplia „de apărare" desfăşurată de Alianţa un faţă „celuilalt" este impresionantă: masare de trupe şi echipamente (mai toate rotitoare), formaţiuni de luptă multinaţionale, exerciţii de război dese şi sofisticate, eforturi de înarmare sporită etc. (Un bemol: e prevăzut un apropiat Consiliu N.A.T.O.-Rusia pentru a i se explică interlocutorului că nu e vorba de acţiuni ostile în ce-l priveşte). Acest mult prea elaborat preludiu imagologic i-a deschis conclavului un vast orizont de aşteptare, pe care deciziile concrete la care s-a ajuns nu aveau cum să-l onoreze pe măsuraţi. Iar situaţia României este, în materie, una dintre cele mai tipice. Cele trei puncte de agendă care au interesat-o prioritar:
- Deveselu;
- prezenţa N.A.T.O. la Marea Neagră;
- mai multe şi mai diverse trupe N.A.T.O. în sudul flancului estic, au rămas, toate, cam în coadă de peşte.
E cam greu să decizi „politic", cum s-a stabilit, la nivelul N.A.T.O., adică vreo două duzini de state, în câteva secunde, dacă să ripostezi sau nu la rachetele ce vin spre ţine;
- despre prezenţa năvală sporită a N.A.T.O. în Marea Neagră se va discuta, la nivel de miniştri ai apărării, în octombrie, adică în plină campanile electorală pentru prezidenţialele din Statele Unite (cum s-ar putea decide atunci ceva important?);
- faimoasa brigada internaţională pentru România, ventilate în fel şi chip că idee va fi una covărşitor românească, cu vreo câteva sute de bulgari, nu se ştie câţi polonezi şi dacă vor mai veni şi alţii, dar... gestul contează... Fapt de reţinut şi mai ales consolator: din 2017 vor mai staţiona în România o mie de militari americani, dar nu prin NATO ci prin reglementări bilaterale.
- Varşovia 2016 a fost , prin excelenţă, summitul consacrat flancului estic al Alianţei.

Se trece, încet-încet, la vocabularul de război

După cum vedem, se trece încet-încet la vocabularul de război. Poate că la viitorul summit N.A.T.O. ni se va spune că suntem pe frontul de est al Alianţei. Dar să nu anticipăm alarmist. Întrucât a crescut cu adevărat coeficientul de încredere şi securitate al aliaţilor euroatlantici din est - Polonia, ţările baltice, România, după cele hotărâte la Varşovia? Vânzoleală tot mai amplă de trupe şi armamente în arealul est-european nu poate suplini dezechilibrul strategic din zona (favorabil Rusiei) şi nici dezavantajul imuabil al distanţei geografice dintre S.U.A. şi aliaţii săi de la periferia răsăriteană a N.A.T.O. Iar confruntarea militară cu Rusia, despre care a ajuns să se vorbească în mod curent, dacă nu de-a dreptul detaşat, că despre recolta de prune de la toamna sau zăpadă de iarnă viitoare, nu va fi ceva de tipul Mărăşeşti-Verdun sau Stalingrad. Un militar sau o mie americani, un militar rus sau zece mii, ucişi de „cealaltă parte" pot fi prilej lesnicios pentru a declanşa un război hibrid mai perfid şi mai sinistru decât cel din Ucraina (nu şi unul nuclear, însă). Într-o asemenea perspectiva, baleturile mecanice de tipul manevrelor militare de anvergură urieşească, precum cel recent din Polonia sau sacerdotalele întruniri la vârf al Alianţei riscă să eşueze în spectacole de-a dreptul populiste şi ar fi păcat.

Pentru Washington, România nu e Bucureşti sau Marea Neagră ci Deveselu şi Kogălniceanu

Problema fundamentală, existenţială, a României este încrederea. În cine să ne încredem pentru a ne menţine ţară într-în moment atât de confuz şi plin de capcane. N.A.T.O., da, e o alianţa de state, dar nu are o armata a sa, mecanismele îi funcţionează înţelept dar lent, ca la uriaşi. S.U.A. e prea departe de un foc ce ar izbucni aici şi nici nu prea mai are ochi pentru Europa altfel decât pentru propriile interese (pentru Washington, România nu e Bucureşti sau Marea Neagră ci Deveselu şi Kogălniceanu). Marea Britanie are propriile probleme interne şi externe şi oricum nu ne-a prea fost vreodată „naş din suflet". Germania încearcă, sfios, să-şi arate musculatura militară în lume, dar o face, cum e şi normal, în propriul interes. Franţa e în război civil pentru propria identitate (însuşi preşedintele Hollande a proclamat, textual: „Suntem în război"). Italia şi Spania rămân tărâmuri care prosperă în linişte sub soarele cordial al Mediteranei. Turcia, după un principiu invers celui al lui Ataturk, „Nelinişte în ţară, nelinişte în lume", se mută de pe un picior pe altul, între tulburările din ţară dar şi din zona şi relaţiile delicate cu Rusia. China? Pentru o lume întreagă există, pentru noi nu, iertăciune pentru vorba nepotrivită.
Şi atunci, cine să ne dea încrederea într-un viitor - măcar apropiat, apoi vom mai vedea - de pace? Nu în ultimul rând, ba poate chiar dimpotrivă, putem spune: relaţii reluate, reparate, îmbunătăţite şi în avantaj reciproc cu „celălalt", cu cel faţă de care pare să se pună în mişcare o varianta a periculoasei politici numită cândva „de forţă" sau „pe marginea prăpastiei". Iată de ce proiectatul Consiliu N.A.T.O.-Rusia, dacă se va întâlni, ar putea avea rezultate mult mai concrete şi mai salutare decât ce s-a reuşit, s-a proiectat ori s-a promis la Varşovia.