Revista Art-emis
Intoleranţa politică şi isteria colectivă şubrezesc imaginea României PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Luni, 06 Februarie 2017 02:24

Corneliu Vlad, art-emisRomânia acestor zile s-a trezit pe neaşteptate şi rapid într-o criză acută şi profundă la nivelul puterii politice şi al instituţiilor statului. Iar convulsiile din sferele înalte ale puterii se reverberează în stradă, prin mitinguri de masă, la Bucureşti şi în alte oraşe. Mitinguri organizate cu toată recuzita trebuincioasă şi urmând tot tipicul tradiţional, inclusiv lozinci mari, în engleză, să le citească o lume întreagă. Un singur detaliu a fost omis: nu sunt autorizate, dar ce contează? România trece printr-un moment de cumpănă. Criza nu da semne de aplanare rapidă şi amiabilă şi pare să mai aibă rezerve de alimentare cu energii negative. Nu este exagerat să susţinem că stabilitatea şi chiar viabilitatea statului sunt astăzi existenţial solicitate, echilibrul şi securitatea ţării în complicată şi labilă şi imprevizibilă sinergie politică din partea noastră de lume şi de pe continent sunt puse la încercare. De ce şi cum s-a ajuns aici, cine poartă vină şi răspunderea, dar mai ales cine şi ce urmăreşte, în sfârşit, ce-i de făcut concret, pe problemele punctuale care au stârnit criză se discuta peste tot şi de toată lumea, în toate mediile şi la toate eşaloanele, oficial şi în piaţă, public şi discret, cu bună credinţă sau diversionist. De bună seama că într-un asemenea climat funcţionează cu toate motoarele şi nelipsită maşinărie de fabricat şi livrat scenarii apocaliptice sau doar gogomane. Dar şi scenarii de luat în seama, măcar în parte sau altele, cu grăunte de adevăr. Ruşii, germanii, Bruxellesul, americanii... Sau altă serie, parcă mai plauzibilă: multinaţionalele, Söros, ong-urile. Dar, vorba unui clasic în viaţă: am aflat oare, până azi, cine l-a ucis pe Kennedy?

Oricum, proiecţia peste hotare a ţării este mai deteriorată că oricând după agitatul an 1990, al mineriadelor şi cei câţiva ani care au urmat, cu două războaie la Vestul şi la Estul hotarelor, în Iugoslavia şi pe Nistru. Limbile de foc ale acestor focare începuseră să ne încingă ameninţător frontierele. Acum, situaţia nu este, cel puţin deocamdată, la fel de incendiară. Nimeni nu poate însă nega - aşa cum o arată nu doar sumedenia de scenarii, dar şi realităţile - că dezvoltarea economică a ţării este pur şi simplu sistematic şi consecvent torpilată, bogăţiile sale jefuite metodic, iar asupra statului de drept se pun presiuni, inclusiv prin dezincriminarea corupţiei şi slăbirea justiţiei. Pe fondul fricţiunilor şi tensiunilor politicianiste de tip damboviţean, dar, mai grav, al nesiguranţei şi indeciziei interne, unii observatori încep să vorbească despre un adevărat „război hibrid" instrumentat dinafara graniţelor împotriva României, în care dezinformarea şi discreditarea ţării se conjugă cu jefuirea avuţiei ţării de către multinaţionale, inclusiv din ţări aliate sau partenere. Cât se poate de vizibile sunt însă initiaţivele de reanimare ale feluritelor acţiuni de dezintegrare a unităţii naţionale şi de dezmembrare teritorială, pe binecunoscutele „fronturi de atac": Transilvania, prin resuscitarea unui „transilvanism" anacronic şi aiurea sau prin conservarea în stare larvară a initiaîivei cetăţeneşti privind crearea unui „Ţinut secuiesc" şi Moldova, după ce căpetenia Republicii de peste Prut a vânturat, în biroul preşedintelui de la Kremlin o hartă veche de câteva secole aşa-zisei „Moldove Mari".

Ce va urma? Eminescu scria că gazetarul, atunci când se apropie de probleme gingaşe pentru interesele şi securitatea ţării, dar despre care el nu ştie îndeajuns, este mai bine să stea cuminte şi precaut şi să nu se avante în afirmaţii care ar face rău ţării. Ceea ce este însă cert, şi de aceea trebuie spus răspicat şi fără rest, este că statul român se confruntă acum cu o acţiune clară de decredibilizare şi vulnerabilizare iar asupra ţării se pune presiunea destabilizării. Poate chiar a dezmembrării?

Alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al Americii, salutată entuziast de majoritatea românilor (care nu sunt neapărat în rezonanţă cu ce scriu ziarele) produce şi preocupare, dacă nu chiar nelinişte. Prin Trump, America va negocia cu Rusia, iar România este trecută, în diverse analize făcute în străinătate, printre „inamicii" Moscovei, alături de Marea Britanie, Polonia, ţările baltice. În viitoarea configuraţie a lumii, pe care o vor conveni americanii şi ruşii, care va fi statutul, dacă nu chiar soarta, României? America nu va părăsi tronul de hegemon mondial, dar lumea e mare, interesele sunt multe şi totul se poate renegocia şi restructura. În acest Grand Bargain care se prefigurează, România trebuie să-şi afle un statut cât mai apropiat de acela de subiect, nu de obiect. Ea trebuie să ştie prin ce să-i „intereseze" pe fiecare dintre cei doi mari protagonişti, să se facă „utilă" tuturor că spaţiu de stabilitate şi furnizor de securitate, să devină partener de încredere şi pentru unii, şi pentru ceilalţi. Utopie? Este scutul spaţial american o piedică de netrecut în calea unor bune relaţii cu ruşii? Dar chiar factori de cea mai înalta răspundere de la Moscova au declarat că despre Deveselu nu au ce discuta cu românii, ci cu americanii. Şi atunci, ce ne împiedică de la un dialog serios cu Rusia? Dar pentru a negocia, trebuie să ai un spate puternic. Din nou Eminescu: „Reazemul nostru nu poate fi decât în ţară, în întărirea şi dezvoltarea aptitudinilor ei"; interesele, oricât de diverse, trebuie armonizate şi este nevoie „că toate puterile vii ale ţărei să se unească strâns pentru a aviza serios la mijloacele de a preveni pericolele iminente care ameninţă starea socială, economică şi politică".

Dar într-un asemenea moment grav, românii nu au nevoie de spectacol vulgar care să isterizeze mulţimile, cu distihuri rimate că pentru oligofreni, bannere cu vorbe de duh de prost gust, cafea şi pizza moca pentru zavragii şi căuzaşi, proiecţii cu laser în limbi străine, paiaţe în haine vărgate şi - oroare, dar şi ilegalitate - „mitinguri ale copiilor". Românii au nevoie de linişte iar cei îndreptăţiţi - şi aleşi - să ne conducă au nevoie de calm şi înţelepciune pentru a scoate ţară din fundătură primejdioasă în care a fost împinsă iresponsabil. Oamenii politici trebuie să se scoată din bălăcăreala politicianistă a interesului îngust pentru a se putea ridică la exigenţele înalte ale momentului. Altfel, istoria românilor va rămâne „la mâna străinătăţii", cum tot Eminescu avertiza, după ce constată cu amărăciune: „În cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult, urile de partid, netoleranţa politică. Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, le lipsesc". Ne trebuie, oare, astăzi, „o mână de fier"? Isteria colectivă prelungită şi calea spre prăbuşire pe care suntem duşi poate duce şi la dictatură. În ţări vecine se experimentează ceva de acest tip. Încă nu e târziu să ne decidem pe ce cale o luăm.

footer