Între ancestral, sacru și vital

România a optat. Promisiunile Antantei erau tentante, iar teama de o ripostă cumplită a puterilor Centrale nu era nici ea de neluat în seamă, ci dimpotrivă. Frământările oamenilor politici de atunci se cunosc. Dar războiul își urma imperturbabil cursul său monstruos. Bătăliile de pe frontul din Vest erau îngrozitoare. Cam tot ce avea mai bun și mai valoros civilizația europeană din acea vreme a fost aruncat în bătăliile acelea de coșmar. Parcă reînviase spiritul distrugător al ultimelor fulgere ale războaielor antichității, când armatele se nimiceau aproape în totalitate pe câmpurile de bătaie. La 21 februarie 1916, începuse bătălia de la Verdun, mai exact, abatorul de la Verdun. Exista deja experiența cumplită a Bătăliei de pe Marna, din septembrie 1914.

Antanta avea nevoie de deschiderea frontului românesc. România avea nevoie ca de aer de acest război al nostru, pentru marea unire, pentru împlinirea visului de 1810 ani al populației românești din acest colț de lume, deși nu era pregătită în vederea unui astfel de efort colosal. Deja, Marna și Verdun, cu hecatombele lor de morți, începuseră să încremenească în poziții sub furia forului celor mai puternice mijloace de război ale vremii, iar luna iulie 1916 avea să fe un fel de summum al măcelului. Era neapărată nevoie de o supapă care să schimbe raportul de forțe și să ofere o șansă Antantei să obțină succesul strategic scontat. Capitalele Vestului nu se așteptaseră la o astfel de încrâncenare. Berlinul și Viena contau pe un război rapid, pe un război de mișcare, prin care să obțină în timp util supremația strategică și operațională, Parisul și Londra contau, tot așa, pe forța uriașă a manevrei, pe noile tehnologii, pe impactul introducerii tancului în luptă, pe josul strategic al uriașelor fronturi care crestaseră dureros și ucigător bătrânul continent european, dând însă și o șansă afrmării unei mari puteri emergente pe atunci, Statele Unite ale Americii, mare putere care, peste ani (dar începând chiar de atunci), avea să devină marea dominatoare economică, tehnologică, strategică și informațională a lumii.

Analizând Primul Război Mondial, J. R. Barber arăta că este vorba de „un război de cinci ani care a izbucnit în 1914, « undeva, în Balcani », un « colţ uitat al Europei »". Această confruntare, scria Barber, „printr-o escaladare iresponsabilă a loviturilor reciproce, a provocărilor şi ambițiilor nemăsurate ale celor mai mari puteri industriale ale lumii, a luat dimensiuni apocaliptice, inaugurând un secol de «violenţă» la scară planetară. Un conflict de asemenea proporții - soldat cu peste 9 milioane de morţi pe câmpurile de luptă şi cu un bilanţ al costurilor militare de 961 miliarde franci aur « a fost generat, în principiu, de un ardent naționalism şi de influenţa celor două sisteme potrivnice de alianțe »".

Acest naționalism de-a dreptul exploziv, era unul de tip identitar, cu un rol de motor gata de start pentru o nouă construcție europeană - Europa națiunilor și nu a popoarelor subjugate de imperii -, dar și pentru restabilirea echilibrului de putere și pentru eliberarea unor civilizații înăbușite sub presiunea uriașă a puterilor vremii. Desigur, și asta poate fi o iluzie. Puterea discreționară nu va accepta niciodată pierderea puterii, egalitatea și democrația, așa cum se întâmplă și astăzi. Dar vremea ieșirii din cătușe sosise și națiunile europene subjugate doreau să se folosească cu orice preț de acest prilej. Așa cum am făcut-o și noi, românii. Primul război mondial s-a extins rapid, ca un foc de benzină, intempestiv, dar și irațional, cuprinzând și inflamând 28 de ţări care totalizau o populaţie de peste 1,5 miliarde de oameni[5]. Dar, din acest conflict nu va ieşi învingătoare nici o mare putere din Europa, ci o altă mare putere care, după finalul războiului, îşi va începe epoca sa de dominare categorică, dar şi de mare responsabilitate, asupra mapamondului: Statele Unite ale Americii[6]. Și au mai ieșit învingătoare din această teribilă confruntare, statele din Carpați și din Balcani, din Europa Centrală și din Sudul continentului, care au devenit suverane și independente. Dar drumul până aici nu a fost atât de ușor, ci, dimpotrivă, a costat foarte mult.

Puternicele națiuni ale Europei își ieșiseră ele însele peste margini, datorită, pe de o parte, militarizării și dezvoltării economice foarte puternice. Se detașau, în Europa, Germania, şi, pe continentul american, Statele Unite. Aşa numita „pace germană", instaurată o dată cu întemeierea Reichului wilhelmian, a dus la afrmarea puternică a Germaniei, cam în același mod în care se produce și azi revirimentul Berlinului[7]. După ce frontul din Vest s-a stabilizat pe aliniamentul St. Michel, Verdun, Compiegne, Bray, Somme, Arras, Armentieres la Lys, Ipres, Dixmunde, la 70 km est Calais, între Elveţia şi Marea Nordului, comandamentul german a renunțat la ofensiva din vest şi şi-a concentrat efortul pe Frontul din Est[8]. Românii anului 1916, anul intrării României în prima mare conflagrație mondială, au așteptat, au privit și au înțeles cu sfnțenie acest război. Și au participat cu entuziasm, cu tot ce au putut și, mai ales, cu eroism și încrâncenare la el. Iar planul nostru de război, îndelung chibzuit, a fost unul pe măsură. Adică, bun, pentru unii dintre cei care l-au pus în aplicare, catastrofc și chiar monstruos pentru alții, inclusiv în opinia unui dintre marii comandanți militari români din acest război, mareșalul Alexandru Averescu.

La finalul războiului, inițiatorul ofensivei de la Mărăști afrma: „Punerea în aplicare a monstruosului nostru plan a fost nu mai puțin monstruoasă". Da, era, într-adevăr, monstruos să deschizi două fronturi, unul pe Dunăre și altul pe munți, când n-ai nici forțele, nici armele, nici mijloacele și nici sprijinul necesar. Occidentul era încorsetat de Verdun și de celelalte fronturi, rușii erau plini de importanța lor, de interesul lor și, în fnal, de ideile lor revoluționare, iar românii nu făcuseră instrucția în munți, nici la fluviu, n-aveau sufciente tunuri, nici mitraliere și nici măcar puști. Aveau însă idealul unirii și voința de a fi liberi și independenți între națiunile Europei, așa cum nu mai fuseseră de aproape două mii de ani. S-a aplicat Ipoteza „B3" sau Ipoteza „Z", care prevedea, cum bine se știe, acțiuni de mare amploare, în cooperare cu armatele ruse din Galiția și Bucovina și cu armata aliată de la Salonic, pe două fronturi: a) pe frontul de Nord și Nord Vest, împotriva Puterilor Centrale; b) pe frontul de Sud, în cooperare cu forțe rusești și cu armata aliată din Grecia, împotriva forțelor Bulgariei și Germaniei.

Acțiunile de pe frontul de Nord și de Nord-Vest - unul dintre cele mai lungi fronturi din Primul Război Mondial - trebuiau să fe, după operația de acoperire, predominant ofensive, rapide, surprinzătoare și ferme. Așa au și fost. Dar, din motive mai mult sau mai puțin justifcate, ele au fost oprite la momentul cel mai nepotrivit, dându-i posibilitatea lui Falkenhayn să aducă în Transilvania două armate de salvare și să schimbe radical situația frontului. Dar asta o știm acum, la o sută de ani de la acele evenimente. Atunci, era mai greu de înțeles. Această manevră strategică de mare amploare a lui Falkenhayn a fost efectuată în coordonare foarte bună cu manevra de diversiune efectuată de Mackensen pe frontul din Sud, amenințând capitala României. Această amenințare asupra Capitalei a generat foarte multă îngrijorare, ceea ce a determinat conducerea de atunci să ia rapid o decizie de cea mai mare importanță, dar cu urmări grave pentru cele două fronturi românești. În urma Consiliului de Război de la Periș, locul unde se afla Marele Cartier General, planul strategic inițial - un plan care putea fi chiar foarte bun, dacă ar fi fost aplicat cu rigoare, curaj și o asigurare logistică temeinică - a fost modifcat, schimbându-se radical paradigma războiului românesc și efortul strategic esențial. Sub presiunea manevrei spărgătorului de fronturi, efortul principal al armatei române a fost mutat, intempestiv și precipitat, de pe frontul de Nord și Nord-Vest, pe frontul de Sud. Pe frontul de Nord și Nord-Vest, s-a trecut la apărare, în inferioritate numerică și, mai ales, tehnologică, păstrându-se aici doar 10 divizii, prost dotate, iar pe frontul de Sud, după dezastrul de la Turtucaia, au fost aduse forțe din Nord, mizânduse pe aportul predominant ofensiv al celor 16 divizii de infanterie și una de cavalerie române, la care se adăugau două divizii rusești, o divizie sârbă și, evident, efortul armatei aliate din Grecia.

Cât de complicată, de tragică și de dramatică trebuie să f fost manevra strategică pe linii interioare dintre două fronturi situate la sute de kilometri unul de celălalt, sub presiunile unui inamic experimentat, care-și adusese aici cei mai teribili generali ai timpului - Erik von Falkenhayn și Anton Ludwig August von Mackensen, „spărgătorul de fronturi" -, plus cele mai teribile mari unități de manevră cunoscute vreodată până atunci! Și, în condițiile precarității drumurilor din Muntenia, insuficienței căilor ferate, absenței unui plan minuțios privind comportamentul fecărei unități și mari unități într-o astfel de manevră și pe spații atât de mari etc. etc., e lesne de înțeles cât de mult s-a diminuat capacitatea de luptă a unităților românești și prin ce încercări dramatice au trecut ostașii, dar și comandanții și statele majore. Românașul - în anumite momente, având doar cu o pușcă la trei soldați - a trebuit să se lupte cu acești monștri ai războiului, să-și lase osemintele în trecători, așa cum s-a întâmplat la Pichetul Roșu, unde ostașii au fost îngropați în tranșee, stând în picioare, de bombardamentele artileriei inamice, să reziste și să ajungă, totuși, cu prețios ajutor din partea Franței, la marile victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, singurele victorii ale anului 1917, dar foarte importante pentru derularea ulterioară a războiului și chiar pentru finalul lui, în pofida căderii ulterioare a frontului (datorită părăsirii în debandadă a pozițiilor de către ruși) și păcii umilitoare de la Buftea. Aici, pe aliniamentul de fier și de sânge al românilor, Mărăști, Mărășești, Oituz, a fost oprită ofensiva celor mai puternice armate ale vremii conduse de cei mai experimentați generali ai acelui timp.

Desigur, marele nostru război de reîntregire a spațiului neamului românesc, după nu mai puțin de 1810 ani de la catastrofa din anul 106, când a căzut Sarmisegetuza, este analizat astăzi pe toate fețele și fațetele și, pe această bază, destul de bine cunoscut. Dar, așa cum a fost și este considerat întregul război din 1914-1918 - primul mare război modern, puternic tehnologizat, care a zguduit din temelii continentul european și rânduielile complicate ale timpului din întreaga lume -, și războiul nostru (pentru că, în miezul lui, al Marele Război Mondial din 1914-1918, a existat și un uriaș război românesc, un război al nostru, Războiul nostru Vital, Războiul nostru Sacru) a fost unul cu desfășurări dramatice.

Desigur, mai marii vremii din tabăra Puterilor Centrale, inamicii Armatei Române din acea vreme, n-au privit cu ochi buni intrarea României în război alături de Antantă și n-au pierdut nici un prilej, nici atunci, nici în secolul care s-a scurs de la acele evenimente, să critice comandamentele românești, generalii români, lăudând însă eroismul soldatului român. Unele dintre aceste critici sunt, cum bine știm, întemeiate, altele poartă amprenta aroganței mai marilor vremii față de năpăstuita națiune română din Carpați. Și astăzi, la un secol de la încheierea acelui mare război, sunt unii care cred (sau nu) - și o spun în gura mare - că stăpânirea austro-ungară în Ardeal a fost benefică pentru populația de acolo și, de aceea, ardelenii sunt superiori, la toate capitolele celor din vechiul regat. Iar alții fac tot ce este posibil pentru a crea din nou o situație care să permită refragmentarea spațiului românesc cel puțin în vechile provincii dinaintea Marelui război. Foarte puțini sunt cei care mai spun astăzi în mod public, dintr-o adâncă și fermă convingere, că românii din România sunt cel mai vechi și mai unitar popor din Europa, mai ales în ceea ce privește limba, cultura ancestrală, locuirea continuă pe teritoriul pe care au apărut, relațiile cu vecinii, toleranța față de alte seminții, răbdarea și bunătatea față de semeni.

După ofensiva din Transilvania, ofensivă care, dacă ar fi fost continuată, ar fi dus la închiderea Porții Mureșului și la bararea manevrei lui Falklenhayn, precum și la deschiderea direcției strategice spre Budapesta și Viena, din culoarul strategic al Dunării și din culoarul strategic central european, cu posibile efecte catastrofale pe toate fronturile, pentru Puterile Centrale, a urmat o perioadă extrem de grea de retragere strategică intempestivă a unităților și marilor unități românești de pe frontul de Nord și Nord-Vest. A fost o retragere grea, cu pierderi foarte mari, care a trebuit să rezolve, deopotrivă, prevenirea încercuirii grupării de forțe de la Sibiu, zădărnicirea manevrei de întoarcere a Corpului Alpin bavarez (dar acest corp, format din unități de elită, foarte experimentate și bine echipate, și-a îndeplinit misiunea). Așa cum bine se știe, armata română nu se pregătise pentru acțiuni în teren muntos, întrucât conducerea de la București, considera instrucția în munți ca inutilă, de vreme ce eram, înainte de război, în relații bune cu Imperiul Austro-Ungar.

Datorită unui complex de cauze (unele care ne-au aparținut), schimbărilor bruște și total neinspirate și nejustifcate de paradigmă strategică, necunoașterii profunde a forțelor inamice, neînțelegerii planurilor celor doi faimoși generali germani, produși ai școlii de la Berlin, slabei dotări, slabei instruiri a noilor contingente, precum și unor orgolii ale unora dintre generali români etc., altele ținând de comportamentul rușilor, neinteresați prea mult de această direcție strategică și de apărarea teritoriului românesc[9], dar care ar fi trebuit să sprijine mai substanțial acțiunile noastre, mai ales pe timpul retragerii (deși, până la debandada din toamna 1917 din Rusia, au ținut frontul în Galiția și în Bucovina), toate rezistențele organizate pe aliniamentele intermediare, au căzut.

Totuși, armata română a respins toate atacurile inamice pe crestele pe crestele Carpaților Orientali, a păstrat trecătorile și a făcut posibilă stabilizarea frontului pe Carpații Orientali și în Poarta Focșanilor. Marele Cartier General, condus în această etapă a războiului de generalul Prezan, și-a intrat pe deplin în rol. Apărarea a fost temeinic organizată, iar misiunea franceză, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, a adus, în fine, umărul Occidentului, de care era atâta nevoie aici, așa cum trebuia să o facă de la început (dacă ar fi fost posibil), prin deschiderea frontului de la Salonic, pe timpul ofensivei Armatei Române în Transilvania, când războiul își avea etapa sa de mișcare în plină desfășurare. Niciodată nu este însă prea târziu, chiar dacă fronturile se stabilizaseră în Vest și se trecuse la un cumplit război de uzură.

Tot acest război al nostru (spun „al nostru" pentru că, în afară de faptul că s-a desfășurat pe teritoriul României, toți românii au participat, într-o formă sau alta la el) a consemnat un comportament de excepție al soldatului român, al țăranului român și al intelectualului român. Chiar dacă nepăsarea politicienilor de atunci (ca și a celor de azi) față de armată, de dotarea ei cu mijloace de luptă moderne, de instruirea și respectul ei, ca și acum, în anii de grație 1990-2017, ca și în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, un alt mare război în care, noi, românii, am avut Războiul Nostru Sfânt, Războiul nostru Vital de păstrare și întregire a țării, în urma rapturilor teritoriale făcute prin dictatul de la Viena, a lăsat de dorit. Așa a fost mai mereu. Ce s-a obținut, cu preț de sânge, din ce ni s-a luat, s-a pierdut prin șiretlicuri, aranjamente, rapturi, presiuni sau alte mașinațiuni specifce fecăreia dintre vremuirile ticăloase, dar toate având parcă un numitor comun: incapacitatea celor care au condus țara de a înțelege că, pe Terra interesului conflictual, a lăcomiei puterii discreționare și a dreptului forței, pacea este totdeauna dulce și frumoasă pentru cei puternici, dar relativă, iar războiul este totdeauna continuu, diferit de la o epocă la alta, subversiv, ticălos și necruțător.

La 22 de ani după încheierea Războiului nostru Sfânt de Reîntregire a Neamului și a spațiului nostru românesc esențial, au urmat rapturile teritoriale din 1940, prin ultimatumul sovietic și prin dictatul de la Viena. De unde rezultă că pregătirea pentru apărarea țării trebuie să fe continuă, intensă și totdeauna actualizată. A trăi, azi, ca și ieri, pe planeta Pământ, înseamnă a lupta. Iar a lupta înseamnă a înțelege că numai puterea înțeleaptă și echilibrată, puternica dezvoltare economică și socială, buna măsură și cunoașterea exactă a vremurilor, respectul creierelor și al valorilor, în care componenta militară are rolul ei de neînlocuit, cel de monadă a războiului național sacru, a ultimei rațiuni, a ultimei cetăți și a ultimei creste, într-o lume care se înarmează continuu, reprezintă garanția că vom mai exista și mâine, sub semnul duratei, pe acest pământ al miracolelor uluitoare și catastrofelor sublime. De aici nu rezultă că trebuie să trăim în dușmănie cu vecinii și cu celelalte țări de pe Mapamond, ci doar că, trăind în respect și în prețuirea vieții, a păcii și a vecinătății liniștite, trebuie să avem totdeauna și mijloacele necesare pentru apărarea noastră. În acest război, au căzut 330.000 de militari români, iar 85.000 au fost grav răniți. Se adaugă 15.000 de ofțeri și trupă, 60.000 de ofițeri și soldați care au fost grav răniți și 20.000 de militari cu grade superioare având sechele pe viață. Peste 700.000 de civili și-au găsit sfârșitul, în acest război, din cauza bolilor și a suferințelor cauzate de război.

Din anul 106 încoace, exceptând campaniile lui Mihai Viteazul din 1600-1601 și războaiele voievozilor și domnitorilor pentru apărarea identităților românești (condamnate la divizare și separare) împotriva migratorilor războinici și imperiilor vremii, noi n-am avut niciodată un mare război, doar al nostru, împotriva celor care ne-au înrobit pământul și viața. De ce? Probabil, pentru că noi nu suntem făcuți pentru așa-ceva, pentru că noi nu suntem o națiune a războiului - chiar dacă ne-am reunit printr-un mare război -, pentru că noi nu suntem războinici, ci doar oameni ai spațiului plin, adică ai pământului și ai casei de acasă. Toate războaiele noastre - atâtea câte au fost (și au fost destule!) - au fost războaie de supraviețuire, războaie vitale, războaie sacre. Iar cel mai mare dintre ele a fost Marele Nostru Război Sfânt de Reîntregire a Pământului și a Neamului din 1916-1918, integrat însă, dramatic și complicat, în Primul Război Mondial, care l-a făcut nu numai posibil, ci și viabil.

Timpul renașterii, timpul redeșteptării

Peste tot, în spațiul românesc, există, așa cum există în toate locurile bătăliilor noastre din Primul Război Mondial, câștigate sau pierdute, nu doar morminte, păduri de cruci, cimitire, și monumente, unde se depun, an de an, coroane și flori, ci și efecte pe termen lung ale acelor încrâncenări cruciale. Memoria colectivă le replantează în copacul timpului, iar timpul le pulverizează omenirii, deopotrivă, prin frunze și flori, dar și prin scuturi puternice împotriva unor noi atacuri subtile, malefce, revanșarde. După Marele Război, a urmat un alt război, cel de-Al Doilea Război Mondial - mult mai mare -, cu 55 de milioane de morți și cu distrugeri imense, iar după acesta a urmat un Război Rece, un război al reînarmărilor, al proliferării, gigantizării și miniaturizării armei nucleare, al armelor inteligente, al invizibilității, subtilității și al armelor cognitive. Forțele s-au repoziționat în dispozitive gata de luptă, mințile s-au remodelat după interese antiumane, anti-timp și antilimite, cerul s a umplut de drone și de invizibilități, iar cognospațiul, de fel de fel de vectori cyber sau de căutători de universuri paralele...

Mâine, când toate acestea se vor declanșa, probabil că vom trece cu toții într-o altă dimensiune, precum „mama", în timpul unuia dintre accelerările de 40 de teravolți din acceleratorul de la Cern, sau noile echipaje cognocosmice care vor trece voios de centurile van Allen, cu vehicule cu motoare gravitaționale sau antigravitaționale și vor deschide drumuri spre exoplanete... Dar, înainte de a face asta - și, precis, cândva, o vom face! -, va trebui să redescoperim pământul de pe Terra, din care venim sau în care abia am ajuns, pe care ni l-am implantat în suflet și din care ne nutrim, sub efectul razelor de soare care ne vin de la Dumnezeul nostru din Univers. Noi, românii, va trebui să redescoperim cine suntem și ce căutăm pe acest pământ din care, în și prin care fințăm, întrucât ecuația noastră este legată de gând, de pământ și de cer, de cei care au murit pentru ca noi să existăm și de cei care vor trăi atunci când noi vom înțelege că menirea noastră este să trăim și, deopotrivă, să murim pentru ei. Atunci când va trebui să o facem.

Cimitirele de azi ale românilor în care își dorm somnul de veci deopotrivă cei căzuți în Marele nostru Război și inamicii noștri de atunci, în același pământ pe care și pentru care au luptat. Acest colț de lume este, aici, la noi, de mii de ani, așa cum o arată și cele mai recente cercetări și descoperiri, inclusiv prin teste A.D.N., pământul nostru sfânt. Este adevărat că tot pământul, indiferent pe ce continent, în ce adânc de ocean și pe care munte s-ar afla, aparține oamenilor, așa cum și oamenii aparțin pământului. Dar, în acest moment al evoluției civilizației oamenilor pe planeta Pământ spre treapta ei superioară, spre treapta ei unifcatoare și eliberatoare - cea a civilizației cunoașterii, a cognocivilizației -, reidentifcarea identităților și reașezarea lor în spațiile ancestrale lăsate de la Dumnezeu este nu numai necesară, ci și obligatorie. Nu putem fi toți o apă și un pământ, dacă am uitat cine suntem, de unde și cum venim. Și chiar dacă o astfel de etapă intră în conflict cu interesul marilor corporații, cu cel al celor care se cred stăpânii lumii, cu cel al identităților economico-fnanciare sau de altă natură aflate dintotdeauna și pentru totdeauna în competiție pe viață și pe moarte pentru putere, influență, piețe și resurse, ea este absolut necesară pentru suprema integrare din întoarcerea lumii la limpezimea izvoarelor din care vine și provine. Noi, toți oamenii, fecare din noi find unic și irepetabil pe planeta Pământ și în Univers, avem nevoie, deopotrivă, de propria noastră identitate și de propria noastră comunitate. Războiul nostru sacru din cadrul Primului Război Mondial asta a făcut: ne-a adunat în celula din care facem parte, în A.D.N.-ul nostru inițial și în A.D.N.-ul nostru mesager. Ne-a adunat în propria noastră identitate. Pentru că, fără identitate, nu este posibil nimic. Nici măcar propria-ți existență. Ca ființă și ființare.

În loc de concluzii

Din păcate, războiul face parte intrinsecă din viața noastră. În timp, el a trecut, de la defniția lui oarecum restrânsă - cea clasică, clausewitziană, de continuare a politicii prin mijloace violente, care aducea, în prim-plan, politicile strategiile, operațiile și armele de foc -, la una generalizată, transparentă la semnifcație, polisemantică, fluidă și flexibilă, care include orice mijloace de luptă (economice, politice, militare, psihologice, media, cognitive etc.), orice dimensiune și orice nivel de confruntare. În aceste condiții, deși războiul este, practic, scos în afara legii prin Carta O.N.U. și prin aproape toate tratele, convențiile și acordurile care s-au alcătuit de la prima conflagrație mondială încoace, se legitimează, de drept și de fapt, războiul, atât ca mijloc de confruntare simetrică, disimetrică și asimetrică, clasică, modernă, antiteroristă, contrateroristă, pentru protecția și impunerea păcii etc., cât și ca modalitate de impunere, prin mijlocirea forței, sancțiunilor și amenințărilor de orice fel, a unui anumit tip de comportament. Fiecare națiune de pe acest pământ are însă un moment sacru din existența ei, momentul său identitar, momentul în care propria-i fințare a devenit conștientă de sine și, prin propria-i interioritate, s-a transformat în cultură, în patrimoniu, în identitate civilizațională. Acest moment sacru - pentru noi, românii, Marele Nostru Război din 1916-1919 de Reîntregire a Neamului și a Spațiului nostru milenar - este echivalentul unui reper de bază, unui pilon identitar, în care și prin care Spațiul, Timpul și Gândul se contopesc în aceeași rațiunea necesară și sufcientă existenței noastre pe acest pământ[10].

Bibliografie :
- Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989.
- România în anii primului Război Mondial, Editura Militară, București, 1987.
- Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la stratégie des origines au nucléaire, Robert Laffont, Paris, 1990, p. XIX.
- Leonard Velcescu, Les daces dans la sculpture romaine, étuded'iconographie antique. Front Cover. Presses littéraires, 2010.
- Enciclopedia Primului Război Mondial, Editura Teora, p. 9.
- Arta militară de-a lungul mileniilor, vol. I și II, Editura CTEA, București, 2004.
- Recondiționarea condiției umane și amurgul libertății, în revistaUnivers Strategic, Nr. 26/2016, pp. 9-18, http://iss.ucdc.ro/revista-pdf/us26. pdf

------------------------------------------------------------
[5] Arta militară de-a lungul mileniilor, vol. II, Editura CTEA, București, p. 160.
[6] Arta militară de-a lungul mileniilor, vol II, Editura CTEA, București, p. 162.
[7] Academia militară, Curs de istoria artei militare, volumul II, Bucureşti, 1990, p. 186.
[8] Arta militară de-a lungul mileniilor, vol. II, Editura CTEA, p. 162
[9] Generalii ruși au spus de la început că apărarea trebuie organizată pe Siret, pentru a economisi forțe, urmând ca teritoriul României să fe eliberat după aceea, prin acțiuni ofensive adecvate.
[10] Textul a apărut în Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate „Univers strategic" Nr. 3(31)/2017 şi este publicat în Revisa ART-EMIS cu acordul autorului.