Revista Art-emis
Șovinism, bolșevism, americanism PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga   
Duminică, 10 Decembrie 2017 18:29

Şovinism-bolşevism-americanism-Nicolae Iuga1. Expresia „Şovinism de mare putere"[1], denotând anumite doctrine şi practici politice, este folosită de către noi cu sensul de situaţie aberantă, în care o naţiune se pune pe sine, în propriul său imaginar colectiv şi în propria sa mitologie politică, mai presus decât toate celelalte naţiuni, mai presus decât întreaga omenire şi, cumva de înţeles, mai presus chiar decât Dumnezeu. De aceea, naţiunile care practică acest gen de şovinism sunt fie ateiste, ca regim politic, fie fals religioase. Bolşevismul rusesc, comunismul în genere, Nazismul german sau doctrina americană contemporană a unei lumi unipolare din punct de vedere politico-militar, în care se susţine că o singură naţiune ar trebui să domine tot globul pământesc, sunt exemplele cele mai la îndemână.

Poate părea un demers neobişnuit ca un sentiment oarecare, de exemplu o imagine deplasat de bună despre sine proiectată la scara unei naţiuni care, combinată cu o forţă economică şi militară semnificativă, duce la şovinism de mare putere – un atare sentiment să fie luat ca „motor al istoriei", ca fundament al tuturor relaţiilor umane, de la cele mai simple relaţii între indivizi, interpersonale, la cele mai complexe, la relaţiile între grupuri etnice, la relaţiile internaţionale luate în considerare la scară globală. Există însă o anumită tradiţie filosofică în ceea ce priveşte postularea unei dimensiuni a umanului ca motor al istoriei, ca principiu oarecum metafizic.

Astfel, la Schopenhauer este postulată „Voinţa de a exista", de a trăi (Der Wille zum Leben). Anterior, Kant a susţinut că lucrul în sine, corelativul fenomenului, este imposibil de cunoscut. „Schopenhauer însă ne spune că lucrul în sine este Voinţa"[2]. Corpul nostru de exemplu nu este altceva decât voinţă obiectivată, voinţă de a exista. Şi nu doar corpul nostru, ci şi întreg regnul animal şi vegetal, ba chiar şi cel mineral, toate nu sunt altceva decât obiectivarea unei voinţe ipostaziate. În regnul mineral, voinţa se manifestă ca magnetism şi electricitate, în cel vegetal ca tropisme şi tactisme, la animale şi la om ca sexualitate şi luptă pentru existenţă. O atare Voinţă ca principiu metafizic ar fi putut fi prezentată şi ca forţă sau energie impersonală, ca „elan vital", aşa cum a făcut mai târziu Bergson, dar Schopenhauer preferă să utilizeze Voinţa, ca fiind „termenul descriptiv cel mai bine cunoscut nouă"[3].

La fel şi în cazul lui Freud, în măsura în care psihanaliza trimite în mod necesar dincolo de tehnica de analiză a unor conţinuturi psihice la chestiuni de ordin principial filosofic. În eseuri precum: „Dincolo de principiul plăcerii" sau „Angoasă în civilizaţie", Freud se preocupă nu doar de modul de funcţionare a activităţii psihice, ci are şi ambiţia declarată de a contribui şi la „dezlegarea enigmei vieţii". Freud spera să atingă acest scop prin prezentarea celor două forţe fundamentale ale vieţii, anume instinctul vieţii (Lebenstrieb) şi instinctul morţii (Todenstrieb)[4]. Viaţa manifestă, exteriorizată este guvernată de principiul plăcerii şi cel al necesităţii, principii cunoscute încă din antichitatea greacă, în calitate de „Eros" şi „Ananke", dar rădăcina ascunsă a vieţii este alcătuită din împletirea a două principii contrare şi inseparabile, care se condiţionează reciproc, instinctul vieţii şi cel al morţii. Această teorie freudiană asupra instinctelor, elaborată la bătrâneţea autorului, depăşeşte simpla semnificaţie psihologică şi capătă o dimensiune ontologică. La fel şi în ontologia umanului a lui Heidegger se pune problema dacă o determinaţie fundamentală a umanului este un ceva originar sau derivat. Heidegger pune Grija (Die Sorge) ca determinaţie originară, ca fiind singurul „fenomen" uman originar, toate celelalte (înţelegerea, angoasa, curiozitatea, ambiguitatea, situarea afectivă etc.) fiind derivate mijlocit sau nemijlocit din Grijă.

În ceea ce privește Ura, în mod tradiţional s-a susţinut că ura ca atare, ura capitală nu există. Comportamentele individuale distructive, infracţionale, sunt explicate prin „împrejurări". Răutatea gratuită a unui individ este plasată în sarcina Justiţiei, iar mai apoi a psihologilor sau a psihiatrilor. Totul se explică, totul se înţelege, totul se ispăşeşte, totul se iartă. Un pedofil de exemplu poate fi considerat victima unor abuzuri mai vechi, a unei copilării nefericite.Un hoţ sau un asasin poate invoca o nevoie presantă de bani. Un violator este rezultatul educaţiei precare, un incestuos al promiscuităţii etc. Trăsătura comună a actelor antisociale, ura, este redusă la o diversitate de cauze exterioare, care s-ar pretinde că o precedă: sărăcie, umilinţă, mizerie fizică şi morală, nenorociri, frustrări, ofense, neînţelegeri.

Există oare şi o Ură manifestată ca sentiment social generalizat, în cazul terorismului de exemplu? Înclinăm spre un răspuns afirmativ. În ceea ce priveşte terorismul, se pot găsi şi contra-argumente, activitatea teroriştilor nu se poate explica satisfăcător prin mizeria socială din care aceştia s-ar recruta. Bunăoară, s-a observat că „Ţara Bascilor este una dintre cele mai prospere provincii"[5] şi cu toate acestea este un inepuizabil izvor pentru activităţi teroriste. La fel, terorismul islamic este susţinut de câteva dintre cele mai bogate ţări ale planetei, începând cu Arabia Saudită, care a finanţat reţeaua lui Ben Laden, precum şi alte reţele integriste, care activează în Algeria sau Europa. Încât mai degrabă s-ar putea spune că „terorismul islamic este rezultatul unei obsesii religioase, care nu ţine de cauzele mondiale ale sărăciei"[6].

A existat în istoria relativ recentă şi o ură la scară macro-socială, fundamentată logic şi ideologic, aşa-numita „ură de clasă", care a dat naştere bolşevismului. De asemenea, a existat şi o „ură de rasă", care a dat naştere nazismului.

2. Simplul adjectiv „bolşevic" are, istoric vorbind, o conotaţie sinistră. Termenul însă este practic nevinovat şi neutru în sine. „Bolşoi" (pronunţat în rusă „balşoi") înseamnă pur şi simplu „mare". Ca grad de comparaţie, bolşie înseamnă mai mare sau mai mult, antonimul său fiind menşie, care înseamnă mai mic sau mai puţin. Cariera politică a termenului a început odată cu scindarea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din Rusia, la Congresul al II-lea ţinut pe 17 octombrie 1903, în „bolşevici" şi „menşevici", o facţiune autointitulată „majoritară", adică bolşevică, condusă de V. I. Lenin şi o alta considerată de către bolşevici „minoritară", numită menşevică, condusă de către Iulius Martov. Motivul scindării l-a constituit disputa în jurul calităţii de membru de partid. Lenin susţinea un acces limitat la statutul de membru de partid, constituirea unui partid restrâns, format dintr-o elită revoluţionară îndoctrinată şi fanatizată, oameni care să nu aibă alte ocupaţii sau profesiuni, „revoluţionari de profesie", iar Martov era pentru o politică de cadre care să asigure un acces cât mai larg la calitatea de membru de partid. În realitate, din punct de vedere numeric, lucrurile au stat exact pe dos. Facţiunea lui Lenin reprezenta propriu-zis o minoritate, care a pierdut la vot cu 23 contra 28 şi a provocat scindarea partidului, dar adepţii lui Lenin s-au autodenumit pe ei înşişi majoritari (bolşevici) şi pe ceilalţi i-au numit minoritari (menşevici), pentru că la un singur punct de pe ordinea de zi, la votarea componenţei redacţiei ziarului de partid, numit „Iskra" (în traducere „Scânteia"), au obţinut un vot în plus[7].

După cum adjectivul „bolşevic" a fost supranume pentru Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, păstrat ca atare până în anul 1952, tot astfel substantivul „bolşevism" a fost supranume pentru ideologia politică comunistă în forma ei sovietică, pentru statul totalitar al URSS şi pentru principiile politice care au stat la baza sângeroasei dictaturi instituită de către Lenin şi dusă apoi pe culmi de cruzime inimaginabilă de către Stalin. Ca principii politice, bolşevicii refuzau să colaboreze cu alte partide, nu voiau să colaboreze nici măcar cu partide socialiste cu care erau înrudiţi doctrinar. Ei erau pentru un regim politic totalitar, condus exclusiv de bolşevici, o „dictatură a proletariatului". Lozinca în speţă era: „Toată puterea sovietelor!".

Bolşevicii ruşi, cu o conducere dominată de personalităţi alogene, deci cu o vocaţie intrinsec cosmopolită şi globalistă, erau exponenţi ai aşa-zisului „internaţionalism proletar". Ideea „internaţionalismului proletar" exprima unitatea şi solidaritatea muncitorilor din întreaga lume, a proletariatului tuturor naţiunilor, împotriva capitaliştilor din întreaga lume, din toate naţiunile. Se pleca de la presupunerea că există sau ar trebui să existe o unitate de interese economice şi politice ale clasei muncitoare din toate ţările, ceea ce ar determina-o să se unească şi să lupte împotriva propriei burghezii din fiecare ţară în parte şi, totodată, împotriva burgheziei pe plan mondial. Deci, o revoluţie a proletariatului mondial împotriva burgheziei mondiale. Era un fel de a preconiza soluţionarea problemei fundamentale a ceea ce mai târziu s-a numit „globalizare".

Numai că izbucnirea Primului Război Mondial a infirmat această presupunere. Războiul a fost unul al ţărilor, al naţiunilor, respectiv al unor alianţe de naţiuni, un război între ţările Antantei şi ţările Puterilor Centrale. Comportarea proletariatului a dat peste cap previziunile marxist-leniniste şi a infirmat lozinca în speţă: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!". Proletarii din toate ţările nu numai că nu s-au unit pentru a lupta împotriva capitaliştilor din toate ţările, ci dimpotrivă, proletarii din fiecare ţară au ales să-şi sprijine ţara proprie în efortul de război, adică au ales să se unească cu capitaliştii proprii, împotriva proleta-rilor din ţările adverse.
Iar Al Doilea Război Mondial, în fapt cel mai mare război din toate timpurile, privit dintr-un anumit punct de vedere, în punctul său de plecare nu a fost altceva decât o confruntare sângeroasă între tradiţiile naţionale şi marxism[8].

3. Statele Unite ale Americii pun azi în practică, încă într-un mod şi mai pronunţat, toate principiile, argumentele şi standardele de comportament ale foştilor bolşevici ruşi, respectiv sovietici. În primul rând, la început de secol XXI, S.U.A. nu colaborează cu adevărat cu nimeni, cu nici o altă ţară de pe glob, chiar dacă în plan strict şi exclusiv verbal, se pronunţă pentru „colaborare". În realitate, este vorba de ameninţarea din partea SUA, ameninţare potenţială şi programatică, a majorităţii ţărilor existente pe glob şi de spionarea sistematică a tuturor liderilor politici, din toate ţările care pot prezenta „interes" pentru strategia ofensivă a SUA, inclusiv a ţărilor ipocrit numite „prietene", cu scopul de a le subordona într-un fel sau altul intereselor sale. Potrivit unor autori, războaiele pornite la începutul secolului XXI de către preşedintele George W. Bush nu ar fi fost altceva decât o maşinaţie ocultă a neo-conservatorilor[9], iar G. W. Bush o simplă marionetă.

Neoconservatorii s-au manifestat ca atare, sub această denumire, la începutul primului mandat al preşedintelui G. W. Bush (2000-2004), părând preocupaţi mai mult de politica externă a SUA care, după opinia lor, trebuiau să joace un rol mai activ şi mai energic în plan internaţional. Ideile lor au fost dezvoltate de think-tank-ul Project for a New American Century, înfiinţat în 1997, şi îi grupa între alţii pe Robert Kagan, Richard Perle, Eliot Abrams, Randy Scheunemann, John Bolton, Paul Wolfowitz, Dick Cheney şi Donald Rumsfeld, persoane care au deţinut ulterior funcţii deosebit de importante în administraţia G. W. Bush. Acest think-tank a elaborat şi publicat în septembrie 2000, deci cu un an înainte de atentatele de la World Trade Center, strategia Rebuilding America's Defenses, un document progra-matic expus pe 90 de pagini, care a fost imediat comparat, chiar în SUA, cu mai celebrul „Mein Kampf" al lui Hitler[10]. Nu a fost comparat nici cu Manifestul Partidului Comunist scris de către Karl Marx, nici cu Tezele din aprilie ale lui Lenin. De altfel, pe Eliot Abrams, John Bolton, Donald Rumsfeld şi William Kristol îi vom reîntâlni în vara şi toamna anului 2013, ca fiind grupul care a orchestrat din umbră destabilizarea politică a Turciei[11].

În „Rebuilding America's Defence", repetăm: publicat pe site-ul P.N.A.C. în septembrie 2000, deci cu un an înainte de atentatele din septembrie 2001 (momentul îşi are importanţa sa), se află scrise negru pe alb[12] o serie de principii de urmat în politica externă a S.U.A.În Introducerea la acest document este reiterată insistent, cvasi-obsesiv ideea că, după încheierea războiului rece, Statele Unite au rămas singura super-putere din lume din punct de vedere militar (lucru cel puţin discutabil şi prezumţios, într-un context internaţional în care în mod evident este în curs de constituire o lume multipolară), combinând puterea militară cu statutul de lider mondial în ceea ce priveşte tehnologia şi deţinând totodată cea mai mare economie a lumii. America ar trebui să urmărească să păstreze şi să extindă această „poziţie avantajoasă". Există însă şi state care pot fi nemulţumite de actuala situaţie şi care să caute să o schimbe. Până acuma aceste state au fost descurajate de puterea militară americană, de prezenţa acesteia la nivel global şi de aceea ar fi de dorit ca şi pe mai departe S.U.A. să-şi sporească cheltuielile militare şi să-şi menţină preeminenţa militară la nivel global şi „condiţiile fericite" care decurg din aceasta. Întreaga lume ar urma să fie modelată, cu forţa, în conformitate cu interesele americane. Acest lucru este numit în document, în mod repetat, o adevărată „revoluţie în problemele militare".

Dar aici se impun unele interogaţii. În virtutea căror criterii noi putem aprecia că ar fi de preferat să acceptăm o constrângere militară americană la nivel global? Principiile şi „valorile" americane, politice şi economice, sunt oare cu adevărat acceptabile şi acceptate universal? Şi chiar pot fi aplicate universal? Dacă da, atunci de ce mai este nevoie de o forţă armată tot mai mare şi de sporirea cheltuielor militare? S.U.A. au şi „state prietene"? Dacă da, atunci de ce spionează pe toată lumea, fără excepţie? Pot fi oare ignorate şi reprimate militar de către S.U.A. interesele tuturor celorlalte state existente pe glob, peste 190 la număr? Cu ce diferă „preeminenţa militară" a S.U.A. faţă de „dictatura proletariatului" proclamată de către bolşevici? Celelalte state au dreptul sau nu să îşi afirme opiniile proprii? Este sau nu este vorba aici de şovinism de mare putere din partea S.U.A., aşa cum postbelic şovinismul de mare putere a fost practicat de către U.R.S.S. în raport cu ţările satelite? Care vor fi consecinţele instaurării unui nou tip de totalitarism, totalitarismul militarist american global? Care vor fi proporţiile şi consecinţele unui nou război mondial având drept miză hegemonia globală a S.U.A.? Ce se va întâmpla cu ideea de democraţie în relaţiile dintre state şi cu principiile şi reglementările de drept inter-naţional? Evident, aceste consecinţe nu pot fi decât nefaste, aşa cum sunt în genere consecinţele oricărui tip de totalitarism.

În timpul „războiului rece", S.U.A. au avut meritul real de a-şi fi stabilit ca obiectiv strategic contrabalansarea tendinţele expansioniste şi veleităţile dominatoare ale URSS în plan global. Azi însă S.U.A., potrivit autorilor documentului, ar trebui să îşi propună ca obiectiv strategic descurajarea apariţiei unui nou mare concurent pentru putere[13], în special să privească cu îngrijorare creşterea Chinei ca rival potenţial al Statelor Unite[14]. Celelalte state nu trebuie lăsate să se înarmeze în aşa fel, încât să poată descuraja acţiunile militare ale S.U.A.[15]. Se pune problema cum se vor amortiza uriaşele cheltuieli pentru înarmare ale S.U.A., dar documentul ne linişteşte, asigurându-ne că „beneficiile vor depăşi cu mult cheltuielile" (pag. 14). Dar de unde vor rezulta „beneficiile", dacă nu din spolierea resurselor ţărilor ce urmează a fi ocupate sau „protejate"? Dacă ar fi să nu ne lăsăm prizonieri ai iluziilor de limbaj, ar trebui să observăm că se preconizează războaie de cotropire şi jaf, la începutul secolului al XXI-lea, în numele „democraţiei" şi al „valorilor" despre care se spune că ar fi îmbrăţişate „aproape universal". Astăzi Germania este unificată, Polonia, Cehia şi statele baltice sunt membre N.A.T.O., regiunea fiind mai stabilă decât oricând, iar Armata Rusă s-a retras la „porţile Moscovei", eventual mai este periodic angajată pe limesul ei vestic sau în Caucaz, în urma unor provocări dar, cu toate acestea, Programul prevede o prezenţă militară sporită în Europa, sub motivul evident că „N.A.T.O nu poate fi înlocuită de către Parlamentul Uniunii Europene, lăsând SUA fără să aibă un cuvânt de spus în problemele de securitate europeană"[16]. Apoi, pe zeci de pagini, în Program sunt descrise amănunţit şi competent poziţionarea tuturor unităţilor şi tipurilor de arme americane - forţe terestre, aviaţie, marină - pe tot globul, şi în fiercare caz în parte sunt preconizate creşteri exorbitante a alocărilor bugetare, evident cu scopul menţinerii „preeminenţei militare americane" în întreaga lume. Se estimează în acest document redactat în luna septembrie a anului 2000, deci cu un an înainte de atentatele din 11 septembrie 2001 că, în absenţa unui eveniment „catastrofic şi catalizator" în genul unui nou Pearl Harbour, transformările revoluţionare care sunt preconizate în dezvoltarea diferitelor tipuri de armament s-ar putea să fie un proces lung şi anevoios[17], ceea ce nu poate să nu ne ducă cu gândul la teoriile conspiraţioniste, potrivit cărora atentatele din 11 septembrie 2001 au fost organizate în cel mai mare secret de către chiar serviciile secrete ale S.U.A., poate în colaborare cu servicii ale încă unui stat prieten, pentru a crea un eveniment „catastrofic şi catalizator", care să justifice o înarmare fără precedent a Americii pe timp de pace.

Se preconizează totodată şi unele măsuri care au fost implementate ulterior. Anume, că se va construi o amplă reţea globală de scuturi anti-rachetă, capabilă să apere Statele Unite, aliaţii săi, dar şi forţele militare ale S.U.A. dislocate la înaintare[18]. Cum forţele militare ale S.U.A. pot fi dislocate la înaintare aproape oriunde pe glob, şi sistemul antirachetă ar putea fi în principiu amplasat oriunde, pentru că privitor la orice punct al globului se poate invoca o atare justificare. Cu privire la elementele de scut anti-rachetă amplasate în unele ţări est-europene s-a afirmat că acestea ar avea ca rol protejarea aliaţilor S.U.A. în eventualitatea unui atac cu rachete care ar veni din partea Iranului, dar fără îndoială au un rol împotriva Rusiei. Tactica S.U.A. a fost aceea de a înconjura Rusia din toate părţile cu scuturi anti-rachetă, cu un rol de descurajare în primul rând psihologic. Rusia şi probabil într-un viitor apropiat şi China, vor fi înconjurate cu astfel de arme, pentru ca aceste naţiuni să conştientizeze că, în cazul unor lovituri cu rachete inclusiv nucleare, ele vor putea fi lovite, dar nu vor putea riposta, datorită scutului anti-rachetă al S.U.A., iar în urma conştientizării pericolului aceste naţiuni să cedeze poziţiilor de ameninţare cu forţa ale S.U.A. Deja Putin, într-o conferinţă de presă, a spus franc şi răspicat că „Rusia nu este Irakul şi că Rusia are suficientă forţă pentru a-şi apăra rezervele de petrol şi gaze"[19]. În acelaşi timp, Rusia a dezvoltat o nouă generaţie de rachete, care pot penetra aşa-zisul „scut" american. Lucrurile pot lua oricând o întorsătură primejdioasă şi imprevizibilă.

Solicitarea de noi şi semnificative majorări ale bugetelor pentru înarmare, la 3,5-3,8% din P.I.B.-ul Statelor Unite, este argumentată constant de ideea că forţele americane trebuie să dispună de tehnologii de ultimă oră, pentru că trebuie să fie pregătite în viitor pentru un „război de mare intensitate"[20] şi că China reprezintă o ameninţare potenţială. Se susţine că pacea, în forma ei actuală, este un produs al preeminenţei militare americane (pax americana), deşi în realitate este mai curând produsul unui echilibru anterior, datând din timpul războiului rece, între forţele existente pe plan global, americane şi non-americane, iar în eventualitatea că SUA ar pierde această preeminenţă militară, se mai susţine că acest lucru va permite altor forţe o oportunitate de a modela lumea după norme şi tradiţii antitetice, prin raport cu „interesele şi principiile americane"[21]. De ce numai interesele şi principiile americane sunt necondiţionat bune şi dacă nu cumva mai există şi o a treia cale, a unei lumi multipolare? - aceste întrebări sunt lăsate fără răspuns.

Putem spune că, în anii următori, acest document şi-a făcut efectele politice scontate. De exemplu, atunci când administraţia G. W. Bush a făcut lobby pentru atacarea Irakului, a invocat principiul „preeminenţei" militare americane, a cărui definiţie a fost extinsă, precizându-se că prin acesta se va înţelege inclusiv: „utilizarea anticipată a forţei de către S.U.A. în faţa unui atac iminent"[22]. Potrivit acestei redefiniri, reiese că S.U.A. vor putea folosi forţa în mod „preventiv", adică vor putea ataca orice ţară, chiar şi în absenţa dovezilor că acea ţară ar pune la cale un „atac iminent" la adresa S.U.A., la fel cum bolşevicii susţineau că ei ar fi îndreptăţiţi să atace orice ţară, oricând şi cu orice mijloace, în numele triumfului revoluţiei comuniste mondiale.

Principiul a fost aplicat în atacul împotriva Irakului, moment în care s-a susţinut vehement că Saddam Hussein ar fi avut legătură cu atentatele din 11 septembrie 2001, deşi nu a putut fi arătată nici o dovadă în acest sens, iar mult după aceea s-a demonstrat că Saddam Hussein chiar nu a avut nici o legătură cu acele atentate. Apoi S.U.A. au început practica de a canaliza sute de milioane de dolari de la buget, adică din banii contribuabililor americani, pentru a crea şi finanţa o opoziţie politică, în cazul Irakului şi mai apoi şi în cazul altor ţări, o practică menită să destabilizeze politic ţara în cauză şi să iniţieze o schimbare de regim, deşi legislaţia americană în vigoare atunci interzicea acest lucru, respectiv S.U.A. au început să procedeze exact cum a procedat şi Uniunea Sovietică, încă de la începutul existenţei sale. Şi s-au dat semnale clare că lucrurile nu se vor opri aici. Preşedintele G. W. Bush a început să vorbească despre existenţa unei aşa numite „axe a răului", cu referire la ţări pre-cum Irak, Iran şi Coreea de Nord, iar secretarul Apărării Colin Powell a spus tot atunci că „războiul împotriva terorismului" va dura mult, probabil mai mult de zece ani.

În sprijinul acestei practici politice este vehiculat argumentul, curat bolşevic, al mărimii şi forţei, anume că, în urma încheierii războiului rece, s-a creat un moment strategic deosebit, în care America a ajuns singura super-putere a lumii şi, prin urmare, oportunităţile existente nu ar trebui ratate, că America ar trebui să se folosească de această poziţie pentru a-şi „promova" (citeşte: impune) puterea şi interesele pe tot globul. Se recomandă, între altele, ca să fie instalate „democraţii" în ţările considerate „ostile" intereselor S.U.A. şi de asemenea se mai recomandă ca, în vederea atingerii acestui scop, să fie utilizate orice fel de mijloace, inclusiv cele militare. S.U.A. au ajuns să facă export de „democraţie" cu forţa armată, la fel cum U.R.S.S. făcea export de „revoluţie", cu aceleaşi mijloace. Un regim politic dintr-o ţară oarecare este etichetat în mod arbitrar, fără legătură cu realitatea politică din ţara respectivă, ca fiind „democratic" dacă este „prietenos" (citeşte: servil) faţă de S.U.A., după cum un alt regim de acelaşi fel este etichetat ca fiind „nedemocratic" dacă este „ostil" (citeşte: are demnitate proprie) faţă de SUA, de asemenea fără legătură cu realitatea.

Acest argument a fost depăşit în scurt timp de realitatea că, pe plan global, se derulează anumite procese care denotă că sunt în curs de constituire şi alte centre de putere economică, politică şi militară şi că, într-un viitor apropiat, ne-am putea afla de fapt într-o lume multipolară. În timpul războiului rece, lumea a fost împărţită teoretic oarecum în trei: 1. O lume capitalistă, zisă liberă, democratică şi prosperă, America de Nord şi Europa de Vest, civilizaţia occidentală;
2. cealaltă lume: comunistă, fără libertatea iniţiativei private, cu regimuri politice dictatoriale, o lume înapoiată economic, U.R.S.S. şi ţările satelite. Între aceste două „lumi" se purta ceea ce s-a numit „războiul rece";
3. restul globului, o lume şi mai înapoiată economic: Africa, America de Sud, statele islamice etc., sunt ceva ce nici nu contează şi de aceea statele din acele zone ale globului au fost numite nediferenţiat şi cu un dispreţ abia camuflat chiar „Lumea a treia".

Evoluţia istorică este însă pe cale a demonstra contrariul. În prezent, se constituie noi centre de putere: China, U.E., Rusia, Japonia, India, Brazilia ş. a. - ceea ce ne va pune, într-un viitor apropiat, în mod indiscutabil, în faţa unei lumi multipolare. În fine, promotorii Programului „Rebuilding America's Defenses" afirmă inclusiv ideea, la pag. 11 din document, că O.N.U. ar trebui să fie subordonată faţă de S.U.A., ceea ce ar duce la anihilarea oricărui criteriu şi reper pentru ceea ce este drept şi nedrept în relaţiile internaţionale. Idee care a fost pusă în practică în aprilie 2003, atunci când S.U.A. au atacat Irakul fără un mandat O.N.U. şi fără aprobarea comunităţii internaţionale. La fel, nici bolşevicii nu îşi făceau prea multe scrupule privind respectarea principiilor de drept în general, intern şi internaţional, de vreme ce, potrivit ideologiei lor, ordinea de drept era con-siderată ca fiind „burgheză" nu „revoluţionară".

Grafica - I.M.

--------------------------------------------
[1] Vezi Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014.
[2] Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. VII, Ed. All, Bucureşti, 2008, p. 261.
[3] Idem, p. 262.
[4] Sigmund Freud, Opere, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 339 şi urm.
[5] Jean-François Revel, Obsesia antiamericană, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 99.
[6] Idem.
[7] Vezi: Alan Woods, Bolshevism, the Road to Revolution, Wellred Books, London, 1999.
[8] Alain Besancon, Dilemele mântuirii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 53.
[9] Adam Curtis, The Power of Nightmares, BBC documentary film, 2004, youtube.
[10] www.informationclearinghouse.info/article324..., consultat 15 ianuarie 2014.
[11] www.weeklystandard/com.erdogan-obama.html consultat 31 ian. 2014
[12] https://wikispooks.com/file:RebuildingAmericasDefenses.pdf, consultat 16 ianuarie 2014.
[13] vezi Rebuilding America's Defence, pag. 2)
[14] Ibidem, pag. 4)
[15] Ibidem, pag. 6).
[16] Ibidem, pag. 15-16.
[17] Ibidem, pag. 51.
[18] Ibidem, p. 51.
[19] www.mediafax.ro/externe/putin-rusia-are-suficienta-forta-pentru-a-si-apara ... consultat 2 feb. 2014
[20] Ibidem, pag. 72
[21] Ibidem, pag. 73)
[22] www.informationclearinghouse.info/article3249.htm consultat ian. 2014

footer