Revista Art-emis
Ce poate prevesti satanizarea continuă a Federației Ruse? PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga   
Miercuri, 31 Ianuarie 2018 17:05

SUA-Rusia-ChinaOricine a putut observa că în ultimele trei decenii Rusia a făcut gesturi uimitoare, prin comparaţie cu diplomaţia tradiţională a U.R.S.S. Rusia a dus constant o politică de cedare de poziţii pe plan extern. Această strategie a demarat pe la sfârşitul anilor '80, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Au fost retrase trupele sovietice din statele foste socialiste din Europa centrală, din Ungaria, Cehoslovacia şi R.D.G. Rusia a fost de acord cu democratizarea ţărilor foste satelite şi cu reunificarea Germaniei. A admis secesiunea şi proclamarea independenţei în cazul unor state foste sovietice din vestul U.R.S.S. (Ucraina, Belarus, Moldova), a așa-numitelor state baltice, precum şi a unor state islamice din zona caucaziano-caspică, bogate în petrol, cu excepţie Ceceniei. Apoi, a fost de acord, până la un punct, cu extinderea N.A.T.O. spre Est, după desfiinţarea Pactului de la Varşovia. Nu a intervenit pentru menţinerea fostei Iugoslavii. A permis armatelor S.U.A. ca, sub pretextul luptei împotriva „terorismului", să ocupe Afganistanul şi Irakul s.a.m.d.

Era o strategie care trebuia să dea de gândit. Care ar fi trebuit să fi fost evaluată sub raportul limitelor până la care poate fi dusă. Este cunoscut că ţările din fostul bloc sovietic au fost ţinute laolaltă şi li s-a menţinut sistemul socio-economic printr-o politică de forţă. Postbelic, U.R.S.S. a realizat intervenţii în forţă în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. Această politică nu a mai putut fi practicată după ce a devenit clar că ţările socialiste au pierdut competiţia economică cu Vestul capitalist şi S.U.A. Apoi, fostul imperiu numit U.R.S.S. era prea heterogen şi diluat, cu prea multe tendinţe centrifuge, spre a mai merita să fie menţinut. Conducerea Rusiei, începând de la Gorbaciov încoace, a dat dovadă de inteligenţă şi s-a repliat pe poziţiile care îi sunt proprii şi oarecum ireductibile. S-a constituit o structură statală federativă, numită Federaţia Rusă, contractată între hotarele sale tradiţionale, de pe vremea imperiului ţarist, cu limesul vestic trecând pe lângă Ucraina şi Belarus, cu limesul sudic pe Caucaz, Marea Caspică, Iran şi Afganistan, încât s-ar părea că Rusia şi-ar fi recăpătat consistenţa şi coerenţa. Era de altfel şi viziunea scriitorului rus A. Soljeniţân. Problema este: până unde poate fi comprimat colosul rus de către S.U.A.? Care este „coeficientul său de elasticitate"? De la care limită de comprimare încolo, statul rus se va trezi şi va reacţiona? Se pare că acest punct critic a fost deja atins, undeva în vara anului 2008.

Totul a început de la situaţia creată în Georgia, ţară fostă republică socialistă sovietică sub denumirea de Gruzia. Georgia este o enclavă în Munţii Caucaz, alungită pe direcţia est-vest, cu ieşire la Marea Neagră. Conductele care ar urma să transporte petrolul şi gazele din zona Mării Caspice spre Vest trebuie să treacă prin Georgia. Nu există altă soluţie. La nord se afla instabila Cecenie, iar la sud Iranul ostil. Americanii au şi construit deja două conducte gigant, care traversează Georgia în lung, dinspre zona Marii Caspice spre Marea Neagră şi Turcia. Ca să asigure securitatea lor, americanii au înfiinţat şi o bază militară pe teritoriul Georgiei, în martie 2002, menită să antreneze, chipurile, armata georgiană în lupta împotriva „terorismului". Pe de altă parte „securitatea" Georgiei, în partea de nord a ţării, în provincia separatistă Osetia, era asigurată de mai multă vreme şi de către baze militare ruse. Şi iată că, în sfârşit, într-o ţară mică, pe o fâşie îngustă de pământ, interesele americane şi ruse privind petrolul caspic au ajuns faţă în faţă. Şi armatele lor la fel.

Americanii au încercat să-l manipuleze pe fostul preşedinte al Georgiei Eduard Şevardnadze împotriva ruşilor, adică să-l determine să ceară Rusiei să-şi retragă bazele militare din Georgia. Dar Şevardnadze a pariat pe legitimitatea intereselor Rusiei în Georgia. În august 2003, fostul preşedinte georgian a favorizat pătrunderea în Georgia a companiei petroliere ruse UES, al cărei preşedinte era Anatoli Ciubais, un om foarte influent, apropiat al fostului preşedinte Elţân şi al preşedintelui Putin. S.U.A. s-au răzbunat pe Şevardnadze, răsturnându-l de la putere după acelaşi scenariu ca şi pe Miloşevici. Au adus în locul lui pe un avocat, Mihail Saakaşvili, care a trăit mai mulţi ani în Statele Unite şi care, foarte probabibl, a fost recrutat de către C.I.A. Numai că Şevardnadze a plecat dar problema a rămas. Înfruntarea intereselor americane şi ruse a mocnit o vreme îndărătul frazelor cu lustru diplomatic. Apoi a izbucnit pe neaşteptate.

Pe data de 19 august 2008, profitând de faptul că atenţia lumii întregi era atrasă de Festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, minuscula Georgie a atacat militar pe neaşteptate Federaţia Rusă. După cum s-a arătat[1], în planificarea acţiunii militare georgiene un rol important a fost rezervat propagandei prin mass-media internaţională, în scopul inducerii în opinia publică euroatlantică a imaginii unui stat mic, nedreptăţit şi strivit de un stat mare şi puternic. Deci, Georgia conta pe un important sprijin diplomatic internaţional, pe un puternic sprijin american privind înzestrarea cu armament, precum şi pe cei peste o mie de „consilieri" militari israelieni, care au coordonat efectiv operaţiunile militare anti-ruse. Nici momentul declanşării operaţiunilor militare de către Georgia nu a fost ales întâmplător. Liderii mondiali erau toţi reuniţi la Beijing, pentru a asista la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, mizându-se probabil pe formarea, la nivelul cel mai înalt, al unui sentiment de simpatie şi sprijin faţă de Georgia, prezentând lucrurile pe dos, susţinând că această ţară mică şi neajutorată este o victimă inocentă a agresiunii ruseşti, când de fapt Georgia era agresorul. După cum se ştie, riposta militară a Rusiei a fost rapidă, fermă şi devastatoare, iar presa occidentală şi americană plătită de către Georgia a încetat să mai demonizeze Federaţia Rusă.

Al doilea act al dramei confruntării diplomatice S.U.A.-Federaţia Rusă s-a jucat în cursul lunii septembrie 2013, în problema războiului civil din Siria. Retorica prealabilă a S.U.A. şi a formatorilor de opinie fani şi chiar fanatici ai S.U.A. era una de auto-încurajare, pivotată în jurul afirmaţiei, cum că „Rusia nu mai este o putere globală"[2]. Pe data de 21 august 2013, într-o suburbie a Damascului a avut loc un atac cu arme chimice, soldat cu moartea a peste 1.400 de civili. Probabil o provocare, dar rebelii sirieni şi S.U.A. s-au grăbit să acuze neverificat armata guvernamentală siriană, susţinătoare a regimului Bashar Al Assad. Preşedintele Obama a spus răspicat că este o acţiune intolerabilă, că atacul cu arme chimice împotriva populaţiei civile înseamnă „depăşirea unei linii roşii" etc. Părea clar un motiv plauzibil pentru o intervenţie militară a S.U.A. în Siria, S.U.A. păreau obligate la ripostă. Rusia a cerut dovezi, din care să reiasă că armata guvernamentală este autorul atacului. Pe 26 august 2013, o delegaţie de inspectori O.N.U. încearcă să verifice în teren incidentul, dar când să ajungă în suburbia respectivă, convoiul oficial este atacat de către luptători neidentificaţi. Pe 27 august, înalţi oficiali americani susţin că preşedintele Obama ia în considerare o intervenţie militară în Siria, de scurtă durată şi cu scopul limitat de a pedepsi atacurile cu arme chimice. În fine, pe 31 august, însuşi preşedintele Obama declară că Statele Unite au „o responsabilitate morală" de a interveni militar în Siria[3]. În paralel cu aceste declaraţii, o impresionantă flotă de război a S.U.A. a intrat în Mediterana prin Gibraltar şi s-a pus în marş spre coastele Siriei. În acelaşi timp, o altă mare flotă de război, aceea a Federaţiei Ruse, intra în Mediterana din Marea Neagră prin Bosfor şi din Marea Roşie prin Canalul Suez. Războiul părea inevitabil. Până într-o bună zi, când lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură.

În ziua de marţi 3 septembrie 2013 pe la orele amiezii, Ministerul rus al Apărării a anunţat că un radar de pe uscat, situat în sud-vestul Rusiei, în apropiere de Marea Neagră, a detectat la ora 10 şi 16 minute, ora Moscovei, două rachete, care au fost trase din „partea centrală către estul Mării Mediterane"[4] şi că „obiectele balistice" au căzut în mare, fără să provoace daune. Iniţial, adică în aceeaşi zi, şi S.U.A. şi Israelul au negat vehement că ar fi avut loc un tir cu rachete în Mediterana, dar în ziua următoare, pe 4 septembrie, Pentagonul a dat un comunicat, din care reieşea că a fost vorba de un exerciţiu israeliano-american, dar că ar fi fost un „test", care „nu a avut nimic de a face cu o eventuală acţiune militară în Siria"[5]. Evident că nu a fost nici un „test", pentru că atunci nu era nici momentul şi nici locul să se facă teste, ci a fost debutul ratat al atacării Siriei, au fost primele şi ultimele două rachete americane de tip Sparrow destinate Damascului, dar care au fost doborâte (de către ruşi? de către sirieni cu arme anti-rachetă de fabricaţie rusească?) imediat după lansare. Armata americană, care probabil nu se aştepta la această performanţă a ruşilor, a luat decizia înţeleaptă de a nu mai continua atacul. Din acest punct încolo, lucrurile s-au liniştit ca prin farmec, flotele militare s-au reîntors în porturi, iar preşedintele american Barack Obama a lăsat retorica despre „responsabilitatea morală de a interveni militar în Siria" şi a acceptat fără condiţii propunerile preşedintelui rus Vladimir Putin, privind rezolvarea crizei din Siria, propuneri pe care anterior le-a respins cu încăpăţânare.

Al treilea act al acestei confruntări indirecte, a constat în evenimente care fac parte din strategia S.U.A. de globalizare prin război, provocarea de către S.U.A. a unui nou război civil, în Ucraina, și revenirea Crimeii la Federația Rusă în cursul anului 2014. Manifestaţiile de la Kiev şi din alte oraşe din Ucraina de Vest din iarna anului 2013-2014 s-au înscris în această strategie. S-au cheltuit de către S.U.A. sume considerabile ca să plătească protestatarii din piaţă de la Kiev, cu câte 200-300 de grivne (15-20 euro) pe zi de persoană. Banii au fost viraţi via Germania prin Fundaţia „Konrad Adenauer"[6], care militează poentru valorile „democratice", dar şi în mod direct din S.U.A., prin ambasada americană de la Kiev. Fiindcă, cu toate acestea, izbucnirea unei revolte cu rezultate decisive a întârziat, au fost uciși prin împușcare peste o sută de protestatari de către lunetiști rămași neidentificați. Adjunctul secretarului de stat Victoria Nulad, provenind dintr-o familie originară din Rusia, rusofonă şi o rusofobă înverşunată în acelaşi timp, a fost personal la Kiev în decembrie 2013 după care, la întoarcerea în S.U.A., a declarat că „S.U.A. a investit în Ucraina cinci miliarde de dolari în crearea unei reţele, care are ca scop atingerea intereselor americane în Ucraina şi (culmea cinismului ambiguu!) pentru a dărui Ucrainei viitorul pe care îl merită"[7].

Este evident că S.U.A. nu au fost interesate nici un moment în reconstrucţia economică şi dezvoltarea de sine stătătoare a unei Ucraine independente, ci în „integrarea" în N.A.T.O. și transformarea acestei ţări în colonie a Vestului. În S.U.A. s-au găsit cinci miliarde de dolari pentru destabilizarea politică a Ucrainei până la aducerea ei în situaţia războiului civil, dar nici un cent pentru redresarea economică a acestei ţări. Scopul constând în „atingerea intereselor americane în Ucraina" era clar. Prin „aderarea" Ucrainei la N.A.T.O., americanii și-ar fi putut amplasa bazele militare în Estul Ucrainei, chiar pe frontiera cu Federația Rusă, dar mai ales în Crimeea, o regiune cu o importanță geostrategică deosebită din punct de vedere terestru și maritim (marele istoric român Gheorghe I. Brătianu a arătat că, în tot timpul istoriei, s-a văzut că: „cine are Crimeea, acela poate stăpâni Marea Neagră, cine nu o are, nu o stăpânește"[8]). Cu toate țările riverane membre N.A.T.O., Marea Neagră devenea un „lac N.A.T.O." și, foarte probabil, teatrul unui război maritim necruțător între S.U.A. și Federația Rusă. Pe moment, Federația Rusă a reușit dejucarea acestui plan, Crimeea a reintrat în componența Federației Ruse prin referendum, rusofonii din Estul Ucrainei s-au răsculat, iar F.M.I.-ul nu mai acordă nici un împrumut Ucrainei, pentru simplul motiv că o Ucraină fără Crimeea și fără zona industrială din Est nu mai face nici doi bani.

În fine, o altă ironie a istoriei constă în aceea că în prezent tocmai Rusia, o Rusie încercuită militar în ultimii ani, prin construirea a nu mai puţin de 17 noi baze militare ale S.U.A., această Rusie - poate împreună cu Iran, China şi unele ţări din America de Sud - este chemată să joace un rol constructiv, de stabilizare şi stabilitate politică în lume, să joace rolul de contrapondere la această strategie deosebit de periculoasă a N.A.T.O. şi S.U.A. În linia aceleaşi ironii, de data asta mai mult comică decât gravă, se înscrie şi faptul că Rusia a preluat și ştafeta respectării drepturilor omului, prin faptul că a acordat azil politic lui Edward Snowden, unul dintre puţinii oameni, alături de Julian Assange, care au îndrăznit să arate adevărata faţă a S.U.A. Este cel mai probabil că această tentativă a S.U.A. de a realiza „globalizarea", adică de a deveni stăpânul întregii lumi prin război va eșua, atunci când aceasta se va lovi, într-un fel sau altul, de rezistența combinată a unor giganți, care fac parte din civilizații diferite, precum Rusia, China sau India. Și este foarte probabil că S.U.A. vor ieși perdante din aceastră confruntare.

Grafica - I.M.

----------------------------------------
[1] Călin Hentea, în www.historia.ro consultat la 15 feb. 2014.
[2] Dan Dungaciu, în www.adevarul.ro , consultat la 15 fe, 2014.
[3] Pentru cronololgia evenimentelor, vezi: www.titulescu.eu, consultat la 16 feb. 2014.
[4] www.stiri.com.ro, consultat la 16 feb. 2014.
[5] Idem.
[6] www.paulcraigroberts.org consultat la 2 martie 2014.
[7] www.informationclearinghouse.info/article37599.html , consultat la 2 martie 2014.
[8] Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră, ediție îngrijită de Victor Spinei, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 82.

footer