Revista Art-emis
Europa Trianonului - Marea Unire la 100 de ani (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu   
Miercuri, 04 Aprilie 2018 11:42

Trianon 1920-1Europa este traversată de un ax transversal, axul Trianonului. Putem spune: Europa înainte și după Trianon. Europa înainte de Trianon era o Europă a imperiilor ratate și inviscerate periodic. Europa după Trianon este o Europă a națiunilor care s-au unificat creând edificiul Uniunii Europene, visat de marile spirite ale Europei perene. UE este o moștenire a Trianonului și fără Trianon n-ar exista UE. Trianonul este un model de gândire, de trăire și de profeție a omului și a spiritului european. A acționa împotriva Trianonului înseamnă a opera subversiv împotriva UE. Defensorii Trianonului sunt defensor pacis, cum i-ar denumi Marsilio di Padua, apărătorii noii Pax Europea. Europa nu trebuie confundată cu vreuna dintre regiunile ei și nici cu formațiunile subeuropene care concurează subversiv modelul Uniunii Europene. Între formațiunile competitive subversive putem memora imperiile de imitație, formațiunile revizioniste, panideile, internaționalele antinaționale, ideologiile supra și antinaționale, imixtionsite etc. În fine, pentru a evita orice confuzie în privința identității europene se cuvine să lămurim relația dintre parte și întreg, precum este și cea dintre civilizația occidentală și marea civilizație europeană.

Civilizația occidentală nu este civilizația europeană, ci numai acea fațetă a ei pe care a generat-o înaintarea capitalismului mondial modern. Civilizația europeană este o civilizație de substrat și de sinteză universalistă a celor șase-șapte mari experiențe de tip universal ale europenilor: experiența indo-europeană, greco-romană, niceano-bizantină, columbiană (legată de numele lui Columb și a generației de mari exploratori, descoperitorii și fondatorii Lumii Noi, al cărei prim moștenitor este America de astăzi) și, culminativ, westphaliano-trianonică. Înlăuntrul acestor mari experiențe de tip universal s-au constituit limbile, riturile, religia, instituțiile și nomosul europenilor (religia, simbolurile, miturile, folclorul etc.), care fac din Europa o „casă comună", al cărei ax leagă cele două oceane planetare și deci înconjoară pe jumătate planeta.

Civilizația occidentală s-a născut, așadar, din înaintarea capitalismului, la rândul său, un proces derulat în mediul unei civilizații mai largi, care include cele șase experiențe universale într-una singură. La acestea s-a adăugat, în cadrul inițiativei popoarelor nord-atlantice, o a șaptea experiență de tip universalist, aceea a capitalismului modern, profund asimetrică în raport cu toate celelalte șase experiențe universale. Odată cu inițiativa occidentală, care are și ea rădăcini adânci, probabil în experiența carolingiană, Europa devine capitalistă, cantitativistă, arhopolitică, secularistă, raționalistă. Occidentalismul s-a născut din „eroarea grcească" (Sandu Tudor), adică din „ruptura semnului de mister" ceea ce a permis apogeneza raționalismului autonomist și deci a unui tip de om dispus să se rupă de Dumnezeu și să se livreze rațiunii sale proprii ca unic și suprem îndrumător.

Republica Christiana a devenit o Republică autonomă, care a aruncat peste bord paternul monarhatului creștin și astfel a extins „eroarea grecească" a fracturării semnului de mister în spațiul spiritual și instituțional al Europei, lucrând pentru și la separarea statului de biserică. S-a produs astfel o masivă desacralizare lingvistică a terminologiei instituționale a Europei, precum arată Toynbee. În felul acesta s-a destupat cazanul iadului filetist, al unei noi idolatrii, care pune diverse entități imanente în locul lui Dumnezeu, astfel că apar președinți sau șefi de guverne care se declară chemați să vestească un fel de „novus ordo salutis", înălțându-și propriul popor ori suindu-se singuri pe un piedestal mesianic, atribuindu-și rol soteriologic în lume sau într-o regiune a ei. La această primejdioasă alunecare filetistă au reacționat popoarele europene, prin elitele lor, în decursul unui nou ciclu universalist al istoriei europene, și anume ciclul westafaliano-trianonic, cu durată de circa 300 de ani, de la 1648 la 1918 (în curgerea căruia se încadrează, evident și ambivalența napoleoniană, cu momentul acela în care Napoleon smulge coroana din mâinile Papei pentru a și-o așeza singur pe cap, ca un gest de autonomism suprem).

Renunțarea la spiritul Trianonului ar însemna o recădere a popoarelor europene în anarhia războaielor care au măcinat Occidentul vreme de 30 de ani și din care s-a ieșit prin Pacea de la Westphalia la care participa și Principatul Transilvaniei (regatul Ungariei nu mai exista după Mohacs). Acesta este ciclul în care a triumfat Europa smerită, Europa națiunilor comune, unite printr-o pace bazată pe armonia statelor-națiuni, nu pe baza hegemoniei vreuneia dintre ele. Pacea de la Westphalia (1648) este triumful ocidentalei Republica Christiana, astfel că noul tipar al statului era statul-națiune creștin permițând afirmarea monarhiilor constituționale, care se legitimează deopotrivă prin legătura cu Dumnezeul noutestamentar și prin constituționalismul comunalist sau național. Doctrina hegemonimsului unui popor este înlocuită de doctrina suveranismului național al statelor națiuni. Noul tip de ordine europeană s-a numit după numele locului și al noii doctrine de organizare internațională a statelor națiuni suverane: pacea și ordinea Westphaliană. Acest nou tip de ordine a triumfat în Europa și în lume începând cu Pacea de la Westphalia și culminând cu Tratatul de pace de la Trianon.

În lumina noii ordini, orice hegemonism național este privit cu mefiență, ca factor care distruge pacea de tip westfalian și conduce la filetism, adică la idolatrie etnocratică. Pacea trianonică reprezintă capodopera politică și diplomatică a Europei, fiindcă, pentru prima dată, se făcuse dovada completă a posibilității unei ordini fără hegemonism și deci fără imperii, bazată pe armonia națiunilor. Expresia instituțională a noii ordini va fi o vreme Liga Națiunilor transformată, apoi, în Organizația Națiunilor Unite, a Națiunilor Unite, trebuie să subliniem. Cel care a înțeles și a susținut ascensiunea acestui nou spirit european la Versailles și apoi în corpusul de documente ale Trianonului a fost președintele american Woodrow Wilson, astfel că pacea de la Trianon poate fi socotită totodată și pacea wilsoniană. Până la un punct spiritul westfaliano-trianonic a mers în armonie cu spiritul noului capitalism fundamentat pe etosul creștin de către capitaliștii nordici, etos care devenea astfel piatra din vârful unghiului a noului edificiu capitalist-occidental și deci a occidentalismului din prima lui fază (prima modernitate). De la un prag încoace, mai precis, după Al Doilea Război Mondial pacea de tip westfalian a înregistrat prima ei fisură prin concesia făcută formulei supranaționale de organizare a păcii, adică noului hegemonism dualist. La pacea de la Ialta, reprezentanții națiunilor învingătoare au resuscitat doctrina hegemonistă prin teza „sferelor de influență".

Apărea bipolarismul care a nutrit războiul rece, un război al ideologiilor fără Dumnezeu și disprețuitoare cu ideea westfaliano-trianonică a statelor-națiuni creștine. Între timp, occidentalismul pariase pe idolatria consumeristă (așa de sugestiv formulată, ca doctrină populară, de către președintele Truman), timp în care puterea hegemonică a Răsăritului pariase pe idolatria ideologică, a unei ideologii fără Dumnezeu, ba chiar pornită împotriva lui Dumnezeu, ideologia comunistă cu rădăcini în doctrina marxist-leninistă. Dovada cruntă a „noii ordini postbelice" ne este oferită de mărturia bisericilor martire, a elitelor creștine încarcerate pe toată lărgimea duocontinentală cuprinsă între axul care lega Stettin-ul de Trieste și axul care cobora din Marea Nordului la Vladivostok. Pe toată cuprinderea aceasta s-a derulat cel mai crunt război împotriva lui Dumnezeu și a statului-națiune. Potrivindu-și pașii cu înaintarea secularismului de sorginte occidentală, elitele răsăritene ale popoarelor incluse în lagărul ateu al imperiului bolșevic au nutrit iluzia că pot lansa un fel de mișcare de reconquistă pentru reafirmarea statului-națiune, dar, din nefericire, a unui stat, el însuși, fără Dumnezeu, ceea ce va așterne fundația șubredă a unor edificii care se vor nărui rapid odată cu clătinarea imperiului ateu.

Din revolta cvasi-reușită a elitelor naționale s-a născut, în plin bolșevism, forța centrifugală a național-comunismului, un fel de comunism convertit, subalternizat de „localnici", forțat să asculte de comenzile elitei indigeniste în locul celei supranaționale, sovietiste și/ sau cominterniste. Acest comunism subalternizat, indigenizat, nu mai slujea sistemului de lagăr, ci unei formațiuni politice suveraniste și aceasta a fost una dintre forțele care au contribuit la căderea hegemonismului sovietic și, apoi, după 1989, la ieșirea rapidă din comunism. Din păcate elitele „indigene" n-au fost pregătite să se confrunte cu formațiunea consumerismului secularist, biruitor în Occident din rațiuni economice, astfel că mica victorie împotriva sistemului ateu răsăritean s-a preschimbat rapid într-o înfrângere în fața masivei înaintări a capitalismului aliat cu forța disolutivă a consumerismului secularist. Elitele răsăritene au preluat rapid și mecanic subcultura consumerismului secularist fără a fi dobândit și abilitățile cerute de reinventarea capitalismului în formele locului și astfel, în loc să mijlocească ascensiunea popoarelor Răsăritului, au contribuit la năruirea economiilor locale (naționale).

Capitalismului occidental, biruitor în arealul vechiului lagăr, s-a transformat aici rapid într-un capitalism politic, adică într-un capitalism susținut de forțe politice, nu de forțe economice, încât, aici, inegalitatea dintre rata profitabilității capitalului și rata creșterii economice a atins praguri aberante spre absurdul „rațiunii economice", compromițând pentru lungă vreme orice șansă de relansare a creșterii economice. În genere, capitalul se întemeiază, cum arată Th. Piketty, pe o tragică inegalitate între rata profitului și rata creșterii economice, ceea ce conduce la concentrarea avuției în mâna celor 1% deținători ai bogăției planetare și, pe cale de consecință, la compromiterea creșterii economice. În periferia sistemului capitalist mondial, însă, această inegalitate se accentuează preschimbând capitalul într-o forță mai degrabă devastatoare, cu atât mai distructivă cu cât înaintarea sa este susținută de elitele politice locale. Statele-națiuni se găsesc astfel slăbite de noile elite care pierd orice legătură cu cele două componente westphaliano-trianonice ale statului-națiune, și anume naționalitatea și etosul afacerilor.

Elitele devin tot mai anaționale, oligarhice și plutocratice și tot mai rupte de popoare și de etosul învățăturilor covenantale, ceea ce face posibilă reapariția filetismului, adică a idolatriei etnocratismului și deci ascensiunea forțelor care amenință moștenirea Trianonului, acumulată în cadrul ciclului westphalian al înaintării Europei. Anul 2018 ne va confrunta cu resurecția vechii falii care desparte Europa nouă a statelor-națiuni suverane de Europa veche a statelor hegemonice și, corelativ, a statelor subalternizate. Apărarea Trianonului este astăzi, una și aceiași cu apărarea Europei profunde, astfel că orice agresare a spiritului trianonic este o agresiune împotriva Europei Națiunilor Unite, adică a Uniuni Europene a Statelor-Națiuni[1].

--------------------------------------------------------------------
[1]Foto
https://www.google.ro/search?q=europa+trianon&rlz=1C1GCEA_enRO749RO749&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=bpWeCzXtpUBhMM%252CAAAAAAAAAAABAM%252C_&usg=__hDoaCwZfG8-TvAze5J5eiVGdKVU%3D&sa=X&ved=0ahUKEwiz4t_DpqDaAhVnQJoKHVC2B9UQuqIBCKoBMAo&biw=1920&bih=925#imgrc=cABPtk5xmTbp8M si
http://www.redescoperaistoria.ro/2014/06/14/procesul-optantilor-unguri/

footer