Revista Art-emis
Un paricid cultural PDF Imprimare Email
Magda Ursache   
Miercuri, 02 Mai 2018 11:52

Magda UrsacheSpus limpede: avem de-a face cu un paricid cultural, de vreme ce se sapă la temelie: continuitatea culturii naţionale. Valorile definitorii ca neam sunt re-puse la Index librorum prohibitorum , minimaliştii au ce au cu clasicii, din invidie de clasă intelectuală. Traian R. Ungureanu a decis : „odată cu «falimentul naţional », literatura a dispărut. Cărtărescu e excepţia". Pesemne ca să-l audă mizerabiliştii, deranjaţi, enervaţi, plictisiţi de „trioul sacru": Cioran-Eliade-Noica.
„Polemistul, după N. Iorga, când e convins e un soldat; când e plătit e un călău; când e diletant e un pervers". Ce ar mai fi de adăugat dacă şi V. Voiculescu e respins ca „fundamentalist ortodox", lui Steinhardt tânăr i se găseşte un „deficit de personalitate", boierului Al. Rosetti i se reproşează că îl citea „cu pasiune pe Dobrogeanu-Gherea", nu şi lui Zigu Ornea, nu şi lui George Ivaşcu, învăţând rusa în celulă, ca să-i „adâncească" pe Lenin-Stalin. În şedinţa scriitorilor R.P.R. din 1962, Cioran era stigmatizat ca „promotor al fascismului" de Crohmălniceanu. E şi acum viabilă Direcţia Croh ? Ce vă „fascinează" atâta Eliade, legionarul miop ?

Îmi scrie Daniela Plăiaşu, profesoară de română în Focşani, că prof. univ. Vasile Adăscăliţei a dat-o afară din examen pentru că l-a citat pe Mircea Eliade, cam spre sfârşitul anilor '80. Alt profesor de la Litere regretă lecturile „adolescentine" din Eliade.Nici nu era înzestrat pentru proză îi răspunde altcineva, ca un ecou. Noica? Noica nu-i onorabil „ideologic"; Ornea, care l-a băgat în puşcărie predându-i manuscrisul la Securitate, este un onorabil de extremă stângă.

Preţăluit iarăşi este Dan Deşliu, nu Labiş (scos din manual) ori memorialistul Sorin Toma, fiul lui A. Toma, academician îngropat cu funeralii naţionale ca poet mai mare decât Eminescu. Sorin l-a îngropat pe Arghezi „putrefactul". Iar postsocialist a ajuns, din „Marele Alpha", „marele zero". Pentru Blaga, „bârlogul lui Faust" a fost biblioteca (ajutor de bibliotecar, pe statul de funcţiuni), după ce i-au făcut vânt din Universitate cu portarul. Şi-i considerat colabo deoarece ar fi trimis un memoriu la partid. După ce-a tradus Faust şi l-a publicat cu chiu - cu vai, un politruc iaşiot, Al. Andriescu, îi critica traducerea în „Iaşul nou".

Avem de-a face cu o amplă dezinformare dinspre tipicarii socialezi, dacă Paul Cornea e scuzat şi Călinescu acuzat, acuzatorul principal, Vicu Mândra, fiind avansat pe scurtătură, de la lector la profesor, în Universitatea Bucureşti. Pe Edgar Papu l-a ras Gogu Rădulescu în '86, în „România literară", că „propagă idei de extremă dreaptă în publicistică". Nu i s-a dat dreptul cuvenit la replică, să se apere de o acuză grea: „extremist". Cine ? Blândul profesor căruia studenţii îi îmbrăcau catedra în flori la examene? Deranjează (pe unii) reluările mele, dar sunt necesare atâta timp cât „arborii spiritualităţii" (mulţumesc, N. Breban!) sunt nu ocrotiţi ci doborâţi de topoarele cozilor de topor. Nicolae Breban are un atu moral greu de depăşit: demisia după Tezele din iulie 71, prin care Ceauşescu a dorit reintroducerea realismului socialist. A făcut-o, cumva, Titus Popovici? Şi cine dintre tovarăşii de breaslă n-a avut venit fix timp de 18 ani, în afară de Breban?

Am trăit cu Securitatea-n ceafă. N-a fost deajuns cât ne-a învrăjbit, cât ne-a suspicionat, înfricoşat, frustrat, umilit. Au venit jocurile cenesasice, din pricina cărora au murit Cezar Ivănescu şi Mircea Iorgulescu. N. Breban a fost suspect şi suspectat mereu de „Organe", ca personaj „incomod", „problematic" und so weiter... Cenzura l-a cenzurat la greu. Şi totuşi cărţile sale mari sunt condamnate ca... „socialiste". A.E. Baconsky l-a denunţat pe I.D. Sîrbu pentru cosmopolitism, în anii '50, dar e prezentat ca disident lins-prelins, trecându-se lin peste faza lui jdanovistă. Anti-gândiriştii se încontrează la tot ce înseamnă literatură etnospecifică ori cercetare etno-psihică. Şi îi dau dreptate lui Constantin Trandafir: „Nerecunoaşterea valorii naşte monştri". Sau cârcălici, cum îi numea Arghezi.

Să contracarezi propaganda antinaţională nu-i nici greu, nici uşor. Numai că trebuie să nu fii maimuţă sau cioară vopsită, cameleon ori ţap. Mai greu e să fii intelighenz independent. La fel, să ai suflet paşoptist. Să-ţi pese când, după vulgata stalinistă a apărut vulgata corect-politică. S-a cerut, de pildă, ca sala de cinema „Patria" din Bucureşti să se cheme „Scala". Ca să ruleze filme pe val, în ultimul hal, despre româncele care avortează şi românii care înjură ca la uşa cortului.

„Cazul" Ioan-Aurel Pop? Cum să placă Istoria, adevărul şi miturile istoricilor cărora adevărul li se prelinge printre degete? Cum să le placă intelectualilor anemiaţi din nou moral, lesne adaptabili Puterii şi puşi pe dez-naţiune, cărturarul de la Cluj care se opune ideii că naţiunea ar fi pe moarte sau chiar defunctă, că statul naţional ar fi o entitate complet nefuncţională şi că o conducere de la Bruxelles ar fi cea „adecvată"? Şi pentru că istoricul ardelean nu se „încadrează" în viziunea că viitorul e o cauză pierdută pentru România, de vreme ce ne-am afla într-o Europă post-naţională (dar gândirea unora nu e, în formulare Giovanni Sartori, post-gândire?), pentru că nu consideră spiritul trecutului o bazaconie, bineştiind că viitorul depinde de trecutul pe care-l transmitem noii generaţii, atunci apare cercetătorul „superior" Mădălin Hodor (de care, în fine, auzim cu toţii) să acuze fără dovezi, în revista „22",că Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ar figura pe o listă de colabo-Secu. M-am întrebat de multe ori dacă cercetătorii istoriei şi istoriei literare vor folosi dosarele C.N.S.A.S., falsificate. Acuma ştiu răspunsul. După un mensonge gros comme le siècle (mulţumesc, Michel Castex!), iată o minciună la fel de mare.

Cel mai mult la dezbinarea noastră, la aţâţarea (substantiv prolecult, acum refolosit) românilor contra românilor, a contribuit Raportul final. Ţintele nu sunt torţionarii, criminalii stalinişti, ci lacheii (ce vocabulă spăimoasă!; Tito era lacheu al capitalismului) cultului personalităţii. Pe lista ruşinii nu-i Leonte Răutu, ci Paler; nu-i Beniuc, ci Adrian Păunescu. Nu-i stalinismul genocidar, ci comunismul ceauşist. Comunism pe cale de revigorare, de altfel, dacă se regretă „etica şi ordinea" socialiste şi se omagiază iarăşi „ultranaţionaliştii" ceauşişti, în frunte cu Nicolae. Dar a cântat, înainte de a muri, vreun cântec patriotic? Nu. A cântat „Internaţionala". Ciracii ceauşişti s-au dat naţionalişti pentru slujbe grase, premii cu miros greu, dar ăsta-i carierism, nu patriotism. Şi vorba lui Alexandru George: „Unii au suferit mai rău, alţii mai bine". Citiţi lista indemnizaţilor pentru merite culturale şi o să-i găsiţi în rânduri-rânduri.

Unde s-a ajuns decât la iconoclasm fanatic, visceral? C.T.P. vrea pompieristic arderea cărţilor lui Nichita Stănescu. Ce-i drept, a venit şi replica lui Alex. Ştefănescu, dezaprobând (în Jurnal, 16 dec. 2003) „tentativa de a zgâria cu un cui ruginit un Mercedes al literaturii române". La cota Moromeţii ajungi mai greu, la cota Nichita Stănescu, nici atâta, chiar dacă eşti Mihai Ursachi ori Dan Laurenţiu. Cine n-are cui, dă cu praştia în Eminescu, aflat, după dilematici, în derută naţionalistă, patriotică, ba chiar un conservator depăşit al fundamentelor existenţiale, atât de dispreţuite de Henri Bergson. Un perimat Eminescu! Să-l demascăm, dară, ca proto-legionar! Mircea Platon vede limpede procesul de dez-naţionaţionalizare a istoriei, aşa cum îl văd şi eu. Dar, înainte de noi toţi, de Paul Goma. „Rescriu, zice Omul din Belleville, istoria - cum le-ar plăcea lor să fi fost". Scopul ? România desmemoriada.

Să ne asumăm trecutul, spun „demitizatorii", dar numai cu rele: eşecuri, datorii, crimele torţionarilor (pedepsiţi, cam doi), nu şi cu rezistenţa la dogma comunistă. Cinismul e-n floare privindu-i pe sfinţii închisorilor. Prioritizezi interesul naţional, eşti „dreptaci". Dacă spui că vrei să-ţi protejezi copilul de şcoala fără icoane, dar cu ore de sex explicit dintr-a 4-a primară (Elevul Dima dintr-a şaptea era un învechit) eşti prototalitar sau putinist. Crezul lui Iorga : „A ne păstra oriunde fiinţa etnică neatinsă" (ianuarie 1909, scrisoare către contele Bellegard) trebuie şi el „demascat", ca-n proletcult. Comparaison n-a pas raison? Ba da.

Ni se spune că-i o ficţiune suveranitatea poporului, că ideea de ţară independentă ar fi erodată şi eronată. Da, dar ce ficţiuni frumoase! Iorga, „apostolul naţional" (şi nu mă feresc de sintagma asta), a taxat servilismul caţavencian faţă de Europa, ca şi interesul partidelor politice. Discipolul Platon susţine (cu date: habemus documentum!) că suntem prea permisivi cu corporaţiile străine care exploatează solul şi subsolul, lăsând moştenire „o mizerie cumplită". Deloc îngăduitor, Platon uită să atace diplomat: n-are vocaţia uitării şi iertării, ca şi mine. „În loc să fie indulgenţi cu România şi severi cu ei înşişi, conducătorii noştri de astăzi - de « dreapta » - sunt nemiloşi cu România şi indulgenţi cu ei înşişi" (lucr. cit. p. 389). Şi tot Platon: „Formele fără fond duc la lăcomie fără fund".

„Diluarea factorului etnic va avea un revers, Magda. Flux şi reflux. O să fie o revenire la normalitate, ai să vezi!", m-a încurajat Petru Ursache, mergând, aşa cum merg şi eu, pe tripticul etnic-etic-estetic. Sămănătorism? Spuneţi-i şi aşa. Dar cine cedează moral (re-repet), cedează şi estetic.

footer