Revista Art-emis
O minciună istorică: holocaustul românesc (2) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gică Manole   
Miercuri, 08 Februarie 2012 01:27
Prof. dr. Gică ManoleCazul Transnistriei este de o importanţă crucială în acuzarea Statului Român de Holocaust. Peste o sută de mii de evrei au fost deportaţi în Transnistria nu spre a fi exterminaţi, ci pentru a asigura siguranţa statului român faţă de o minoritate ce dovedise puternice atitudini antiromâneşti, stat aflat atunci în război cu un inamic de moarte, Uniunea Sovietică. De altfel, dacă România lui Antonescu ar fi practicat cu adevărat Holocaustul, evreii nici n-ar mai fi fost deportaţi peste Nistru, putându-se înfăptui crima în ţară. Deportările din Transnistria nu înseamnă exterminare, dincolo de Nistru nu au existat lagăre de exterminare româneşti de tipul celor naziste. Numărul evreilor ucişi, chipurile, de statul român în Transnistria, în viziunea Comisiei Wiesel, atinge cifre halucinante, de necrezut: 280.000-380.000, Comisia hotărând fără support convingător aceste cifre ca definitive, ameninţând pe oricine are alte opinii, cu puşcăria. Greu de crezut că, la începutul mileniului III, se mai pot adopta şi impune judecăţi arbitrare, nedrepte, de tip bolşevico-nazist. De reţinut: exact în aceşti ani, când unii evrei au fost deportaţi în Transnistria, majoritatea murind din cauze naturale (după cum o recunosc cercetătorii evrei oneşti), în Siberia şi regiunea arctică sovietică, au fost deportaţi şi exterminaţi peste 300.000 de români din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Din Siberia nu se va mai întoarce nici un român, pe când din Transnistria mai mult de jumătate dintre evreii deportaţi vor reveni acasă. Iată două tragedii paralele, a două popoare, pentru care se folosesc criterii arbitrare de judecată. Cu ce ar valora, impresiona mai puţin tragedia (genocidul) românilor din Basarabia decât tragedia evreilor din Transnistria?

Un important cercetător israelian al problemei, Jean Ancel, în cartea sa „Transnistria", mânuieşte documentele după bunul său plac, acordă credit nelimitat unor afirmaţii nefondate (cum ar fi cea a lui V. M. Molotov, din 1942, prin care acesta afirma că Armata Română a ucis 25. 000 de evrei în Odessa, important document, nu încape vorbă! ), pleacă de la premise şi adevăruri dinainte stabilite, dar, fapt de mare gravitate, culpabilizează Statul Român precum şi întregul popor român ca făptuitori de Holocaust. Iată un exemplu: „Armata Română a fost deplin implicată la toate nivelele, în crime de război si, în crime contra umanităţii la Odesa, mai mult chiar decât în Basarabia si Bucovina. Armata română a primit şi implementat un ordin de comitere a unui genocid".[1] Asemenea afirmaţii, prin care românii şi instituţiile statului român sunt acuzaţi global, fără discernământ, sunt extrem de numeroase în cartea autorului israelian. De altfel, Jean Ancel, în faţa adevărurilor ce reies din documente, nu are ce face şi conchide, la un moment dat, că „moartea zecilor de mii de evrei în raioanele nordice şi centrale (din Transnistria - n. n.), a fost de tifos, foame şi frig..."[2] Acelaşi autor, fără să-şi dea seama, probabil, notează la un moment dat, că: „în iarna lui 1941/'42, autorităţile române care erau instalate în întreaga Transnistrie au încetat să se mai intereseze de soarta evreilor"[3] Afirmaţia de mai sus îl contrazice flagrant pe Jean Ancel că România lui Antonescu ar fi practicat Holocaustul. Ce fel de Holocaust ar fi acela când un stat „a încetat să se mai intereseze de soarta evreilor"? În Transnistria cei peste 100.000 de evrei deportaţi, nu au fost închişi în lagăre de exterminare de tipul celor naziste, ci au fost aşezaţi în localităţi, pe la localnici. S-au administrat singuri, fiind liberi să muncească şi să se autoadministreze. Şi-au creat grădiniţe, şcoli, spitale, azile de bătrâni, primeau pachete, erau inspectaţi de lideri ai Comunităţii lor. O soartă crâncenă, în Transnistria, au avut-o doar evreii care au fost aşezaţi în localităţile cu etnici germani sau au încăput pe mâna instituţiilor de represiune germane, caz în care au fost lichidaţi cu toţii. Aprovizionarea şi adăpostirea celor 110.000 evreii deportaţi în Transnistria[4] a ridicat probleme grave; de aici, apariţia epidemiilor şi a foametei, creşterea mortalităţii în rândurile lor. Pus în faţa evidenţei, o recunoaşte şi Radu Ioanid, în cartea sa, Evreii sub regimul Antonescu: „Majoritatea deportaţilor evrei din Basarabia şi Bucovina au murit din pricina tifosului exantematic, a foametei, mizeriei şi frigului... din peste 110.000 deportaţi, numai 77.000 se aflau încă în viaţă în martie 1943"[5] Aşa stând faptele, „Auschwitz-ul românesc de peste Nistru", cum denumesc unii autori evrei deportările din Transnistria, nu se poate susţine, se dovedeşte un clişeu propagandistic fără suport documentar. La fel, cu toate că dă crezare şi unor ficţiuni memorialistice, acelaşi fapt îl recunoaşte şi cercetătorul englez Dennis Deletant: „din cei 147. 000 de evreii din Bucovina şi Basarabia majoritatea au murit din cauza febrei tifoide şi foametei".[6]

Aşa stând lucrurile, nici vorbă că se mai poate susţine un holocaust românesc. Cine cercetează şi doreşte să afle adevărul privind tragedia evreilor din Transnistria în 1941-1944, are de stabilit şi analizat faptele, de stabilit, cu nume, vinovaţii; dacă aceştia nu pot fi identificaţi, de arătat unitatea administrativă, militară sau de jandarmerie corespunzătoare; la fel, în acest caz nu au relevanţă, în raport cu adevărul istoric, acuzele globale, generale, la adresa românilor, ci emitenţii feluritelor ordine, de la centrul puterii şi până la executanţi. Comentariile şi formulările cu caracter global doresc să inducă în rândul opiniei publice următoarele: că românii cu instituţiile lor, sunt cu toţii răspunzători de cele făptuite în anii 1940 -1944; că antisemitismul, chipurile, ar fi o trăsătură caracteristică şi constantă a naţiunii române, iar „vinovăţia" din anii 1940 – 1944, aruncată asupra naţiunii întregi este explicit extinsă asupra celei de astăzi. O asemenea manieră de cercetare cu caracter etnicizat, când vina este atribuită unei întregi colectivităţi umane, armatei şi instituţiilor ei, pentru crime săvârşite de anumiţi indivizi şi unităţi, când scrisul exprimă făţiş sau abia ocolit, resentimente, ostilitate şi chiar patimă, când incriminarea româniior este proiectată global în trecut, dar sugerată şi pentru prezent, atunci cercetarea nu mai respectă regulile cumpănirii şi obiectivităţii, cu atât mai imperative, cu cât faptele au fost de o maximă gravitate. Este un fapt cunoscut, în România celui de-Al Doilea Război Mondial, au existat numeroase reacţii antievreieşţi, unele motivate şi religios. Un exemplu: la Ripiceni, în anii războiului, într-o clasă se afla un singur elev evreu, iar copiii români aruncau cu pietre după el, strigând: „Voi l-aţi ucis pe Iisus! ", a fost impusă o legislaţie antisemită care a fost îndreptată împotriva averilor evreieşti, nu a vieţilor lor. Aşadar, în România celui de-Al Doilea Război Mondial, nu cred că a existat holocaust pentru că:
- statul român a făcut din emigrarea evreilor din România şi Europa Centrală politică de stat, reuşind să ajute să emigreze, cu acceptul lui Antonescu, cca. 200. 000 de evrei;
- şcolile, sinagogile, liceele evreieşti au funcţionat, manifestările culturale s-au desfăşurat normal;
- Antonescu a rezistat tuturor presiunilor germane de a-i preda pe evreii români spre a fi duşi şi exterminaţi în lagărele germane;
- la Bucureşti, activa teatrul Baraşeum, singurul teatru evreiesc din Europa dominată de Germania, pe toată perioada guvernării Antonescu;
- Antonescu a avut relaţii amicale cu capii comunităţii evreieşti, AI. Safran şi dr. W. Filderman, salvându-le vieţile de furia legionarilor;
- pentru că în Transnistria - şi nu numai - nu s-au descoperit gropi comune cu evrei executaţi;

Comisia Wiesel, care acuză România de Holocaust, trebuie să prezinte dovezile, argumentele pe care se bazează, statisticile celor ucişi. O profesoară de la Facultatea de Istorie din laşi, Janeta Benditer, care a fost deportată în Transnistria, niciodată n-a vorbit colegilor săi sau studenţilor, despre crime în masă care s-ar fi petrecut dincolo de Nistru. Or, Janeta Benditer n-a avut deloc reţinere în a folosi catedra universitară pentru a ne spune minciuni de cea mai joasă speţă privitor la unele aspecte ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Aşa, şi acum îmi amintesc cum declama retoric/agresiv, de la catedră, despre „cei 15 mii de ofiţeri polonezi ucişi de criminalul de Hitler, la Katyn." Ceea ce este greu de acceptat, din punct de vedere ştiinţific, este faptul că această Comisie Wiesel, întâi a stabilit fără nici o reţinere, în pură tradiţie bolşevică, faptul că România, poporul român, este vinovat de holocaust, fără să aducă dovezi, adică întâi au stabilit, sentinţa, pentru ca după aceea cel acuzat să fie obligat să-şi probeze nevinovăţia! Comisia menţionată a procedat în sensul spuselor secretarei şefe a Facultăţii de Istorie din laşi, din anii studenţiei mele, doamna Folescu, care avea obiceiul să spună profesorilor: „Cel mai bun proces verbal este cel scris înainte de şedinţă". Adică, adevărul nu ne interesează. Întâi acuzăm, punem la zid. Tot Comisia lui Wiesel a pus un premiu de 10.000 de dolari, bani pe care i-ar fi primit cel care ar fi denunţat vreun român care a ucis evrei în anii războiului; în România, nu s-a primit nici un singur denunţ, spre deosebire de Polonia, unde această iniţiativă a dat roade în direcţia dorită de laureatul premiului Nobel, a cărei impostură a fost dovedită de curând. Şi acest fapt, mărunt dar deosebit de relevant, contrazice existenţa vreunui holocaust românesc. Dacă ar fi existat un holocaust românesc, târgurile şi oraşele din Nord-Estul României, laşi, Dorohoi, Botoşani, Darabani, Săveni etc., ar fi fost depopulate de evrei, ori, la sfârşitul războiului, geografia umană a populaţiei evreieşti din Moldova a rămas aproape intactă. Aceasta-i realitatea, în condiţiile în care, la sfârşitul războiului, peste fiecare casă din satele româneşti se aşternuse doliul, sute de mii de flăcăi murind pe front, un scriitor evreu atât de înverşunat şi de convins de existenţa unui holocaust românesc, uită să ne spună că, în anii războiului, învăţa liniştit la un liceu din Focşani, iar tatăl său muncea pentru a-i asigura traiul. Ce fel de holocaust a practicat un stat în care tinerii elevi învăţau carte în licee evreieşti, sinagogile erau deschise, apăreau gazete, tot evreieşti, capii evreilor se întâlneau cu şeful statului cu care colaborau şi se în¬treţineau amical, puteau să emigreze (chiar cu acordul guvernului acuzat de holocaust), funcţionau teatre, iar cultul mozaic era sub¬venţionat de acelaşi stat? Ciudat, straniu holocaust!

Nu cred în existenţa unui holocaust românesc deoarece România lui Antonescu nu a adoptat şi practicat o strategie statală premeditată care ar fi avut ca fundament rasismul. Ideea unui holocaust românesc se bazează pe cu totul alte considerente decât cele cu caracter ştiinţific. Speranţa lui Antonescu, la procesul său, că „în ceea ce priveşte tratamentul la care au fost supuşi evreii deportaţi în Transnistria, din Basarabia şi Bucovina, şi din ţară, afirm că se exagerează şi se va dovedi aceasta mai târziu, atât- în privinţa morţilor, cât şi în privinţa tratamentului".[7] în condiţiile actuale, riscă să rămână doar un deziderat. Aşadar, consider construcţia istorică de tipul aceleia ce doreşte să demonstreze şi să impună ideea existenţei unui holocaust românesc cu totul inconsistentă şi neconvingătoare că statul român a practicat holocaustul în anii celui de-Al Doilea Război Mondial.

Această construcţie istoriografică se bazează, în mare parte, pe ficţiuni memorialistice subiective (de observat explozia de titluri memorialistice spre anul 2000, ale unor „supravieţuitori" ai „holocaustului românesc"), pe măsluiri de cifre (nici acuzatorii nu au căzut de acord asupra cifrelor), iar „campania insistentă făcută în străinătate cu scopul de a prezenta poporul român drept antisemit, autor al holocaustului, prin demonizarea figurii lui Ion Antonescu", urmăreşte „pretenţii financiare şi patrimoniale".[8] Formularea tezei vinovăţiei poporului român de comitere a unui holocaust, înainte de a se face proba acestei vinovăţii, la 68 de ani de la sfârşitul războiului, ne obligă să credem că scopurile urmărite de cei din spatele acestei teorii urmăresc nu adevărul istoric despre acei ani tragici, ci spolierea statului român de imense sume de bani.
E bine să se ştie că statul care recunoaşte că a practicat holocaustul în anii ultimei conflagraţii mondiale, va fi obligat, să plătească despăgubiri uriaşe supravieţuitorilor sau urmaşilor acestora. De luat aminte!
------------------------------------------------------
[1] Jean Ancel, „Transnistria"
[2]   ibidem op. cit, voI. III, p, 259
[3]  ibidem, op, cit., voI. III, p. 81
[4]  cifra prezentată de cercetătorul evreu AI Dallin
[5] Radu Ioanid, op. cit., p. 281
[6] Dennis Deletant, Transnistria: soluţia românească la „problema evreiască", în „Despre Holocaust şi comunism", p. 79.).
[7] Procesul Mareşalului Antonescu, Documente, II, p. 172.),
[8] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, voI. II, p. 336 footer