4. Interese strategice divergente S.U.A. - Federația Rusă la Marea Neagră
În perioada Războiului Rece, Flota U.R.S.S. de la Marea Neagră avea ca principală funcţie contracararea Flotei a VI-a a S.U.A. staționată permanent în Marea Mediterană. Sarcina flotei sovietice era de a apăra ţărmul nord-estic al mării de un eventual atac şi de a sprijini trupele din districtul militar Odessa. După dezmembrarea U.R.S.S., flota Mării Negre şi-a pierdut atribuţiile operaţionale şi strategice. Se punea în discuţie în ce măsură mai este eficientă menţinerea unei flote numeroase în Marea Neagră, atâta timp cât influenţa Rusiei în Mediterana era foarte mică. În cazul unui conflict în Marea Neagră, S.U.A. şi aliaţii N.A.T.O. îşi puteau folosi forţele navale dispuse în Mediterana de Est, iar Rusia nu putea opri eficient pătrunderea lor în Marea Neagră[29].
A început însă o confruntare indirectă S.U.A. - Federația Rusă la Marea Neagră, prin destabilizarea politică a Ucrainei de către forțe din afară (S.U.A. & U.E.) și aducerea acestei țări în situația de război civil. Miza geopolitică și strategică privea din nou Marea Neagră. O parte a forțelor politice de la Kiev, zise pro-europene, intenționau să conducă Ucraina spre aderarea la U.E. și N.A.T.O. Bazele militare N.A.T.O. urmau să ajungă nu numai pe frontiera terestră estică a Ucrainei, dar și în sudul Basarabiei și în Crimeea. Cu toate statele riverane membre N.A.T.O., de jur împrejur (Turcia, Bulgaria, România, Ucraina, Georgia), cu o Federație Rusă cu o fațadă pontică redusă la o fâșie nesemnificativă între Strâmtoarea Kerci și Georgia ostilă, fără platformă continentală și fără drept de activitate economică exclusivă în zona maritimă, Marea Neagră ar fi devenit exclusiv un lac N.A.T.O. Bineînțeles, Federația Rusă nu a asistat pasiv la privarea ei de fațada ei pontică istorică și a reacționat cu o promptitudine și precizie uimitoare. În numai vreo două săptămâni, a ajutat provincia autonomă Crimeea să alunge administrația și armata ucraineană și să-și declare independența, pentru ca mai apoi să fie (re)integrată în Federația Rusă. Totodată a izbucnit și un război civil în Estul Ucrainei, susținut în mod camuflat de către Federația Rusă, un război de uzură, pe termen lung și cu un curs imprevizibil, dar este de presupus că, dacă va fi vorba să-și apere interesele în zona pontică, Federația Rusă nu va ezita să intre în război pe față.
Singura problemă militară și strategică pentru Rusia în Marea Neagră se pare că ar constitui-o Turcia, respectiv prezența submarinelor turceşti. Acest aspect a determinat deja Rusia, pe de o parte să-şi îmbunătăţească tehnica de lupta antisubmarin, iar pe de altă parte să ajungă la relații privilegiate cu Turcia, deși Turcia este o țară N.A.T.O. Turcia este şi ea interesată să-şi întărească securitatea liniilor de comunicaţii în Marea Neagră, în mod independent de apartenența sa la N.A.T.O. În același timp, un incident major și imprevizibil a venit să consolideze indirect relațiile Rusia-Turcia. În luna iulie 2016, S.U.A. (în mod criminal și ipocrit, ca de obicei) au pus la cale schimbarea conducerii politice legitime a Turciei prin lovitură de stat, luând în calcul chiar și asasinarea președintelui țării, Recep Erdogan. Dacă puciul ar fi reușit, S.U.A. ar fi pus în Turcia un guvern marionetă și ar fi dominat militar toată regiunea fără probleme, inclusiv fațada Turciei la Marea Neagră, care are cea mai mare lungime, în raport cu toate țările riverane. Dar, cum puciul a eșuat, acțiunea riscantă a S.U.A. a sfârșit prin a împinge Turcia în Brațele Rusiei.
Oricum, Turcia nu avea nici mai-nainte nici un interes să se amestece în liniile de comunicaţii controlate de Rusia în Marea Neagră, din simplul fapt că ea deţine controlul Strâmtorilor. Turcia este mai mult interesată de întărirea prezenţei sale militare în Marea Egee, acolo unde Grecia este văzută în continuare ca o ameninţare pentru interesele turceşti din această regiune. Principalul obiectiv al Turciei este să întărească securitatea zonei lor insulare din Marea Egee. Luând în considerare interesele geostrategice, militare şi politice ale Federației Ruse în regiune, viitorul rol al flotei sale din Marea Neagră va fi legat de exercitarea controlului politic şi militar asupra Caucazului şi sudului Ucrainei, adică a zonei sale de securitate maritimă de la est și de la vest față de ieșirea sa la Marea Neagră.
O altă sarcină pentru flota rusă este menţinerea dominaţiei militare pentru a deţine controlul asupra liniilor sale de comunicaţii din Marea Neagră şi a contracara statele N.A.T.O. din afara Mării Negre. Pentru a menţine balanţa de putere în Marea Neagră în favoarea sa, Rusia trebuie sau să includă (ce va mai rămâne din) Ucraina într-o uniune economică, politică și militară de partea sa, sau să anexeze în întregime fațada pontică a Ucrainei, până la actuala frontieră a Ucrainei cu Republica Moldova, după modelul Crimeii. Printre celelalte strategii care figurează pe agenda rusă este şi îmbunătăţirea capacității militare ale flotei din Marea Neagră prin echiparea cu arme nucleare tactice şi dezvoltarea capacităţii de luptă a flotei prin construirea de nave de război uşoare şi foarte mobile care să transporte lansatoarele de rachete[30]. Totodată sistemul de apărare trebuie să aibă în vedere pe lângă componenta de trupe de uscat şi componenta de susţinere aeriană. Construcţia de portavioane noi este o prioritate pentru Rusia în viitorul apropiat.
Superioritatea militară a Rusiei în Marea Neagră se bazează pe de o parte pe amplasamentele militare din Crimea şi pe de cealaltă parte pe cele de pe coasta Caucazului. Nu este deloc întâmplătoare în acest sens declaraţia amiralului Kravcenko care declara că după restructurare, Flota Mării Negre are două componente: grupul din vest cu baza la Sevastopol şi grupul de est pe coasta Caucazului[31]. Declanşarea Războiul din Georgia în 2008 a umărit întocmai consolidarea prezenţei militare ruse pe coasta Caucazului şi anume Abhazia.
După dezmembrarea U.R.S.S., politica externă rusă în relaţie cu regiunea Mării Negre s-a restructurat trecând de-a lungul celor peste douăzeci de ani de istorie post-sovietică prin 5 faze:
(a) Faza iniţială (1991-1994), caracterizată prin izbucnirea unor conflicte etnice armate care în perioada sovietică fuseseră îngheţate. Apare un nou status-quo post-sovietic; (b) Faza cecenă, constând în cele două războaie purtate de Federaţia Rusă în Cecenia (1995-2002);
(c) Faza de refacere (2003-2008), în care Rusia începe să fixeze acţiunile prioritare pentru strategia sa regândită ; în septembrie 2003, Preşedintele V. Putin definea regiune Azov-Marea Neagră ca fiind de maxim interes strategic pentru Rusia;
(d) Faza strategiei regionale active (august 2008-2014), care a debutat o dată cu operaţiunea militară în Georgia, având ca scop sprijinirea republicilor separatiste Abhazia şi Osetia de Sud[32];
(e) faza de după destabilizarea Ucrainei, în care Federația Rusă își poate fixa ca obiectiv extinderea completă a fațadei pontice până la frontiera cu Transnistria.
Noua strategie pentru regiunea Mării Negre coincide în mare parte cu trăsătura principală a politicii externe ruse ataşată de principiile realismului politic, în care interesul naţional poate fi apărat doar prin achiziţia de putere, singura care permite supravieţuirea statului într-un mediu internaţional ostil și anarhic. De altfel, președintele Putin a și declarat în public în nenumărate rânduri, citându-l pe Bismark, că în relațiile internaționale nu există bunăvoință, ci numai potențial militar.
În viziunea geostrategică rusă, regiunea Mării Negre este văzută ca un proiect strict regional, chiar dacă are aspecte globale şi oferă opţiuni globale pentru Rusia. Conform acestei strategii, Rusia consideră că este mai îndreptăţită decât Uniunea Europeană sau S.U.A., atunci când vine vorba de asumarea rolului de lider în problemele regiunii Mării Neagre, din motive legate de istorie, poziţie geografică, economie şi politică. Cel mult Rusia ar accepta un lidership în comun cu Turcia. Cu toate acestea, Occidentul și S.U.A. percep în mod greșit Rusia ca pe o putere exterioară Mării Negre, chiar dacă ea este una dintre cele şase ţări riverane la Marea Neagră.
Viziunea rusă, concentrată pe interesul regional pe care îl are Marea Neagră este cea care face diferenţa faţă de viziunile S.U.A. şi a U.E. Controlul în regiunea Mării Negre este pentru Rusia ca un instrument regional în atingerea obiectivelor în celelalte regiuni, precum Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, sau un instrument global atunci când luăm în discuţie securitatea energetică şi expansiunea pieţelor economice[33]. Regiunea Mării Negre este ca un poligon de teste pentru cele două curente contemporane dominante: lumea multipolară vs. globalizare. Cu alte cuvinte, în această zonă se poate dezvolta un parteneriat regional sau, dimpotrivă, o altă arenă de competiţie și confruntare geostrategică.
Din perspectiva securităţii regionale, Rusia se proclamă ca un susţinător al status-quo-ului în regiunea Mării Negre. Cu toate acestea, pentru a-şi apăra interesele, Rusia încurajează mişcările separatiste din zonă. Rusia percepe ca pe o ameninţare la adresa intereselor sale din regiunea Mării Negre o serie de evenimente, precum decizia Turciei de a permite navelor americane accesul nerestricţionat prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor, încălcând astfel Convenţia de la Montreaux semnată în 1936 şi în care erau prevăzute restricţii ale traficului naval pentru statele fără acces la Marea Neagră. Îngrijorătoare pentru lideri ruşi este şi expansiunea bazelor militare americane din România şi Bulgaria, vazută ca o încălcare din partea S.U.A. a Tratatului Forţelor Convenţionale din Europa.
Rusia este conştientă că, pe termen lung, ar putea ajunge singurul stat nemembru N.A.T.O. din Marea Neagră, percepând N.A.T.O., Ucraina şi Georgia ca actori care ameninţă status quo-ul în regiune. Rusia percepe Turcia ca un posibil partener, având în vedere că și Turcia este interesată să păstreze status quo-ul în Marea Neagră. După Războiul din Georgia din 2008, Turcia are oportunitatea de a deveni un mediator în zona Mării Negre, crescându-şi astfel importanţa în regiune. Cooperarea Turciei cu Rusia poate fi una favorabilă şi la nivel economic, în special în sectorul energiei, unde se pot negocia soluţii de comun acord, care în acest fel pot ajuta Turcia să devină, cel puţin parţial, poarta energetică a Europei.
Trebuie concluzionat că Rusia nu poate agrea decât un format de securitate regional, atunci când vine vorba de politica sa externă în regiunea Mării Negre. Remodernizarea flotei ruse a Mării Negre şi intervenţiile politico-militare din regiune au creat o nouă oportunitate la Kremlin pentru reafirmarea influenţei sale strategice, aflată în opoziţie cu interesele americane din zonă. Recentele evenimente geopolitice din Ucraina şi regiunea Caucazului au reafirmat importanţa geostrategică a Mării Negre pentru Rusia şi au revitalizat eforturile conducerii de la Moscova de a transforma flota Mării Negre, dintr-una inactivă într-una capabilă să execute o arie largă de operaţiuni maritime. Deficitele în bugetul apărării şi alte priorităţi strategice sunt obstacolele pe care Rusia le întâmpină în timpul acestui proces de reanimare a flotei ruse din Marea Neagră.
-----------------------------------------
[29] http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/actualele-dileme-ale-strategiei-navale-ruse-regiunea-marii-negre
[30]http://eng.mil.ru/en/structure/forces/navy/associations/structure/forces/type/navy/black_sea/history.htm, consultat 24 iunie 2014
[31] Idem
[32] http://www.ponarseurasia.org/sites/default/files/policy-memos-pdf/pepm_041.pdf, consultat iunie 2014.
[33] http://www.iss.europa.eu/fr/publications/detail-page/article/russian-policy-in-the-eastern-mediterranean-and-the-implications-for-eu-external-action/, consultat iunie 2014.