S-au scris și spus multe despre armata română. Cuvinte pornite din suflet, de cele mai multe ori, dar și de complezență, în unele cazuri, cuvinte rostite cu prilejul unor evenimente ce țin de evoluția și devenirea oștirii, cum este și această zi de aniversare a armatei. Pe bună dreptate, armata merită recunoștința și respectul nostru, al tuturor, pentru faptele de glorie și eroism dovedite de-a lungul veacurilor în încleștarea nemiloasă cu năvălitorii și cuceritorii de orice nație, care au râvnit la bogățiile și frumusețea plaiurilor noastre.

La 14 decembrie 1916, când din trupul țării mai rămăsese doar Moldova, Nicolae Iorga a rostit în plenul Parlamentului un discurs fulminant, memorabil, care îndemna la rezistență, luptă și iubire de țară. Adresându-se armatei, el a spus: „Spre noi se uită astăzi o oștire, Oștirea României, care este moralicește întreagă; este mai mare chiar decât în momentul când întâiul detașament a sfărâmat cu patul puștii piatra de nedreptate la graniță. Atunci, om viu lângă om viu, ea reprezenta numai puterea fizică și încrederea în biruință; astăzi, cei vii aduc cu dânșii moștenirea sufletească a celor care au murit pe câmpul de luptă".

Și pentru că a venit vorba despre cei care s-au sacrificat pentru țară, mi-am propus să evoc aici, pe scurt, numele unui erou, cvasinecunoscut ca mulți alții, dar care s-a jertfit în Primul Război Mondial pentru glia strămoșească. Este vorba despre căpitanul Nicolae Vulovici, ostaș, dar și un poet înzestrat deopotrivă. Oltean la origine, a cochetat cu poezia încă de pe băncile Școlii militare de artilerie și geniu, urmând exemplul altui ofițer poet, Vasile Cârlova. Repartizat, după absolvirea școlii militare, la Regimentul 26 „Rovine" din Craiova, concomitent cu ședințele de pregătire militară, și-a transformat pasiunea pentru poezie în vocație, reușind să publice două volume de poezie, să fie publicat în revistele vremii și să acceadă în Societatea scriitorilor români.

Intrarea României în război, în anul 1916, l-a găsit în funcția de comandant de companie la Regimentul 15 Infanterie, subordonat Diviziei 7 Infanterie, din cadrul Armatei de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan. În noaptea de 14/15 august 1916 a trecut la acțiune, reușind să ia în stăpânire, cu unitatea din care făcea parte, văile Uzului și Ghimeșului. La 25 august, Divizia 7 Infanterie a atacat frontal orașul Miercurea-Ciuc. A doua zi, în timpul unui atac, un glonț l-a lovit drept în frunte, curmând viața unui brav oștean, al cărui suflet s-a înfrățit cu osiile cerului.

Au rămas după el versuri ca acestea, izvorând din măreția trecutului de glorie al poporului român: „Mihai, din groapă sună-n corn,/ Trezește-ți, Doamne, Banii.../ Te-auză-n Țara cea de Sus/ Spătarii și hatmanii!// Din scaun, din Suceava lui/ Te-auză Ștefan Sfântul (iată o premoniție: Ștefan cel Mare nu era canonizat atunci)/ De oștile moldovenești/ Să tremure pământul.// Aș vrea s-aud, s-auzi și tu,/ Slăvitule stăpâne,/ La noi sunând măreț din nou/ Deșteaptă-te române!..."

La mulți ani, Armată Română!