În bisericile creştine, la cele ortodoxe, ca şi la cele catolice, rugăciunea „Tatăl Nostru" se spune de sute de ani după această versiune biblică:
Tatăl nostru
Care eşti în ceruri
Sfinţească-se numele Tău
Vie împărăţia Ta
Facă-se voia Ta
Precum în cer aşa şi pre Pământ
Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi
Şi ne iartă nouă greşalele noastre
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri
Şi nu ne duce pre noi în ispită
Ci ne izbăveşte de cel rău
Că a Ta este împărăţia
Slava şi puterea
În numele Tatălui
Al Fiului
Al Sfântului Duh
Amin.
I-am îndemnat adesea şi pe preoţii români, şi pe cei americani, pe care îi cunosc, dar mai ales pe enoriaşi, pe oamenii de rând, să spună din nou, şi din nou această rugăciune şi să ia aminte la stihurile ei. Pe Muntele Athos am întâlnit un călugăr care făcea o mică abatere, la versul „Şi nu ne duce pre noi în ispită", el spunea: „Şi nu lăsa să fim duşi în ispită". Ceea ce este cu totul altceva. Ceea ce este corect. Fiindcă este adevărat.
Dumnezeu nu te poate duce în ispită. El te apără de ispite, el nu este Muntele Ispitirii, cu care s-a luptat Hristos. Te poate Domnul ispiti? Te poate cel mult încerca, îţi poate pune la încercare credinţa, tăria credinţei, dar nu te poate ispiti. Nici tu, creştine, nu trebuie să-l ispiteşti pre El, cum ne învaţă Iisus. Cel care te ispiteşte este diavolul. Dovadă că acest stih al ispitirii este însoţit de contrarul său: „Ci ne izbăveşte de cel rău". E o contradicţie vădită între cele două stihuri. Dacă acceptăm aşa stihul ispitirii, dacă ne rugăm la Dumnezeu, la Tatăl Nostru, să nu ne ducă în ispită, înseamnă că acceptăm ideea că Diavolul se află în Dumnezeu, că Dumnezeu este o fiinţă dedublată, care conţine şi ceea ce nu vrem să fim, şi ceea ce nu e bun, şi ceea ce ne pierde. Există versiuni despre un Dumnezeu Justiţiar, Mânios, Abscons sau Absent, dar în nici un caz Perfid. Iar Dumnezeu nu poate fi decât Bun. Un Dumnezeu al Iubirii. El este acoperirea noastră absolută, certitudinea că, dacă credem, trăim sub graţia Lui, în toate virtuţile Sale. Aşadar, pe El trebuie să-l rugăm să nu ne lase în grija păcatului, să nu ne lase la voia ispitelor diavoleşti. El ne ocroteşte, ne fereşte de ispite, nu ne duce în pierzanie! Meditaţi, vă rog, la acest vers, la acest nou sens al rug[ciunii, fiindcă de două mii de ani el circulă greşit. E timpul să ne rugăm corect.
P.S. Textul de mai sus l-am trimis în toamna anului 2014 Patriarhiei Române, cu specificarea către Prea Fericitul Daniel, pe care îl cunoșteam de când am realizat la Iași filmul „Dumnezeul lui Ion Creangă", în care este vorba și despre reabilitarea diaconului Creangă, caterisit la vremea sa de biserică. Apoi l-am trimis la toate ziarele la care colaboram atunci, Agero-Stuttgart, Ziariștionline, Tricolorul, Napocanews, în total 17 ziare din țară și străinătate. Unele l-au publicat, altele nu. Nici Patriarhia nu a avut vreo reacție. Unii l-au dezbătut, precum cei de la revista „Arta sunetelor". Mi-aduc aminte că s-a implicat preotul-muzician Dan Bădulescu. Dar cei mai mulți au tăcut. S-au ferit să îmbrățișeze o idee de bun simț. Dar acum, fiindcă a dat poruncă Papa de la Roma, o va îmbrățișa toată creștinătatea. Desigur, mă bucur că Papa Francisc a auzit rugăciunea așa cum o spun eu de peste 20 de ani, de când lucram la „Viața spirituală" și făceam filme religioase. Era imposibil ca adevărul să nu apară pe buzele noastre atunci când spunem cea mai importantă rugăciune creștină, pe care ne-a învățat s-o spunem însuși Iisus Hristos. El a spus-o în aramaică. Noi am primit-o din grecește sau latină, primele limbi în care a fost tradusă și e posibil ca sensul versetului ispitirii să fi fost afectat. Acum am republicat aceast articol la dorința deputatului român Damian Florea, să le fie de folos și aleșilor, să nu mai fie lăsați la cheremul Satanei, să fie duși în ispită.