În lumea artei cel mai adesea creaţia artistică se revendică a fi un proiect, o încercare sau măcar o tentativă în a reda crâmpeie din viaţa reală sau imaginară, în ideea de a produce în universul celui care o receptează o emoţie, o impresie, sau măcar o reflecţie care să o certifice. Valoarea creaţiei este cu atât mai mare cu cât reuşeşte să stârnească acea furtună emoţională capabilă să intre în rezonanţă cu eul instinctiv sau raţional al celui căruia sau cărora li se adresează. Latura afectiv emoţională devine şi mai puternică atunci când parte din universul consumatorului de artă se regăseşte în creaţia artistică propusă. Este cazul avanpremierei naţionale a filmului „După dealuri" care a avut loc vineri 21 septembrie în sala cinema a complexului Silver Mall din Vaslui, cu participarea regizorului Cristian Mungiu împreună cu protagoniştii filmului său, actorii; Cosmina Stratan (Voichiţa), Cristina Flutur (Alina) şi Valeriu Andriuţă (preotul). Lung metraj distins cu două premii I la Festivalul Filmului de la Cannes; pentru cel mai bun scenariu şi pentru cele mai bune actriţe, pelicula transpune pe ecran drama petrecută cu câţiva ani în urmă la Mănăstirea Tanacu inspirându-se din romanul „Spovedanie la Tanacu" scris de Tatiana Niculescu Bran. Având în vedere faptul că evenimentul redat în film s-a produs în proximitatea Vasluiului, zonă cu rezonanţă de legendă în istoria dăinuirii noastre, era de aşteptat ca impactul asupra trăitorilor locului să fie unul mai puternic sporind astfel emoţia pentru că, dincolo de tragismul acţiunii, conţinutul filmului atinge una din corzile cele mai sensibile ale sufletului omenesc, anume credinţa sa şi implicit filosofia sa de viaţă.

Un act de curaj, am spune noi, din partea regizorului şi echipei sale care-şi asumă riscul unei confruntări directe cu percepţia locului care la vremea când s-a produs tragicul eveniment era suficient de diversă şi contradictorie, încât reluarea tragediei, chiar şi într-o viziune artistică, ar fi putut stârni reacţii neaşteptate. De aici şi reţinerea regizorului Cristian Mungiu în prezentarea extrem de sumară a creaţiei sale, temându-se parcă să pătrundă în miezul viziunii sale cinematografice şi aşteptând mai degrabă, nu fără emoţie, reacţia publicului după prezentarea filmului. Rezultatul a fost o stare de şoc pe care au încercat-o cei prezenţi, în egală măsură generat de dramatismul acţiunii şi tema pe care pelicula o propune spre dezbatere. Cum orice stare de şoc realizează un blocaj emoţional şi produce un vălmăşag de reacţii contradictorii este firesc un răgaz pentru a fi sistematizate, ordonate şi aşezate în firescul lucrurilor pentru a fi expuse. Cele câteva aprecieri făcute la terminarea proiecţiei, timide de altfel, subliniază cum nu se poate mai bine această stare. Acum când oarecum impresiile s-au sedimentat, o încercare de a pătrunde fără parti-pris în universul ecranizării pare un demers necesar, pentru că mai mult ca orice se cere făcută distincţia clară între creaţia artistică şi opera de artă.

În celebra sa lucrare „Estetica" Tudor Vianu (unul dintre cei mai mari esteticieni ai culturii noastre) fixa o serie de condiţionalităţi pentru creaţia artistică în drumul ei către calitatea de operă de artă (Estetica 1968). Dacă pentru statutul de creaţie artistică este suficientă emoţia pe care o generează conducând spre o trăire afectivă, pentru opera de artă este nevoie de conotaţii în plus care să-i asigure perenitatea şi utilitatea. Fără a fi foarte explicit lasă să se înţeleagă că pentru a deveni operă de artă, creaţia artistică trebuie să dezvolte o idee în slujirea Adevărului, Binelui şi Frumosului ca cele mai de preţ valori ale umanităţii şi să transmită un mesaj în acelaşi spirit. Iată de ce cred că prin prisma celor de mai sus această ecranizare trebuie privită şi judecată sub două aspecte; al creaţiei artistice în sine şi al operei de artă, ca statut la care aspiră orice realizare în domeniul artei.

I. Sub aspectul creaţiei artistice două elemente dau valoare intrânsecă naraţiunii cinematografice; primul este de departe prestaţia artistică a personajelor principale (Voichiţa, Alina, maica stareţă şi preotul) care, dincolo de arta actoricească cu adevărat remarcabilă, reuşesc să fie cât se poate de convingători, lăsând chiar impresia că aparţin vieţii monahale sau cel puţin o cunosc foarte bine. Îndeosebi Voichiţa prin inocenţa şi candoarea tinereţii, trăirea efectivă în duh şi credinţă, crează un rol de-a dreptul impresionant prin emoţia pe care o produce asupra spectatorului. Din întreaga ei atitudine transpare acea bunătate şi înţelepciune izvorâtă din convingere şi trăire creştină, într-un spaţiu al existenţei unde ascultarea şi rugăciunea intră în firescul existenţial şi care determină de o manieră decisivă atitudinea şi comportamentul celor care îmbracă haina monahismului.
Emoţia pe care o stârneşte acest personaj, căruia i se alătură într-un chip desăvârşit maica stareţă, izvorăşte din credinţa şi convingerea lor de nezdruncinat că drumul ales este cel corect, iar că ascultarea ca imperativ face parte din viaţa lor. Ce bine ar fi dacă acest imperativ al vieţii monahale s-ar regăsi în viaţa de zi cu zi a mirenilor măcar într-o proporţie de 30-40%, pentru că atunci cu siguranţă România ar deveni un paradis, într-adevăr o grădină a Maicii Domnului.

Drama sufletească prin care trece Voichiţa atunci când prietena ei din copilărie o caută pentru a reînoda o relaţie din tinereţea lor timpurie (?) nu o abate de la crezul ei şi subliniază cum nu se poate mai bine puterea credinţei. În antiteză Alina prietena ei vine dintr-o lume care, chiar dacă este plină de neprevăzut, incertitudine, nesiguranţă este totuşi una tentantă, căutată cu obstinaţie şi tenacitate patologică. Nerealizarea scopului pe care Alina şi-l propune (să o convingă pe Voichiţa să plece împreună) contribuie decisiv la decompensarea unei suferinţe psihice mai vechi, care fatalmente duce la un deznodământ tragic care se abate ca o pecete implacabilă a destinului asupra obştei monahale.
În evoluţia tumultuoasă a evenimentelor redate cu o remarcabilă măiestrie regizorală, deşi toată obştea mănăstirii este animată de bună credinţă şi dorinţa de bine, fatalitatea şi destinul îşi pune amprenta, ceea ce va stârni o adevărată furtună mediatică fără să se ţină cont de contextualitatea evenimentului. Aici mi se pare potrivită observaţia că paradoxul zilelor noastre este că civilizaţia la care umanitatea a ajuns crează impresia că omul modern este un monument de granit, invulnerabil şi intangibil, iar dacă ceva i se întâmplă cineva trebuie că este vinovat, oricine numai el nu, mai mult cineva trebuie să plătească aşa după cum s-a şi întâmplat după consumarea tragediei. Biată fiinţă umană, ea nu înţelege că viaţa oricărei fiinţe vieţuitoare fie ea plantă, om sau animal este la mâna destinului, fatalităţii şi hazardului cu toată artificialitatea civilizaţiei zilelor noastre, aşa cum marele nostru Paulescu o demonstrează cu autoritatea omului de ştiinţă în celebrul său tratat Fiziologie Filosofică. Remarcabil sub aspectul prestaţiei artistice este în egală măsură şi veridicitatea dialogului şi mai ales frumuseţea limbii vorbite. Ambele întăresc senzaţia de autenticitate şi creiază o ambianţă lingvistică extrem de prietenoasă aşa cum numai „dulcele grai moldovineasc" cu caracterul lui molcom şi aşezat poate să genereze.

Al doilea element care întăreşte valoarea creaţiei artistice ţine de regie în care regizorul Cristian Mungiu se dovedeşte a fi un maestru desăvârşit al artei regizorale. Dezvoltarea naraţiunii cinematografice, succesiunea întâmplărilor şi evenimentelor în acel crescendo emoţional către deznodământul final, ce ţine spectatorul cu sufletul la gură de-a lungul celor două ore şi jumătate cât durează proiecţia, fac din peliculă o probă de măiestrie artistică. Chiar în condiţiile unei vizionări repetate şi a cunoaşterii deznodământului emoţia rămâne aceiaşi, ceea ce în opinia mea este o dovadă că filmul întruneşte cu asupra de măsură criteriile unei creaţii artistice autentice.

II. Cât priveşte cel de al doilea aspect, al statutului de operă de artă, statut la care orice creaţie artistică aspiră, filmul ridică câteva probleme de ordin filosofic şi estetic, dacă ne raportăm la maniera în care serveşte Adevărul, Binele şi Frumosul ca valori fundamentale ale eticii artistice şi nu numai. Pentru că aşa cum spunea George Călinescu „arta devine o expresie a umanităţii numai dacă emoţia artistică îndeplineşte dezideratele ei majore de a servi utilul şi frumosul în viaţa cotidiană" (Estetica, 1968). În acelaşi sens Roman Ingardan, analizând diferenţa dintre trăiri şi valori, vorbeşte despre o adevărată metafizică a artei pornind şi de la sensul şi funcţiile artei în viaţa oamenilor, pentru că una este emoţia artistică (trăirea emoţională) şi alta este valoarea intrânsecă a creaţiei artistice (Studii de Estetică, 1978). Din această perspectivă prima problemă a filmului ar fi tema care, dincolo de dramatismul faptului real pe care-l prezintă, dezvoltă o idee ce pune sub semnul întrebării chiar esenţa creştinismului, cu alte cuvinte credinţa în Dumnezeu cu corolarul ei dragostea creştină şi, caritatea creştină cu corolarul ei iubirea aproapelui şi facerea de bine. Cu abilitate şi măiestrie artistică regizorul introduce, cu o subtilitate demnă de o cauză mai bună utilizând arta scenografică, elemente care să sugereze primitivismul unui stil de viaţă şi arhaismul unei concepţii despre lume şi viaţă în ideea clară de a induce sentimentul anacronismului acestui spaţiu spiritual în contextul lumii contemporane.

Poate cel mai izbitor element scenografic este faptul că în mod deliberat transpune contextul şi condiţiile de viaţă din mănăstire undeva în perioada bisericii creştine primare, sau în cel mai bun caz în evul mediu timpuriu, când monahismul abia se înfiripa ca viaţă de obşte în spaţiul românesc. Aspectul bisericii, interiorul ei, catapeteasma, uşile împărăteşti, altarul sunt prezentate într-o manieră degradantă, fără nici o legătură cu realitatea. Improvizaţiile jenante care amintesc de desenele rupestre ale peşterilor din perioada preistorică a umanităţii sporesc senzaţia dezolantă a celui care vizionează filmul. Este o „scăpare" tendenţioasă am spune noi, pentru că regizorul în mod deliberat face abstracţie de faptul bine cunoscut că oricât de modest ar fi un aşezământ mănăstiresc, biserica se constituie în elementul său central, are măreţia şi grandoarea ei inconfundabilă, iar catapeteasma şi altarul sunt piesele de rezistenţă în concepţia arhitecturală şi spirituală a oricărei biserici ortodoxe. La această imagine dezolantă se adaugă şi jalnica stare în care se aflau anexele şi acareturile, până şi agheazmatarul, o altă piesă de rezistenţă în ansamblul mănăstiresc, ca şi cum trăitorii acestor obşti nu ar făce altceva decât să se complacă într-o asemenea stare.

Această manieră de a aborda viaţa monahală ne readuce dureros în memorie teza marxistă, ostentativ promovată de regimul comunist ateu nu demult apus în România, a combaterii „obscurantismului religios" prin metode specifice promovate cu asiduitate în şcoală, în artă, în massmedia, în ideologia oficială şi în viaţa socială. Ceea ce este şi mai trist este faptul că pentru timpurile noastre asemenea prezentări ne aruncă, mai ales ca spiritualitate, la antipodul culturii şi civilizaţiei, prezentându-ne într-un arhaism lamentabil, capabil a stârni în mentalul omului modern reflecţii şi reacţii negative şi nu rareori chiar atitudini de respingere. Nu trebuie să uităm că trăim într-o epocă în care imaginea are un impact mai puternic şi chiar mai convingător decât cuvântul şi nu cred că ne este indiferent cum este percepută imaginea spiritualităţii noastre, mai ales înafara spaţiului românesc. Judeţul în care se produce tragedia are peste 20 de aşezăminte monahale binecunoscute trăitorilor acestor meleaguri care-şi duc viaţa de obşte într-un mod exemplar. Mai mult, de-a lungul şi de-a latul ţării aşezămintele mănăstireşti sunt exemple de trăire creştină, viaţă duhovnicească, linişte, pace, armonie, ordine şi disciplină încât păşindu-le pragul, oricine ai fi, ai senzaţia copleşitoare a unui sentiment pios şi înălţător care te cuprinde pentru că realizezi că aici credinţa, armonia şi buna cuviinţă sunt la ele acasă. Este imposibil ca acest aspect să nu-i fi scăpat regizorului în mod voit şi deliberat, pentru că nu cred să-i fie chiar atât de străină spiritualitatea creştină în care până una alta s-a născut şi s-a format. Şi atunci întrebarea, qui prodest?

O altă problemă pe care o are filmul este ideia nefericită de a da o conotaţie perversă relaţiei dintre protagonistele filmului. Sugestia, foarte transparentă de altfel, pe care filmul o produce asupra spectatorului este că natura relaţiilor dintre Voichiţa şi Alina în perioada convieţuirii lor la un orfelinat ar fi din registrul celor foarte dragi occidentului, pentru care acelaşi occident luptă astăzi pe toate căile să le impună conştiinţei publice în contextul globalizării. Este un mod evident de a întina valoarea morală a trăitorilor din mănăstiri, subliniat convingător şi de răbufnirile conştiente ale Alinei, iar modul cum ea atacă relaţiile din viaţa obştei sunt de-a dreptul o blasfemie pentru că afectează o zonă existenţială cu adâncă rezonanţă în mentalul şi sufletul poporului nostru, Un alt moment discutabil este cel petrecut în faţa altarului când Alina loveşte icoana maicii domnului spărgând-o de duşumea pentru a dovedi faptul că nu are nici o valoare. Desigur că semnificaţia gestului depăşeşte gestul în sine. Având în vedere faptul că ortodoxia are ca fundament cultul moaştelor şi al icoanelor scena dă satisfacţie iconoclaştilor şi altor confesiuni care contestă valorile ortodoxiei. În acest context mesajul filmului devine limpede pentru oricine. Acest mesaj este puternic subliniat şi de sugestia că ceea ce se întâmplă este o realitate ce vine din negura vremurilor şi nu şi-ar mai găsi locul în lumea contemporană dominată de alte valori. Întrebarea pentru oricine este dacă acest film a avut un consultant religios (pentru că din generic nu reiese) aşa cum cer realizările cinematografice cu pretenţii şi dacă l-a avut, cărei confesiuni aparţine? Întrebarea are o conotaţie aparte dacă avem în vedere faptul că filmul atinge direct şi nemijlocit credinţa religioasă a acestui popor, iar sensibilitatea religioasă ar trebui avută în vedere ca o realitate a istoriei umanităţii şi implicit a lumii contemporane, aşa cum ne este oferită de cel mai recent exemplu; sensibilitatea musulmană stârnită tot de o peliculă cinematografică care aduce atingere vieţii profetului.

Cine poate garanta că şi ortodoxia nu poate avea sensibilitatea ei în faţa unor atari atitudini? Pentru că abordarea vieţii monahale într-o asemenea manieră, făcând uz de o întâmplare nefericită fără nici o semnificaţie pentru viaţa spirituală a acestui popor, are un impact care depăşeşte simpla aparenţă. Amatorii de asemenea explorări, fie ele şi artistice, ar trebui să nu uite (dacă ştiu cumva) că mănăstirile au fost dintotdeauna altarele naţiunii, focare de cultură, spiritualitate şi înţelepciune, în jurul lor creindu-se acel sentiment de unitate şi dăinuire a poporului nostru. Din viaţa de mănăstire s-au ridicat duhovnicii neamului; părintele Cleopa, părintele Stăniloaie (un Thomas d"Aquino al ortodoxiei), părintele Arsenie Boca, părintele Papacioc, părintele Maxim, părintele Iustin Pârvu şi atâţia alţii care de-a lungul timpului au fost reazăm sufletesc generaţiilor care s-au succedat pe acest pământ binecuvântat. Pentru edificare i-aş invita pe aceşti temerari să lectureze memorabilele scrieri despre biserică şi naţiune ale marelui nostru filosof Nae Ionescu pe care George Călinescu îl considera un Socrate al României. Tind să cred că premiul pentru scenografie a fost acordat tocmai pentru aceste aspecte jenante (care nu au nimic de a face cu realitatea), aspecte pe care regizorul le subliniază ostentativ ca fiind emblematice pentru contextul în care se desfăşoară viaţa spiritual-religioasă din spaţiul ortodox românesc. Să fie o încercare de „mutare a valorilor" aşa cum propunea Eugen Lovinescu pornind de la relativismul în aprecierea şi percepţia estetică a creaţiei artistice, ceea ce face ca aceiaşi producţie pentru unii să fie o capodoperă iar pentru alţii un scandal? Pentru că sub aspect scenografic pelicula este un scandal. Iată de ce A. G. Baumgarten (Estetica 1992) spunea pe bună dreptate „ştiinţei noastre estetica i se poate obiecta că este sub demnitatea filosofiei şi că produsele simţurilor, fanteziile, fabulele şi agitaţiile pasiunilor sunt sub orizontul filosofic" Parafrazându-l am putea spune la rândul nostru că şi realizarea regizorului Cristian Mungiu este sub demnitatea şi orizontul spiritualităţii noastre. În sprijinul acestei parafrazări folosesc ca argument remarca aceluiaşi Baumgarten care spunea că arta poate permite cunoaşterea în două trepte;
- prima treaptă - a cunoaşterii inferioare - ce se derulează pe tărâmul imaginaţiei, cu referire directă la aspectele individuale, unice, banale, limitate de regulă la pornirile şi trăirile instinctuale şi
- a doua treaptă - a cunoaşterii superioare - care implică raţiunea şi facultatea gândirii clare şi distincte.
Din păcate creaţia domnului Mungiu rămâne la nivelul primei trepte, adică a cunoaşterii inferioare, iar cât priveşte ideea pe care o dezvoltă şi mesajul pe care-l transmite, ambele sunt cel puţin nefericite, dacă nu chiar nocive.