Orchestra „Staatskapelle Dresden", dirijor Christian Thielemann, a avut un program eminamente german, Beethoven, Bruckner, Strauss. Este una din cele mai vechi orchestre din lume, fondată în 1548 de un prinţ saxon, dar în repertoriul său nu se află nici o lucrare românească. Excepţie a făcut de data aceasta Enescu, cu Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste op. 33 în Mi Major, care a fost interpretată însă nu de Staatskapelle, ci de Ansamblul de cameră al Capelei din Dresda, cu alt dirijor decât cel anunţat în program, Johannes Wulff-Woesten. A fost o excepţie, desigur, aşa cum este şi partitura acestei piese, cu totul speciale, sugerând ideea celor 12 apostoli, prin faptul că se precizează că instrumentele sunt „soliste", adică au personalitatea lor, ca în muzica atonală. Cele 12 instrumente sunt: flaut, oboi, corn englez, clarinet, fagot, corn, trompetă, vioară, violă, violoncel, contrabas, pian. Ca nişte personaje, se „ceartă" între ele, dialoghează, se contrazic, se concurează, merg în paralel sau de sine stătător. Dar efectul general este unitar, cele patru părţi ale Simfoniei se încadrează într-un polifonism rafinat şi transmit o stare de mister cosmic, athonit. Este o lucrare considerată „testamentul muzical" al lui George Enescu, fiind terminată în ultimele sale luni de viaţă. Cercetătorii nu-i pot fixa apartenenţa la un curent dat. Evident, întrucât ei fie n-au auzit de isihasm, fie nu l-au trăit. Instrumentele solistice întreţes o fascinată şi tulburătoare gridophanie, aşa cum ne imaginăm Cina cea de taină. Mişcarea armonică se derulează în tonuri moderate, simfonia este ca o cantilenă tulburătoare, străbătură de mişcări stranii, tensionate, una pregătind-o pe cealaltă, ca un zbor de pescăruş, mereu repetat, marcat în Adagio de un lamento de trompetă. E acea nostalgie cosmică, tulburătoarele trăiri isihaste, neliniştitele evadări cosmice enesciene.

A venit însă dirijorul Thieleman, care a dirijat funcţionăreşte, să nu zic prost, neonorând bombastica sa fişă de prezentare din program (asistent al lui Karajan, director al festivalului din Bayreuth). A cântat catastrofal Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven, gafând împreună cu un pianist total neinteresant, Yefim Bronfman, poreclit de nemţi „Mr. Brontozaur". Noi, românii, avem zeci de pianişti mai buni. În special tineri. Dar ei nu sunt invitaţi, fiindcă, aşa cum tot declară Holender, nu sunt cunoscuţi şi festivalul trebuie să ruleze numai cu fosile cunoscute. Dacă Beethoven nu este cântat genial, sună ridicol, precar, şcolăreşte, ca o lecţie distonantă cum nici la şcolile unde se predă muzică nu se aude, fiindcă acolo se folosesc înregistrări celebre. Ce rost are să programezi o lucrare clasică dacă, vorba unui perfecţionist, interpretarea nu este mai bună decât partitura?

Orchestra s-a revanşat cu Simfonia nr. 6 în La major, considerată „Pastorala" lui Bruckner, o ţesătură ingenioasă de sunete evocând natura şi stări preponderent romantice. Evident, tot mai des, marilor clasici li se opune muzica lui Bruckner şi Mahler, aflaţi ani mulţi în umbra lor, dar acum, cel puţin în Festivalul „George Enescu", ei sunt dominanţi, fiindcă lumea modernă, foarte sofisticată, alambicată, preferă o muzică pe măsură, o reţea de sunete neprecizate, care creează o stare difuză, cu accente tragice, mereu fără orizont. Aşa lume, aşa muzică! Dar această muzică post-romantică a pregătit muzica atonală, care este proprie secolului al XX-lea. Azi i se adaugă sunete asistate de computer. Suntem în plin S.F. dystopic. Să ne întoarcem la un alt post-romantic, Richard Strauss (1864 -1949), căreia Capela din Dresda i-a cântat „Simfonia Alpilor" şi ciclul „Cele patru lieduri" (Primăvara, Septembrie, Adormind, În amurg), pe versuri de Hesse şi von Eichendorff, testamentul final al compozitorului, la care trebuie să adăugăm şi ultima compoziţie scrisă de el, liedul „Nalbele". Aceste lieduri au fost cântate de o celebră solistă, Anja Harteros, o stea a muzicii, încununată cu lauri premiali de top mondial. Liedurile au o natură funebră, sunt tensionate, apăsătoare, curg lent, sugerând sfârşirea, sfârşitul. Sunt foarte diferite de lucrarea testament a lui Enescu, fiind fără evadare, fără nici o speranţă parcă într-o lume de apoi. Această deschidere se află mai degrabă în Simfonia Alpilor op. 64, o lucrare energică, scrisă în 1915, după o excursie în Alpii Bavariei. Viziunea asupra naturii este grandioasă, plină de romantism şi transfigurare. De altfel, când ne gândim la muzica lui Richard Strauss, ne vin automat în minte cuvintele „moarte şi transfiguraţie", care dau titlul unui poem simfonic care îl defineşte perfect pe autor. Simfonia Alpilor este concepută pentru 150 de interpreţi, iar orchestra din Dresda s-a apropiat de această cifră. Muzicienii ei au dat un caracter unitar simfoniei, evidenţiind amploarea orchestraţiei, notele înalte, „tutti", dominante, fiind mereu străbătute de armonii subtile, ce filtrează materia bolovănoasă. Există în această simfonie un fel de scară la cer, care mereu transfigurează cele „22 de instantanee" ale sale, ca un fel de jurnal sonor al unei călătorii, care începe şi sfârşeşte noaptea, dar trece prin răsăritul soarelui, urcuşul, intrarea în pădure, plimbarea lângă pârâu, cascada, pajiştea înflorită şi celelalte tablouri în mişcare, până se ajunge pe culme, unde viziunea este grandioasă. Evident, după culme, apare ceaţa, când soarele e acoperit de nori, liniştea dinaintea furtunii, furtuna, care se opreşte şi permite coborârea, apusul, elegia stingerii în noapte. Nu este însă o stingere ca în lieduri, bineînţeles, dar nici asemenea serilor descrise de Enescu în simfoniile sale, de un lirism molcom, eminescian. La Strauss apare transfiguraţia, rezultatul unei moşteniri muzicale uriaşe, de la Bach la Liszt, pe care Strauss a asimilat-o perfect.