Ce înseamnă o comedie scrisă de un mare scriitor, Neil Simon! Iar când e slujită de excelenţi profesionişti, ca regizorul Howard Deutch şi actorii Jack Lemmon și Walter Matthau, succesul este garantat. În aceşti termeni se poate vorbi despre filmul „The Odd Couple II" (Un cuplu ciudat -1998), a cărui primă parte a avut premiera cu mult timp în urmă! De fapt, au trecut 18 ani de când Oscar şi Felix s-au văzut unul pe altul pentru ultima oară. Oscar locuieşte în Florida, Felix la New York. Într-o zi, Oscar este chemat de fiul său, Brucey, care îl invită la nunta lui cu Hannah, fiica lui Felix, nuntă programată să aibă locn următoarea duminică, în California. Iată un excelent prilej ca Oscar şi Felix să se întâlnească din nou. Şi ei se întâlnesc pe Aeroportul Internaţional din Los Angeles, unde închiriază o maşină pentru a ajunge în localitatea San Malina, unde are loc nunta. Călătoria se transformă într-o odisee, începând cu uitarea valizei lui Felix la o staţie de benzină, cu pierderea completă a direcţiilor maşinii, mai multe dificultăţi cu poliţia, deşi şeful de post (Richard Riehle) se dovedeşte o persoană foarte răbătoare şi amabilă, ca şi un bătrân care, atunci când li se strică maşina, se oferă să-i conducă el, cu proprima maşină o bucată de drum, dar se întâmplă că, de bătrânţe, moare la volan. Sigur, apar încurcături şi cu lenjeria de corp şi cu o răzbunare de tip Cowboys, terminându-se cu surpriza lui Felix, care îşi reîntâlneşte „unica" femeie pe care a iubit-o, deşi e însurat cu alta, care îl aşteaptă la nuntă. Toate încurcăturile apar în criză de timp, datorită faptului că ei călătoresc contra timp, adică se grăbesc să ajungă la timp la nuntă.

Filmul excelează în gaguri. Absolut antolgică este secvenţa mortului, când un bătrân localnic de 84 de ani se oferă să-i ducă pe cei doi la localitatea dorită. Dar maşina lui de epocă merge cu 8 km la oră, sunt depăşiţi de toate maşinile, căruţele, bicicletele, chiar de excusionişti şi de călători cu piciorul. La un moment dat, maşina se opreşte. Oscar şi Felix întreabă ce s-a întâmplat. Bătrânul de la volan are capul căzut pe piept. A adormit, cred ei. Dar când îl zgâlţâie, constată că e mort. Aşa că Felix se pune la volan în timp ce de pe capul bătrnului, aflat la fereastră, îi zboară peruca, care cade pe asfalt. Felix opreşte să o ia. Dar apare o cioară, care ia peruca în cioc şi zboară cu ea. Peste puţin timp însă, cioara cade pe capotă împuşcată, cu tot cu perucă. Felix îi pune bătrânului peruca pe cap, dar apare poliţia, care îi chestionează pe cei doi în legătură cu mortul, apoi îi arestează şi-i predă aceluiaşi post de poliţie, cu acelaşi şef disperat, care, ca să scape de pacostea care s-a abătut pe sectorul său de supraveghere, îi escortează cu maşina poliţiei, le ia bilet de avion şi-i expediază din localitate. Asemenea comedii trăsnite sunt specialitatea americanilor. Le înţelegi umorul, dacă le înţelegi obiceiurile. Replicile sunt de un haz nebun, cum se întâmplă şi într-o altă comedie de mare succes, devenită serial: „The Fockers" (2004), cu Ben Stiller şi Robert de Niro în rolul unui socru dus cu pluta care îşi verifică viitorul ginere cu detectorul de minciuni, fiindcă el cu asta se ocupase o viaţă, cât lucrase ca psiholog în serviciul armatei. Încurcăturile dintre socru şi ginere au aceeaşi savoare, prin gaguri şi limbaj, ca şi cele din cuplul celor doi ramoliţi veseli.

Un alt formidabil cuplu este cel dintre actorii Jackie Chan şi Owen Wilson, care au nevoie unul de altul fiindcă aventurile în care se implică sunt extrem de periculoase şi rolul lor complementar îi ajută se iasă din orice încurcătură. Filmele în care ei sunt protagonişti beneficiază de gaguri în cascadă, iar aventura se combină cu umorul, ba luptele lui Jackie Chan, deşi foloseşte stilul kung-fu, au împrumutat ceva de la bătăile lui Chaplin. Aşa procedează în filmul „Shanghai Noon" (2000), dar şi în continuarea lui, „Shanghai Knights" (2003). Adică bătăile, în genul „unul contra toţi", sunt cascade de umor. Fapte care nu se lasă aşteptate în lumea mahalalei, a străzilor insalubre, pline de vagabonzi. Interesant că în acest din urmă film, care se petrece într-o Londră timpurie, parcă ar fi ruptă din romanele lui Dickens, cel care îi ajută pe aventurari şi îi scapă de multe belele este un micuţ năzdrăvan pe care îl cheamă chiar Charlie Chaplin! După cum se ştie, Chaplin s-a născut la Londra, iar în acei ani de început de secol a trebuit să ducă o viaţă de vagabond.

Evident, istoria teatrului, a filmului, are mii de cupluri celebre. Şi noi, românii, avem, i-am prezentat recent pe Gheorghe Dinică şi Marin Moraru, ca fiind cei mai faimoşi. Se pare că în natura umană stă ideea de cuplu, e o permanenţă a vieţii, ca şi a artei. Nevoia de cuplu este vitală. Însăşi la baza genezei umane se află un cuplu, Adam şi Eva. Şi se pare că acolo unde cuplul merge bine, performanţele sunt extraordinare. Vezi minunile lui Stan şi Bran, Fred Aster şi Judy Garland, Brad Pitt şi Angelina Jolie, nu mai vorbesc de soarta fericită a gemenilor care îşi exprimă condiţia nativă cu rezultate uluitoare. Nevoia de cuplu este o nevoie de iubire, de dialog, de colaborare, de partener, aşa cum Don Quijote avea nevoie de Sancho Panza ca să-şi materializeze fanteziile, iar Vladimir de Estragon, ca să nu se plictisească atunci când îl aşteptau pe Godot (ce sărbătoare au creat Dinică şi Moraru din acest cuplu literar genial!). Sigur, există şi cupluri malefice, precum Macbeth şi Lady Macbeth, sau pidosnice, precum Ahile şi Patrocle, dar realizările în rău se fac şi ele mai bine în cuplu. Nu e cazul să mai insistăm, am oferit aici câteva exemple ca să înfierbântăm imaginaţia cititorului, care singur şi el adaugă acum, pe loc, alte zeci de exemple pe care le cunoaşte bine.
Corespondenţă de la New York