Înainte de a fi regizoare şi a intra pe marea poartă a cinematografiei amereicane, evident, după căsătoria cu James Cameron, Kathryn Bigelow a fost o pictoriţă atât de talentată încât a primit admiraţia unor titani ai artei ca Richard Serra, Robert Rauschenberg şi Susan Sontag. Apoi talentul ei s-a dezvoltat spre litetatură, pictura şi literatura fiind congenere artei filmului, cea ce se vede în filmele sale, care, dincolo de latura foarte dură, tipic americană, au o poezie ce le face să fie unicat. Să nu uităm că ea este singura femeie care a obţinut un Oscar pentru regia filmului „The Hurt Locker” (2008), inspirat de războiul din Irak, urmat de un alt film politic „Zero Dark Thirty” (2012), o cronică inspirată de vânătoarea Al Qaeda condusă de Bin Laden, după atacul terorist din 11 septembrie 2001. Dar pe vremea când Kathryn Bigelow (n. 1951, San Carols, California) era căsătorită cu James Cameron, a realizat filmul „Point Break” (1991), produs de Cameron, pentru fantezia lui. Povestea unui grup de spargători de bănci se desfăşoară ca un basm neobişnuit, fiindcă cred că acest lucru l-a atras pe Cameron să finaţeze acest film, faptul că spărgătorii, în număr de patru, care purtau măştile unor foşti preşedinţi ai Statelor Unite, Johnson, Carter, Nixon, Reagan, nu sunt simpli spărgători profesionişti, ahtiaţi după bani. Deşi au făcut zeci de spargeri, niciodată nu au intrat în seiful unei bănci, se mulţumeau doar cu ce puteau lua de la caserii. Orice atac dura câteva secunde. Fiindcă pasiunea lor era surful, oceanul, să simtă forţa lui spirituală, cum spune conducătorul grupului, Bodhi (Patrik Swayze). Şi mai aveau o pasiune, plăcerea de a se da cu paraşuta, de a simţi zborul de vultur, de a pluti şi dansa în aer. Toate aceste pasiuni fac din ei nişte zei, nişte fiinţe aparte, nepământene. Iar spargerea băncilor, desfăşurată ca un joc, face parte din partea telurică, necesară traiului obişnuit.

În aceast grup cu totul neobişnuit, poliţia nu putea intra fiindcă nu avea nici un poliţist de asemena calibru. Toate încercările de a-i prinde, eşuaseră. Până când apare în rândul poliţiei... Johnny Utah (Keanu Reeves). Cine este Johnny? Un avocat eşuat care devine agent F.B.I. şi el are ideea de a se infiltra în grup. Cum? Ca surfer. Şi Johnny începe să-i urmărească pe atleţii oceanului, să vădă ce fac. În grupul lor se afla şi Tyler (Lori Petty), o frumuseţe acvatică, pe care Johnny o contactează şi o plăteşte să-l înveţe să meargă pe valuri. Ea acceptă. Între ei se înfiripă o iubire adevărată. Este o altă parte frumoasă a filmului, relaţia avansează fără ca ea să ştie că el este agent. Când află, îl ameninţă cu pistolul şi îl părăseşte. Dar Bodhi are o idee, să-l implice şi pe Johnny într-o spargere. După ce băieţii îl iau şi-i oferă plăcerea unei plutiri aeriene, cu un spectacol de acrobaţie unic, îl duc la locul unde au plănuit atacul. Dar la această spargere, grupul comite o greşeală, intră şi în seif, să ia de acolo bani. Totul se lasă cu un schimb de focuri, fiindcă printre clienţii băncii se afla şi un pistolar. Totul degenerează în crimă. Unul din spărgători este ucis. Camerele băncii îl înregistrează şi pe Johnny, deci şi el este co-părtaş la jaf. Această destrămare a grupului aruncă parcă o lumină proastă asupra poliţiei, care nu e capabilă să prindă infractori, dar distruge şi ce e frumos. Poliţia se dovedeşte la fel de coruptă, cum o descrie şi Clint Eastwood în „Changeling” (2008), film cu Angelina Jolie, în rolul unei mame căreia i s-a răpit copilul, iar poliţia i-l schimbă cu altul, pe care mama nu-l recunoaşte şi poliţia o bagă într-un ospiciu.

Subiectul fantezist este un pretext pentru Bigelow să-şi arate clasa, să facă un film de acţiune neobişnuit, impregnat cu frumuseţe, dragoste, poezie. Nu te mai interesează partea armată, jaful propriu-zis şi prinderea infractorilor, deşi şi la acest capitol, în ceea ce se numeşte „chase scenes” (scene de urmărire sau de vânat), ea este as, ci toată atmosfera din spatele acestui aspect, care a devenit un clişeu. Ca şi subiectele cu James Bond sau Lara Croft, personaje ilustre în filme cu chase scenes. Nu mai interesează acţiunile de contraspionaj, intriga internaţională de depistarea unor reţele mafiote, de traficanţi de aur sau antichităţi, ci spectacolul cinematografic în sine, regizoral şi actoricesc. Se tinde cu astfel de filme spre o estetică a gratuităţii. Important este ce poate un regizor să exploateze, să reveleze alte semnificaţii dintr-un subiect epuizat, dintr-un clişeu. Nu mai interesează ce este, ci cum este prezentat acel ceva, Bigelow sparge tocmai clişeul, îi dă o metafizică aparte şi o latură umană, prin poezie şi performanţă actoricească.