Arta fotografiei, istoria și moda Imprimare
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 04 Iunie 2017 19:15

Irving-Penn-CentennialPe cei care îşi fac planuri de vacanţă, îi îndemn să şi le îndrepte spre New York, spre Metropolitan Museum of Art (M.E.T.), unde în această perioada pot vedea ceva senzaţional. Nu e vorba de a vizită tot muzeul, căci e nevoie de câteva săptămâni, dar expoziţiile curente pot fi parcurse şi într-o zi. Am să vi le prezint pe cele de acum. Şi am să încep cu „Irving Penn - Centennial", adică cu Centenarul unuia dintre cei mai mari fotografi ai Americii şi ai lumii, Irving Penn (1917 - 2009). Care a avut un frate mai mic, cunoscutul regizor şi producător de film Arthur Penn, autorul unor celebre filme, ca „Bonnie and Clyde" (1967) şi „Little Big Man" (1970). De altfel, industria filmului a avut că temelie fotografia. Rolul imaginii este esenţial în istoria filmului american. Dovadă că, în paralel cu filmul, s-a dezvoltat mereu arta fotografică, iar americanii au avut întotdeauna mari fotografi. Irving a studiat pictura, desenul, sculptură, grafica la Universitatea de arte din Philadelphia, oraşul unde s-a născut. Pe Irving Penn l-am pomenit de multe ori în cronicile mele, dar acum am avut ocazia să văd o retrospectivă fantastică a acestui mare artist, cum numai M.E.T. ştie să facă. Categoric, un mare artist, fiindcă Penn se foloseşte de aparatul de fotografiat pentru a face artă.

E suficient să va dau un amănunt. În sala unde se prezintă fotografiile sale din Maroc şi Noua Guinee, se proiectează şi un film, realizat de Lisa, soţia sa, suedeză, care a jucat în viaţa lui rolul pe care l-a jucat Dora Maar pentru Picasso: i-a fost model, ea fiind de vocaţie chiar model. Lisa filmează cum Penn realizează o fotografie, cum îşi aranjează personajele exotice în cadru, cum este atent la detalii, la machiaj, la costume, ca un adevărat regizor, apoi se instalează în spatele aparatului de fotografiat, care e fix, aşezat pe un trepied, şi fotografiază. În acest moment, camera de filmat a Lisei se opreşte, fiindcă vedem ceea ce a fotografiat Irving. Şi ceea ce era înregistrarea unui act de muncă, având valoarea unui martor, devine deodată artă. Filmarea, care este color, ne apare ca o înregistrare oarecare: vedem un fotograf care realizează o fotografie. Dar când vedem fotografia, care este alb/negru, deodată ne plasăm în lumea artei. Adică mişcarea cauzată de filmare este banală, pe când stop-cadrul devine expresiv, memorabil.

Expoziţia are 150 de fotografii, provenite de la Fundaţia „Irving Penn" şi, cu excepţia seriei „still life", color, toate fotogafiile sunt alb-negru. Şi nici una nu este un instantaneu, nu are rol de reportaj, toate sunt lucrate, gândite, calculate, realizate după o idee. Pentru mine, pecetea inconfundabilă a lui Irving Penn o constituiau portretele unor mari personalităţi, staruri ale anilor '40-'50, precum portretele lui Picasso, Igor Sravinski, Salvador Dali, Jean Cocteau, Georgia O'Keeffe, Truman Capote, Marcel Duchamp, Marilene Dietrich, Richard Burton şi zeci de alte vedete, toate surprinse la înghesuială, în colţul format de unghiul foarte mic a doi pereţi. Personajele stau într-o poziţie incomodă, ca prinse într-un cleşte, însă aici, acum, la M.E.T., am putut vedea alte minuni, ca seria în care i-a fost model fascinantă Lisa Fonssagrives-Penn, soţia sa. Apoi seria fashion, realizată pentru revista „Vogue", seria de nuduri, care le depăşeşte în expresivitate pe cele, axate mai mult pe sex, ale lui Robert Mapplethorpe, la concurenţă cu seria „Cigarettes", realizată la o comandă unei societăţi care lupta împotriva fumatului; senzaţională, teatrală, este seria Issey Miyake, celebrul designer japonez; apoi seriile geografice, precum seria din Peru, comandată de revista „Vogue", ca şi seriiile din Maroc şi Nouă Guinee.

Expoziţia prezintă şi un element din decorul general unde Irving îşi plasa invitaţii. Portretele sunt adevărare compoziţii teatrale. Tot universul lui Irving Penn este mai mult decât înseamnă, de regulă, fotografia, adică un document, o mărturie asupra lumii în care trăieşti, este o demonstraţie de ceea ce poate fi arta fotografică în mâna unui geniu: ea concurează pictură. Îţi transmite aceleaşi stări pe care le ai în faţă marilor tablouri ale lumii.

O a două expoziţie excepţională, aflată la etaj, este dedicată vechii arte chineze. Ea se numeşte: „Age of Empires: Chinese Art of the Qin and Han Dynasties" (221 B. C. - A. D. 220). Dinastiile Qin şi Han au fost contemporane cu civilizaţia greco-română. Putem vedea ce au făurit artistic aceste dinastii, care au consolidat imperiul chinez şi l-au dus la o înflorire fără seamăn. În timpul dinastiilor Qin şi Han s-a ridicat şi zidul chinezesc, începând cu 300 de mii de lucrători şi durând câteva sute de ani, prin munca a milioane de chinezi (se spune că două milioane ar fi murit aici), ajungând în final la o lungime de peste 21 de mii de kilometri! Un imperiu de neînchipuit se derulează în faţă ochilor noştri, precum casele în care locuiau anticii chinezi, animalele din viaţă lor, bijuteriile, bucătăria, mâcărurile, carele de lupta, armurile, imaginea luptătorilor, model fiind Arcaşul, fel de fel de elemente landmark, care fac identiatea chineză inconfundabilă. Piesele expuse sunt în număr de 160, fiind prezentate ca noi descoperiri arheologice. Personajele obişnuite sau figurile de luptători sunt construitre din teracotă. Apoi domină piesele din cearmică, obiectele din metal, sculpturile textile, caligrafia unor scrieri. Nu e prima oară când sunt uluit de arta cu care vechii meşteşugari chinezi au lucrat obiectele din aramă, bronz sau fier. Urmele artistice descoperite sunt o copleşitoare mărturie graţie cărora istoria unui mare imperiu ne pare vie
.
A treia expoziţie organizată la M.E.T. se numeşte „Rei Kawakubo - Comme des Garçons: Art of the in-Between". Rei Kawakubo este un mare creator de modă japonez, care ne fascinează cu invenţiile sale aflate la graniţe dintre idei şi spaţii. El ne prezintă o ideală artă limitrofă. Expoziţia poartă un nume francez („Ca de băieţi"), fiindcă prima ei manifestare a avut loc la Paris, în 1981. Acum, aici, la New York, Kawakubo îşi prezintă cele mai recente colecţii sub un alt titlu, mult mai adecvat cu formele sale sofisticate, şi pe care l-aş traduce „Artă întru Între". Ideea stă chiar în titlurile date diferitelor grupuri de costume, plasate într-un raport antitetic. Iată câteva perechi, care nu au nevoie de traducere: Absence-Presence, Model-Multiple, Elite Culture - Popular Culture, Self-Other, Object-Subject, High-Low, Then-Now, Abstraction-Representation, Beautiful-Grotesque, War-Peace, Life-Loss, Fact-Fiction, Order-Chaos şi altele. Toate costumele sunt create prin ghicitură, cum ar spune Apostolul Pavel, fiindcă nu ştii care este faţă şi care este dosul, care este poziţia şi care opoziţia, adesea ele se confundă.

Obiectele de modă sunt neobişnuite. E imposibil, spui, să vezi pe cineva imbacat cu ele. Şi totuşi, la una dintre vitrine, Absence-Presence, se proiectează scene de balet, în care diferiţi dansatori, solo, perechi sau în grup, dansează în astfel de costume imposibile, cu adevărat suprarealiste. Ai spune că sunt rupte din imagniația lui Salvador Dali. Dar ele poartă, indiscutabil, o amprenta japoneză, fiindcă Kawakubo le-a proiectat inspirându-se din costumele tradiţionale japoneze, cum ar fi cele de samurai. Orginalitatea combinaţiilor este fascinantă şi cred că de la expoziţia lui Alexander McQueen, care a avut loc în acelaşi spaţiu, n-am mai văzut aşa ceva.

E uluitor! Mii de oameni, rânduri nesfârşite, doresc să vadă aceste minuni create de alţi oameni. Viaţa ca un muzeu. Trăim într-un muzeu. Această este existenţa în Manhattan. Şi cred că şi cei care au vizitat Grecia, Italia, Spania, Franţa sau Anglia, au observat că oamenii trăiesc acolo ca într-un muzeu. Multe oraşe ale lumii sunt muzee în aer liber. În fond, tot ce lăsăm în urmă noastră, se transformă în muzeu. Istoria se derulează şi tot ce este urma lăsată de om (unii aruncă, alţii adună) se transformă în obiect de muzeu. Două realităţi definesc universul nostru pământean: Natură şi Muzeul. Nu am despre Central Park, de pildă, care în clipă această este vizitat de milioane de oameni de pe întreg pământul, o altfel de viziune. Dacă n-ar fi muzeul, nici n-am şti că am existat.

Corespondenta de la New York

footer