Revista Art-emis
Haz de necaz PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Miercuri, 10 Octombrie 2018 21:37

Vnuk GagarinaÎntr-o cronică anterioară, am arătat ce rol joacă efectul comic într-un film de acțiune. Dar dacă aceste genuri de filme, în special americane, au o latură de artificialitate, fiind construite cu rigoare tehnică, după șabloane hollywoodiene, o marcă de ambalaj inconfundabil, filmele rusești sunt la extrema cealaltă. Evident, viața noastră este populată la tot pasul de filmul american, iar când vedem un film rusesc ni se pare că vine de pe altă planetă. Și așa și este. Într-o carte întreagă, „I'm sorry, America" (2009), am făcut această paralelă și am arătat ce mi se pare a face diferența. Uluitor în filmele rusești este viața. Din filmele americane, nu prea poți cunoaște viața americanilor, fiindcă ele construiesc o multi-realitate inventată, dar din filmele rusești poți cunoaște Rusia, viața rușilor, personajele sunt rupte din realitate.

Filmul este o artă bazată pe un mijloc de expresie care înregistrează viața, iar rușii știu să facă cel mai bine acest lucru. Școala lor de film este o lecție de adevăr și autenticitate. Au calitatea de a fi o expresie fidelă a vieții. Mai ales în comedii. Și un alt exemplu de aplicare a efectului de distanțare este filmul „Vnuk Gagarina" (Nepotul lui Gagarin - 2007), în regia lui Andrey Pannin și Tamara Vladimirtseva. Este povestea unui pictor pe nume Feodor (Gennady Nazarov), trecut de prima tinerețe, pe care succesul profesional l-a cam ocolit și care află cu surprindere că are un frate mai mic, Gendos (Done Lema, actor născut în Angola), care a crescut într-un orfelinat. Dar Gena, cum îi spune el fratelui proaspăt regăsit, este un puști obraznic, care a învățat la orfelinat legile străzii și o grămadă de obiceiuri proaste. În plus, insistă cu încăpățânare că ar fi nepotul cosmonautului Gagarin. Dar partea cea mai complicată, inexplicabilă, vine de la faptul că Gena este negru. Cum poate nepotul lui Gagarin să fie un negru? Cel mai revoltat este Tolyan (Andrey Pannin), prietenul lui Feodor, dar care până la urmă se dovedește un fel de bodyguard al lui Gena, când acesta începe să intre în tot felul de încurcături.

Tot necazul li se trage de la faptul că Gena se îndrăgostește de fata unui potentat, unui mafiot rus, care nu vrea ca acest „urât" sa aibă de-a face cu fata lui. Dar fata e de altă părere, ei îi place de „nepotul lui Gagarin" și nu-l ocolește, ba caută prilejuri să-l vadă. Gena are multe talente ascunse, o învață și pe ea câteva. Ei se simt bine împreună, dar tatăl ei consideră că e o jignire această relație și pune pe urmele nepotului bătăuși. Dar nepotul era apărat de Tolyan, însă nu mai poate face față când numărul bătăușilor, de la un conflict la altul, crește. Bătăile între tabere sunt tot mai dese și inegale. Feodor îi spune lui Gena să înceteze cu această relație nepotrivită, dar el nu înțelege de ce? Ce rău face?

Într-una din zile, tatăl fetei îl prinde pe gena la el la castel și credem că-l omoară, dar el face un altfel de gest, îi dă lui Gena un teanc de bani și-i spune să nu-l mai prindă pe aici, să dispară. Atunci apare fata, taică-său o informează că totul s-a terminat, că tocmai a încheiat afacerea, l-a cumpărat pe negru și-i spune să-și ia la revedere de la el, că e ultima oară când îl mai vede, dar Gena aruncă banii, bancnotele, de la etaj, care plutesc peste tot locul și spune ca un fante fără simțul ridicolului: „Iubirea mea nu poate fi cumpărată cu bani".

De aici se declanșează alte urmăriri, alte bătăi, care culminează cu focul pe care bătăușii îl dau casei unde locuiește Gena, adică atelierului lui Feodor, căruia îi ard toate tablourile. O adevărată nenorocire. Vor rămâne muritori de foame. Nu mai există decât o soluție, ca Gena să fie dus din nou de acolo de unde a venit. Și așa se termină filmul, cum pictorul îl conduce pe nepotul lui Gagarin la tren. Sigur, ne imaginăm că Gena coboară la prima stație și revine? Poate că aici avem o parabolă a Rusiei actuale, care nici ea nu este ocolită de invazia imigranților. Poate face față Rusia valului de „colorați" care îi ocupă teritoriile? Putem face haz de necaz?

O lecție și mai fidelă a acestui mod de a povesti, este filmul „Cinci mirese" (2011), în regia lui Karen Oganesyan, în care acțunea se petrece după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, când satele rusești erau pustii de bărbați. Toate fetele așteaptă să vină bărbații de la război și când apare un pilot, se întâmplă numai încurcături, ajunge să aibă 5 mirese. Iar cînd o femeie dintr-un sat naște, nimeni nu știe cu cine a făcut copilul, dar sfatul înțelepților (babelor) din sat deduce după părul roșcat al pruncului, că tatăl este moșul din sat, singurul bărbat rămas acasă, căci ceilalți au plecat pe front și nu s-au mai întors.

La tot pasul se face haz de necaz. O tragedie este privită ca o comedie, după formula lui Marx care a spus că „omenirea se desparte de trecutul ei râzând". „Cinci mirese" este o aplicare a acestei idei, o comedie foarte spumoasă, o sarabandă de gaguri, un fel de iureș ca în „Păcală" al lui Geo Saizescu. Lumea este asemănătoare. E vorba doar de un film rusesc, care ne amintește de specificul acestei școli, care este viața. Pe cât de artificifiale ne apar filmele hollywoodiene sau de pe alte meleaguri, căci toți îi imită pe cineaștii americani, chiar și rușii, pe atât de vitale, de pline de autentic sunt filmele rusești care nu-și trădează tradiția. Nimeni nu știe mai bine decât rușii să facă haz de necaz.

Corespondență de la New York

footer