Întâmplare sau nu, dar locuind în U.S.A., citeam în 2009 traducerea Marianei Şipoş din limba rusă a romanului Compromisul (în original, Kompromiss, 1981). Iar în 2012, aceleaşi oficii de critică literară le-am aplicat volumului de schiţe, nuvele şi povestiri, intitulat Geamantanul (în original, Cemodan, 1986). Cartea a apărut sub aceeaşi semnătură a traducătorului şi cu acelaşi titular, prozatorul Serghei Dovlatov. Îmi vine extrem de greu să înţeleg pe unii scriitori ai emigraţiei, indiferent de naţionalitatea pe care o reprezintă, cum ajung în SUA sau în orice ţară occidentală, mai ales a Europei, privesc înapoi cu mânie. Fierul roşu pus pe tot ce a fost într-un trecut becisnic se-ncinge mai abitir acum când libertatea exprimării este deplină. Majoritatea celor care vorbesc despre gravele turbulenţe trăite transformă traumele de ieri în relatări, amintiri, în condamnări publice, unele luând calea jurnalisticii oficiale. Dacă în familie mai sunt urmaşi, ideea de a nu trăda ţara în care s-au aşezat devine obsesivă. Puţin probabil ca Dovlatov să fi avut timp şi mai ales hărnicia, adică voinţa de a învăţa engleza americană, după venirea sa la New York, în 1978, când i-a apărut prima carte Nevidimaia kniga (Cartea nevăzută). Fiindcă naşterea băiatului Nick în aglomerata metropolă, ziaristul s-a exprimat sincer tulburat : „Copiii mei vorbesc rusa fără niciun chef. Eu, fără niciun chef, engleza".

Oricâte însemnări, comentarii sau interpretări despre vreuna dintre cele 12 cărţi lăsate de Serghei Dovlatov (3 sept. 1941 – 24 aug. 1990, mama armeancă, tatăl evreu), o mediană a acestora s-ar formula aşa : literatura lui Dovlatov se circumscrie realismului stenic, de tip constatativ. Scriitorul realizează incizii şi acolade, în timp şi spaţiu, la o populaţie cunoscută în detaliu. Intimitatea acelui eu participativ nu se desfoliază decât cu limite şi cu strictul necesar. Mai toată proza lui Serghei Dovlatov aparţine biografismului, reînviat şi remodelat teoretic de francezi. Dovlatov a realizat un biografism de suprafaţă. Vioiciunea acestuia însă o dă dialogul, dinamica textului o dă retorica asumată individual. O frază din „Th Village Voice" , citată pe coperta a IV-a a cărţii Geamantanul, sună pedant, deloc atractiv, fiindcă n-are acoperire în realitatea narativă existentă : „La Dovlatov, personajele ard la fel de intens ca la Dostoievski, dar într-un iad mult mai vesel". Cartea se deschide cu... Introducere! Cum altfel, dacă „dezbaterea" face loc cerinţelor standard impuse tuturor care vor să aibă paşaport ?!
De aici înainte începe... biografia autorizată („eram pe atunci student..."): privirea în oglindă şi trecerea în revistă a obiectelor dintr-un geamantan : „trei perechi de şosete finlandze de nailon, o cămaşă de poplin, nişte ghete furate, un costum la două rânduri, o centură de ofiţer, o scurtă de catifea, o căciulă de blană, mănuşi de şofer ." Dacă acesta este inventarul, nominalizat în existenţa lui, interpretările autorului au gradări diferite. Şosetele finlandeze de nailon propun o noimă epică demnă de luat în calcul - comerţul ilicit în piaţa nedeclarată a statului sovietic. Lumea interlopă mişună în magazine, pe stradă, dar mai ales în cârciumi, în târguri şi cât mai departe de graniţă. Se neguţează tot ce este străin – ceasuri, coloniale, ţigări, textile, noi sau degradate. Nu se lucrează cu valută şi cu aur ! Pe urmele lor, securiştii prind câte o „limbă" şi interogatoriile se ţin lanţ. Rar se mai comunică de-a adevăratelea. Tăinuitorii sunt pe fază.

Între speranţa unei găselniţe, un fel de chilipir, se găsesc şi două finlandeze – mamă şi fiică. Afacerea lor pare mulţumitoare pentru amândouă părţile contractante. Dar ... (suspansul). Când în ziua următoare, desfăşurarea afacerii cu şosete trebuia să prindă viaţă, fabricile ruseşti au invadat piaţa cu ciorapi de nylon. Aşadar, lovitură de teatru ! Şi businessul celor din clasa de jos, s-a îndreptat spre fâşuri, combine stereo nemţeşti, ţigări americane, aparate foto japoneze. Dintre toate cele vârâte în geamantan, grămada de şosete finlandeze a rămas să-i amintească de „tinereţea mea de infractor, de prima iubire şi de vechi prieteni". Căci despre câte altele se mai păstrau în geamantanul nedesfăcut ani de zile, va avea informaţii, peste timp, doar fiul său, cel născut în America. Deducem că tânărul urmaş, american, va avea bifurcat interesul pentru biografia tatălui: să nu-l mai intereseze trecutul acestuia, nici la nivelul unei ...pete de adevăr, ori să-l abandoneze definitiv, fără a şti despre el câte ceva.

A doua proză - păstrând ordinea aşezării în carte, după versiunea românească - poartă titlul Ghete din nomenclatură. E o politizare forţată : unui activist de rang înalt i s-a făcut rău în timpul unui discurs rostit la dezvelirea statuii lui Lomonosov, amplasată într-o staţie de metrou. În toiul unui chef prelungit, totul devenise confuz iar primarul a plătiti obolul pentru toţi ceilalţi. Căzut sub masă, a intrat pentru puţin timp, într-o stare de inconştienţă. Sincer, Dovlatov – scriitorul de analiză, trage cu ochiul la psihiatru şi se pronunţă : „Şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Fie că şi-a spus cuvântul disidenţa mea oprimată, ori s-a dezvăluit firea mea de infractor. Adică, asupra mea au acţionat stranii forţe distructive.(...) M-am tras pe marginea scaunului. Am întins un picior. Am pipăit ghetele primarului oraşului şi, încetişor, le-am adus spre mine. Şi abia după aceea, am încremenit de spaimă". Pentru scriitorul de analiză psihologică enunţul „am încremenit de spaimă" îl va conduce la formularea de decizii, luând în calcul factorii perturbatori, pornind de la inconştient, urcând spre raţional şi reechilibrare în forma normală a existenţei. Încrengăturile manifeste ale inconştientului descris de Dostoievski vin de la o persoană cu stări psihice deviatoare. Conceptul de autoanaliză presupune trimiterea la anumite procedee ale metodei psihanalitice, definite de specialişti, de la Freud încoace, în următorii termeni : asociere liberă, analiză a viselor, interpretare de conduită ş.a.. Se găseşte câte ceva din toate aceste identificări specializate la Dovlatov ca să merite apropierea lui (desigur, ca scriitură) de F. Dostoievski? Mult mai apropiată de cazuistica dintr-o psihanaliză este povestirea Centura de ofiţer. Subiectul : scriitorul, de acum în corpul de pază al unui lagăr, are misiunea de a însoţi un coleg ca să ducă un presupus nebun la un spital de profil (prin analogie, fără a-i forţa limitele, ca şi Apostol Bologa din romanul Pădurea spânzuraţilor). Farmecul naraţiunii, scrisă la persoana întâi, ca multe alte relatări ale lui Dovlatov, constă în alternanţa proporţională dintre realitate şi câtimea de imaginaţie. Demascarea lui Ciurilin, soldatul care l-a însoţit pe fruntaşul Dovlatov în misiunea de a-l duce pe un nebun la spitalul de psihiatrie.(O muşcase „pe tanti Şura, bucătăreasa"). Se-mbătaseră toţi trei, acţionând fiecare în mod dezordonat. Maiorul lagărului, conducătorul anchetei de demascare, rosteşte descurajator, dar şugubăţ: „Măcar dacă le-ar fi fost ruşine de deţinut...." În linia realismului de tip clasic, stabilizat în sec. al XIX-lea, în mai toate ţările europene (la noi, vezi Caragiale, pilduitor fiind finalul din nuvela Două loturi), şi Serghei Dovlatov „ia cuvântul", notând evoluţia personajelor care l-au sprijinit să-şi alcătuiască trama epică (Ciurilin - un an de batalion disciplinar, el, autorul, demobilizat, pe deţinutul nebun „nu l-am mai văzut). Parcă nostalgic, şi cumva trist, se descarcă de năduf : „S-au risipit cu toţii undeva , în urmă."

Următoarea proză - a treia, Un costum bun, la două rânduri, propune o formă de comportament gen Nastratin. Valoarea omului începe să prindă limbaje de referinţă de la haine şi toate cele care privesc îmbrăcămintea. De la această proză, mi s-au luminat analogiile cu N.V.Gogol şi A.P. Cehov, în postura de naratori şi nu de dramaturgi. Textul este viabil prin mulţimea de personaje, adevăraţi actanţi de susţinut cauza unui ziarist, mai mereu în contra regimului ... asupritor. Pe scurt, Dovlatov s-a purtat ca un dizident care mai credea că poate reforma lumea în care trăia.
Într-un permanent contrast: eu - el, sărac - bogat, bun - rău, cultivat necultivat ş.a.m.d., se dezvoltă povestirea Geaca lui Ferdnand Léger. Personajele (ca la Cehov): A.K. Cerkasov, artist renumit, deputat în Sovietul Suprem. Fiul său - Andriuşa. În contrast - tatăl scriitorului, angajat la teatru. Ca fruntaş în treburile obşteşti, Cerkasov era preţuit în toată ţara şi călătorea în străinătate ori de câte ori era nevoie. Tatăl lui Dovlatov era socotit „fiu al unui naţionalist burghez". Copiii celor două familii îşi iubeau pe cele care le-au dat viaţă; cândva, absolvente ale aceluiaşi institut de teatru. După moartea lui Cerkasov, Nina a fost concediată. Şi tot aşa Dovlatov – scriitorul înaintează în povestire, până când află că mama lui îi aducea haine vechi din garderoba Ninei Cerkasova. Iar geaca de acuma aparţinuse cândva pictorului Léger. Iar el, chipurile, a lăsat cu limbă de moarte ca ea să fie oferită numai unui „om socotit de alţii un ratat".

Într-un remember petrecut în America, Dovlatov pare neliniştit, fiindcă sunt puţini cei care ştiu despre geaca purtată de el cu o anume solemnitate şi numai în împrejurări speciale. Când totul părea să fie spus destul de răspicat, în aceeaşi tonalitate de opoziţii, Dovlatov zăboveşte asupra peripeţiilor primirii a 1500 de ruble, bani lăsaţi prin testament de către Nina Cerkasova. Apoi, hodoronc-tronc, se reproduce un dialog dintre vărul lui, rămas la Leningrad, şi Dovlatov , de la New York. Aspectul convenţional, un fel de cifru acceptat de către cei doi vorbitori, încheie gândul de a nu discuta liber, căci consecinţele bănuite erau mai ales pentru cei rămaşi în Rusia. Punând cumva capac la distorsiunea creată, Dovlatov nu scapă prilejul de a ne informa că Andrei Cerkasov „va primi titlul de doctor în fizică. Sau fizică-matematică... Şi care-i deosebirea ?" C-un asemenea final, ironic-şmecheresc, Serghei Dovlatov a transformat parcă întreaga povestire într-una de şuetă, de duzină. Ieşirea din rândul obişnuinţelor de tehnică literară se produce la Dovlatov printr-o scchimbare de macaz, fără ca să producă, şi imediat, efecte literare. Şi nu este cazul doar al povestirii Cămaşa de poplin, o slabă confesiune, din vremea dezgheţului privind emigrările. Lena, soţia lui Dovlatov – ziaristul, a acţionat în taină pentru a pleca din Rusia spre Israel. În finalul întrevederii de adio, soţia îi înmânează o cămaşă de poplin românească, pe care i-a cumpărat-o din rublele rămase disponibile.Şi ca să nu le piardă, i-a cumpărat ceva de ...import ! Sâcâitor cu tot ce trimite la politică, indiferent din ce parte a globului vine, Serghei Dovlatov îşi exteriorizează un gând de verticalitate nedezminţită, aflând că nobila textilă a fost fabricată în România. Numaidecât, izbucneşte, rostind lozinci : „Trăiască tovarăşul Ceauşescu !..."

Cunoscător îndrituit al variantei vorbite a limbii ruse, Dovlatov devine retoric: „Doar că, unde s-o îmbrac ? Chiar aşa, unde ?" Tocmai când mă pregăteam să cred că această confesiune – şi n-am niciun motiv să n-o calific altfel ! – dezvoltă cu de-amănuntul relaţiile frigide dintr-un cuplu conjugal, în care s-a instalat pe deplin indiferenţa, un contract social tacit şi acceptat ca atare de ambele părţi, am dat peste alinierea celor trei adverbe într-o comunicare stranie. O socotesc drept lovitură de rachetă în manieră de rever din jocul de tenis (de masă sau de câmp). În asemenea situaţie, sunt tentat să-mi retrag indicatorul sportiv şi să accept dilema ca fiind viabilă. La urma –urmei, povestirea rămâne în limitele biografismului, cu atât mai mult, cu cât autorul lasă a i se vedea vinovăţia, ale cărei consecinţe abia la despărţirea nevestei nu i se mai par tulburi. Totuşi, stilul gazetarului este peremptoriu !

Întreg volumul are în atenţie „lucruri domestice", existente în viaţa fiecăruia dintre noi : şosete, ghete, curea, geacă, mănuşi, cămaşă, căciulă. Desigur că mai sunt şi altele, fie în garderobă, fie în altă parte a camerei, dar acestea n-au beneficiat de atenţia scripturală a autorului ! Căciula de blană, cu inserţii autobiografice în detaliu mărturisite – viaţa la gazetă, relaţiile dintre lucrătorii ei, armosfera din stradă, din cârciumi mai ales, tendinţa de evaziune, prin mici afaceri, mai totdeauna păguboase, accentuează formele de antisemitism declarat. Totul în povestire începe de la otrăvirea evreicei Raisa, dactilografa redacţiei. Fiecare dintre bărbaţi se culpabilizează într-un fel sau altul, deoarece femeia le oferise, nu o dată,... spriinul său, atât la redacţie, cât şi în afara ei.
Cum băuturile tari au devenit emblemă naţională în Rusia, descrierea acestora ocupă un loc distinct, nu numai în această povestire, iar bărbaţii nu sunt singurii care au dimensiunea nefastă a alcolului. Şi Raisa era una dintre femeile căuzaşe. Titlul povestirii vine de la un scandal, în care a fost implicat un văr al autorului. Pe timp de iarnă, la Leningrad, gerul era în toi. Bărbaţii şi nu numai ei, purtau îmbrăcăminte groasă. Bătăuşii din gang sau pierdut în mulţimea străzii, dar vărul i-a luat căciula adversarului, fiindcă era mai bună decât a lui !

Subiect banal, cu multe consecinţe în viaţa de cuplu a fiecăruia. Stilistic, textul este înţesat, dacă nu saturat, de descrieri, de spaţii închise sau deschise, de interioare, fără arabescuri poziţionale, ori reflecţii, în niciun caz filosofice. Majoritatea observaţiilor sunt de suprafaţă, constatative. Iată un exemplu: „ Pentru prima oară văd un evreu alcoolic !
Văru-meu s-a înviorat de necrezut. Ca şi cum toată viaţa ar fi aşteptat să fie jignit în demnitatea lui naţională. Şi, de fapt, el nici nu era evreu. A fost aşa, o întâmplare. O istorie încâlcită de familie. Mi-e lene s-o povestesc ..." În tonalitatea scrierii unui scenariu de film, se derulează povestirea Mănuşile de şofer. La o consfătuire a reprezentanţilor presei dintr-o anume zonă a Leningradului, participă şi Dovlatov de la gazeta „Turbostroitel"; de asemenea, Schlippenbach, de la gazeta „Kadr" a Studioului Lenfilm. Străbunii acestuia fuseseră suedezi. Trama povestirii - admirabil cadenţată în dialogul ingenios al scriitorului are drept subiect venirea incognito a ţarului Petru cel Mare în timpurile moderne ale Rusiei, pentru a constata degradarea a tot ceea ce lăsase el. Scenariul fiind redactat de suedez, Dovlatov, în postura ţarului, urma să viziteze oraşul, palatul, bodegile, alte repere încă existente de pe vremea... lui. După terminarea filmărilor, costumaţia... ţarului a intrat în posesia lui Dovlatov. La rându-i, fiecare componentă a costumului şi a accesoriilor necesare a luat calea ofertelor pentru rude şi apropiaţi. Numai mănuşile de şofer „le-am luat cu mine în emigraţie". Gândea că în America va fi privit cu alţi ochi şi după ce îşi va cumpăra maşina. N-a fost să fie aşa !
De la speranţă sau iluzie, direct în lumea capitalistă, în Forest Hills.

Întrebare firească : în ce măsură experienţa de gazetar, propria-ţi viaţă, merită să fie transpuse în literatură, dincolo de furcile caudine ale structurilor consacrate ?
Răspunsul niciodată nu va fi categoric, dar posibil, da. Cu o condiţie - textul obţinut să juiseze în cadre aristotelice, vizibile, bănuite măcar sau conturate în subsidiar. Vremurile cultural - estetice chiar dacă au furnizat alţi parametri de exprimare în literatură, mimesis-ul şi catharsis-ul n-au dispărut niciodată (nu luăm în calcul literatura de divertisment şi derivatele acesteia). [1]
------------------------------------------------------------------------------
[1] Textul este dedicat lui Mihai Lisei, cititor autorizat al bibliotecii lui Borges.