Revista Art-emis
Corin Bianu, „Văcăreştii la amiază” - Lucrare istorică prestigioasă PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Miercuri, 22 Ianuarie 2014 20:48

Corin Bianu - Vacareştii la amiază

Apărut în colecţia Proză Contemporană, Editura Bibliotheca, romanul în discuţie, lansat cu ceva timp în urmă în cadrul Concursului Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, desfăşurat la Tîrgovişte, readuce în luminile rampei numele scriitorului Corin Bianu, consolidîndu-i statutul de romancier. Peste 259 de pagini ordonează ceea ce nu au reuşit alţi exegeţi, realizînd o oglindire a Văcăreştilor, cărora naţiunea română le-a acordat onoare şi apreciere. Iată, acum, o nouă nemurire prin romanul avocatului Corin Bianu, eseist, poet, publicist, fondator al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, căruia istoria Văcăreştilor i-a favorizat inedite trăiri sufleteşti, romanul hrănindu-se din ele, la rîndul lor, declanşînd, în cititor, mecanisme psihologice de nebănuit.

„Văcăreştii la amiază” interesează un dublu nivel de percepere: unul istoric şi unul spiritual, fără a minimaliza importanţa evenimentelor sociale, în desfăşurarea lor. Ambele oferă o radiografie fidelă, utilă cercetătorului, a unor arii din istoria „Neamului Văcăreştilor”, printre cele mai mari din Ţara Românească, care a avut de jucat însemnate roluri politice, culturale şi literare. Aşadar, Corin Bianu a folosit drept cadru perioada istorică amintită, cu personalităţile sale ilustrative şi a înţeles actul scrierii ca pe un dialog cu trecutul, dar şi cu contemporaneitatea. Pentru autor este foarte important ca cititorul să ştie că i se vorbeşte implicit despre timpul nostru, că romanul este din perspectivă istorică, şi o reflecţie asupra contemporaneităţii. Romanul nu are rolul de a instrui, ci de a crea o atmosferă care să-l surprindă pe cititor, să-l încînte cu o lume aparte, originală şi elevată, în care să se refugieze. Vocea romancierului este interesată de un multiperspectivism, universul creat de roman cuprinde viziunea mai multor personaje, autorul dorind să transmită că istoria se repetă mereu, cu alte faţete.

Firul literar uneşte cu măiestrie filonul profesionalismului cu informaţia istorică, demersul dovedindu-se fructuos prin rigurozitatea documentării. Îmbinînd elemente de factură literară cu faptele istorice, culturale şi social-politice ale vremii, acest prim roman din seria „Văcăreştii la amiază” aduce în atenţie cercetările efectuate de autor, prin ridicarea vălului de uitare „de pe cele trei mari împărăţii ale vremilor apuse, în scopul reconstituirii momentului istoric românesc aşa cum a fost”, motiv pentru care, Corin Bianu poate fi considerat un nume de referinţă în studierea „uriaşilor eroi Văcăreşti, preţuiţi mai mult şi mai bine de către contemporanii lor”. Vorbim despre o alcătuire documentată, grupată în trei capitole-nucleu: („Dicheofilax al marii biserici a răsăritului”, „O dragoste imperială”, „Alexandru Ipsilanti sau liniştea dinaintea furtunii”), la rîndul lor, structurate în acte, asemeni pieselor de teatru, o lucrare istorică prestigioasă - contribuţie fundamentală la sporirea zestrei spirituale a neamului românesc. Doi uriaşi eroi antagonici, precum îi numeşte autorul, Enăchiţă Văcărescu şi Nicolae Mavrogheni - originar din insula Paros, domnitor fanariot din Ţara Românească (1786 şi 1790), numit de sultan la 6 aprilie 1786, a cărui domnie n-a fost bine văzută nici de boieri, nici de norod, eroi care vin în roman cu un lung şir de fapte şi întîmplări nescrise pînă acum.Lor li se adaugă, în seria personajelor celebre, Grigore Ghica al III lea, cu istoria sa, dar şi alte ramuri ale generosului arbore genealogic al  Văcăreştilor, remarcabile prin contribuţia la istoria şi politica naţională. La fel, Alexandru Ipsilanti, domnitor în Ţara Românească între anii 1774-1782, cel care a reorganizat fiscalitatea şi administraţia, iar în domeniul justiţiei, a promulgat un nou cod de legi,  numit „Pravilniceasca condică”.

Prin sentimentele patriotice, lăsate urmaşilor cu acel faimos testament: „Urmaşilor mei Văcăreşti-Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire”, Ienăchiţă Văcărescu merită aducerile aminte ale contemporanilor. Punctele de rezistenţă ale romanului sînt situate în recuperarea documentată a unor contexte istorice, receptate ca purtătoare ale unor portrete spirituale, mult superioare prezentului. Propensiunea către o filozofie a istoriei Văcăreştilor, face ca romanul să deţină o trăsătură de meditaţie în interiorul istoriei naţionale, în context european. Urmărind surprinderea unor vîrfuri ale fenomenului spiritual românesc, Corin Bianu scrie un roman bun, cum ar spune cititorul, de mare importanţă pentru ştiinţele istorice, cum ar trebui să afirme specialiştii, un roman valoros, care va rezista privirii critice şi punctelor de vedere ale istoricilor. Tot mai evident,autorul se statorniceşte în cadrul valoric al literaturii prezentului, realizîndu-şi cu consecvenţă foarte ambiţioasele proiecte epice, precum acest roman de înaltă ţinută spirituală, configurat cu mijloace artistice adecvate romanului istoric - o frescă din fiinţa naţională, o reaşezare a conştiinţelor reprezentative ale istoriei noastre, o reoglindire a unei spiţe de intelectuali, cu frămîntările şi împlinirile epocii. Documentaţia ştiinţifică generoasă, munca de investigare a arhivelor, în mod sigur copleşitoare pentru autor, cer cititorului să fie cinstit şi drept cu adevărul istoric, faţă de care Corin Bianu s-a supus cu bună ştiinţă, ca unei asceze.

Maniera epică inconfundabilă, talentul de a implica istoria în arta literaturii, fac din această carte o ediţie fundamentală a romanului istoric şi atenţionează asupra valorii culturii poporului român. Admirabilă este abilitatea romancierului de a îmbrăca pe rînd, cînd haina istoricului, aprofundînd şi ordonînd un vast material documentar, cînd pe cea a naratorului, cu dinamismul şi cu farmecul viu al descrierilor. Calităţile menţionate îl recomandă pe Corin Bianu ca pe unul din scriitorii remarcabili ai literaturii noastre. Ca la orice roman, titlul are importanţa sa, „Văcareştii la amiază”, este o superbă metaforă ce vorbeşte că istoria ar trebui să se identifice cu lumina din miezul zilei. Explorînd zone istorice de interes naţional într-un stil propriu şi original, romanul se înscrie în seria capodoperelor, oferind o frescă istorică preţioasă, necesară cercetării în domeniu. Parafrazîndu-l pe Tudor Vianu, autorul intervine în istorie „pentru a ne arăta, nu pentru a ne spune, pentru a ne face să vedem”, nu pentru a fi el ascultat”. „Dacă limba română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale”, precum afirma George Călinescu, romanul şi-ar fi aflat, astfel, valoarea unei scrieri de excepţie, ca alte lucrări universale. Cunoaşterea şi promovarea acestui roman este, fără îndoială, un fapt necesar, pentru că vorbeşte prin condeiul unui scriitor de certă valoare despre istoria şi spiritualitatea unei spiţe nobile, cu mari contribuţii la zestrea spirituală a României.

footer