Crimele lui Stalin 1Prin grija istoricilor Vladimir Zodian, Gheorghe Neacşu şi a editoarei Mariana Heroiu, Editura Mica Valahie a iniţiat Colecţia „Dosarele comunismului”. Aşa după cum este de aşteptat, respectiva colecţie a debutat cu Crimele lui Stalin, astfel cum ele se desprind dintr-un document fundamental provenind din interiorul sistemului comunist. Este vorba despre celebrul Raport Secret al lui Nikita Sergheievici Hruşciov, prezentat de acesta într-o şedinţă „de taină” a Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.) din februarie 1956 şi care, deci, la peste 50 de ani din momentul difuzării sale, nu s-a bucurat de atenţia vreunei edituri româneşti, care să-l pună la dispoziţia publicului cititor. Este adevărat însă că, de îndată după cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S., prin grija conducerii comuniste de la Bucureşti, Raportul lui Hruşciov a fost tradus în limba română şi a beneficiat chiar de o poziţie adecvată, adică de „Uz intern”, ceea ce a însemnat că a avut o circulaţie extrem de limitată, cititorul obişnuit mulţumindu-se, în schimb, cu extrase din Raport incluse în unele lucrări străine de istorie ori, mai degrabă, apelând la ediţiile occidentale ale Memoriilor lui Hruşciov, traduse şi acestea prin grija şi pentru uzul exclusiv al „forurilor superioare” de la Bucureşti prin anii ’70, ori la diverse antologii şi colecţii străine de documente privind lumea comunistă. 
 
Aşa după cum a observat jurnalistul britanic David Crankshaw, care a fost şi a rămas cel mai avizat biograf al lui Nikita Sergheievici Hruşciov, acesta, promovat pe linie de partid şi de stat prin voinţa însăşi a lui Iosif Visarionovici Stalin şi selectat tot de el între posibilii săi succesori la Kremlin, şi-a pregătit în chip spectaculos „ceasul” în istoria U.R.S.S. şi a lumii. El a fost marcat de organizarea Congresului al XX-lea al P.C.U.S. între 14 şi 25 februarie 1956 şi de Raportul Secret prezentat în faţa delegaţilor, ambele constituind un punct crucial în dezvăluirea şi combaterea cultului personalităţii lui Iosif Visarionovici Stalin, „Ţarul roşu”, şi în abandonarea „canoanelor leniniste” ale Kremlinului. Potrivit specialiştilor în domeniul kremlinologiei, în dimineaţa de 25 februarie 1956 a Congresului al XX-lea la Moscova a explodat realmente o bombă prin intervenţia lui Nikita Sergheievici Hruşciov, care, în„sesiune închisă”, deci fără participarea invitaţilor de onoare de peste hotare ai partidelor comuniste şi muncitoreşti „frăţeşti”, a citit documentul intitulat „Despre cultul personalităţii şi consecinţele sale”. Acesta este chiar faimosul Raport Secret, editat acum integral în limba română, după textul care, aşa cum s-a precizat, la sfârşitul anilor ’60, a circulat în înaltele sfere de partid şi de stat din România. Consecinţele intervenţiei lui Nikita Sergheievici Hruşciov au fost extraordinare. Michel Heller şi Aleksandr Nekrich, deja menţionaţi, au consemnat în Istoria lor: „Raportul lui Hruşciov [...] fu cunoscut rapid în toată ţara (în U.R.S.S. - n.n.). Îmbogăţit cu intervenţiile delegaţilor (la Congres - n.n.), el fu în întregime şi pasionant dezbătut la reuniunile locale ale partidului. Obiectivul dezbaterilor deveniră nu numai Stalin şi crimele sale, ci, de asemenea, şi sistemul sovietic luat ca atare”. Revenim, precizând că efectele intervenţiei lui Nikita Sergheievici Hruşciov, „măsurată” de observatori în… 20.000 de cuvinte, le putem aprecia a fi fost de-a dreptul incalculabile, pentru evoluţia U.R.S.S. şi - de ce nu? - chiar pentru prăbuşirea imperiului comunist bolşevic în 1991. Ceea ce până în februarie 1956 era atât de bine cunoscut, din mărturiile tragice ale milioanelor de supravieţuitori ai Gulagurilor de pe cuprinsul U.R.S.S., ori din Europa Est - Centrală şi Asia de Est şi Sud-Est, subjugate de Armata Roşie şi N.K.V.D./K.G.B. după cel de-Al Doilea Război Mondial, ori din informaţiile capturate pe cele mai diverse căi de Washington şi Londra, Paris, Roma şi Bonn, a fost după aceea dezvăluit oficial de către - surpriză! - cel mai înalt personaj din ierarhia Kremlinului de după moartea misterioasă a lui Stalin.
 
Stupoare! Este un cuvânt care nu reflectă întocmai realitatea... Fundamental a fost însă faptul că începutul se consumase: Prăbuşirea mitului despre Raiul comunist, transformat într-o clipită în mai mult decât Iadul... Iar, peste decenii, prin eforturile istoricilor de pretutindeni, în cel mai cumplit carnagiu al secolului şi, mai mult, al tuturor veacurilor laolaltă! De la un capăt şi până la altul al existenţei U.R.S.S. şi al ţărilor satelite, din 1917 şi până în 1991: Holocaustul roşu, soldat cu aproximativ 100.000.000 de morţi. Nu numai de pe cuprinsul fostei U.R.S.S., ci de pe întreg mapamondul. Din păcate, dintre români, de asemenea. Şi în decursul unei lungi perioade (1940-1989), dar cu consecinţe imposibil de evaluat încă. Nu numai pentru noi. Ci în ceea ce priveşte umanitatea însăşi. Într-un asemenea context, al investigaţiilor strict ştiinţifice şi al chestionărilor obsedante de genul ce s-a întâmplat realmente, care au fost proporţiile şi cum de a fost posibil ?, trebuie apreciată apariţia acestui volum, intitulat cât se poate de sugestiv - „Crimele lui Stalin”.
 
Foarte puţin a lipsit ca, după moartea lui Lenin, în ianuarie 1924, Stalin să fie izgonit din elita puterii bolşevice. L-a salvat de la aceasta Lev Kamenev şi Grigori Zinoviev. Încă de la începutul anilor ’20, Boris Bajanov, secretar particular al lui Stalin la acea vreme, a intuit că scopul fundamental al vieţii lui Stalin îl reprezenta doar „setea de putere”[1 ]. Stându-i ani buni în preajmă, Bajanov i-a descifrat sinistrului asiatic[2 ] personalitatea, neezitând să susţină că la „minunatul georgian”[3 ] numai cu foarte mare greutate pot fi identificate „trăsături omenești”[4 ]. După cum spuneam, Rusia, cât şi omenirea, ar fi putut evita experienţa dramatică a epocii lui Stalin şi, implicit, genocidele înfăptuite din ordinul său dacă aşa-zisul testament al lui Lenin ar fi fost dus la îndeplinire de liderii bolşevici ai momentului şi l-ar fi îndepărtat pe Stalin din funcţia de secretar general al P.C.U.S., după cum dorise Lenin[5 ]. După cum am notat mai sus, cei care l-au salvat pe Stalin de la prăbuşirea politică au fost Zinoviev şi Kamenev, care, în mai 1924, într-o plenară restrânsă a C.C. a P.C.U.S., înaintea Congresului al XIII-lea, n-au urmat îndemnul lui Lenin de a-l îndepărta pe Stalin din funcţia de secretar general al Partidului[6 ], Kamenev propunând ca acesta să rămână în funcţie. Prin vot, plenara a acceptat ca Stalin să rămână pe vechea funcţie. Faptul se explică prin lupta pentru putere la vârf în Biroul Politic între Troţki, pe de o parte, şi Zinoviev şi Kamenev, alături de Stalin, pe de altă parte. Astfel că, pe 21 mai 1924, dacă n-ar fi fost Zinoviev şi Kamenev[7 ], Stalin ar fi dispărut din fruntea P.C.U.S. şi, implicit, din Istorie. Salvându-l pe Stalin în mai 1924, cei doi lideri bolşevici şi-au asigurat un sfârşit dramatic, fiind executaţi prin împuşcare chiar din ordinul lui Stalin pe timpul Marii Terori (1936)[8 ].
- Va urma -


[1] Boris Bajanov, Kremlinul anilor ’20. Memoriile fostului secretar al lui Stalin, traducere din limba rusă de Mihai Coruţ, Editura Cogito, Oradea, 1991, pp. 90 – 91.
[2] Poreclă dată lui Stalin de Zinoviev şi Kamenev, apropiaţi ai lui Lenin. Vezi Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Orizonturi, Editura Lider, Bucureşti, 1994, p. 310.
[3] Aşa îl numea Lenin pe Stalin, în Ibidem, p. 297.
[4] Boris Bajanov, op. cit., p. 91.
[5] Dmitri Volkogonov, op. cit., p. 306. Într-o Scrisoare către Congres, din decembrie 1922, Lenin adăugase un post-scriptum cu privire la natura violentă a lui Stalin, sugerând ca „tovarăşii să se gândească la o modalitate de a-l îndepărta pe Stalin din această funcţie (secretar general - n. ns. - G. M.) înlocuindu-l cu o persoană total diferită”. Supărarea lui Lenin pe Stalin îşi avea originea în faptul că ultimul a jignit-o grav pe soţia liderului bolşevic, Nadejda Krupskaia, la telefon. Aflând de mârlănia lui Stalin, Lenin îi scrie „minunatului georgian” următorul bileţel: „Stimate tovarăşe Stalin, Ai avut tupeul să-i telefonezi soţiei mele şi s-o copleşeşti cu insulte… Nu am intenţia să trec cu vederea vreun afront la adresa mea şi se înţelege de la sine că acţiunea îndreptată împotriva soţiei mele mă afectează direct şi personal. Te întreb, aşadar, dacă eşti dispus să-ţi retragi cuvintele şi să-ţi ceri scuze, în caz contrar încetează orice relaţie între noi.” (Ibidem, p. 454). Stalin îi răspunde lui Lenin cu o scrisoare obraznică, în care afirma cum că „nu reuşesc să înţeleg cu ce am greşit şi ce vor oamenii de la mine” (Ibidem, p. 455).
[6] Boris Bajanov, op. cit., p. 68.
[7] Ibidem, p. 67: „Adevărata carieră a lui Stalin începe în momentul când Zinoviev şi Kamenev, dorind să acapareze moştenirea lui Lenin şi organizând lupta împotriva lui Troţki, şi l-au ales drept aliat pe Stalin.”. Vezi şi Lev Troţki, Stalin (biografia politică), traducere de Ion Grigoriu, Editura Timpul, Iaşi, 1996, p. 122, unde se subliniază ajutorul crucial dat de Zinoviev şi Kamenev lui Stalin în 1924 pentru ca acesta să rămână la vârful puterii sovietice: „În 1924 Stalin ezita puternic. Zinoviev îl împingea cu putere înainte. Pentru acoperirea politică a luptei sale (cu Troţki - n. ns. - G. M.), Stalin avea nevoie de Zinoviev şi Kamenev, astfel se explica mecanismul „troicii”. Cel mai înfocat era Zinoviev care-şi remorca viitorul călău.”.
La p. 121, Lev Troţki recunoaşte că „Stalin i s-a părut […] cel mai potrivit om pentru activitatea din culise” şi că, dacă nu l-ar fi ajutat Zinoviev, „puţin probabil ca Stalin să fi devenit secretar general”. Reamintesc că Lenin, în Scrisoarea către Congres (este vorba de Congresul al XIII-lea al P.C.U.S.) dictată secretarei sale, Maria A. Voloditşeva, pe 23, 24, 25, 26 decembrie 1922, solicita înaltului conclav bolşevic îndepărtarea lui Stalin din funcţia de secretar general, deoarece, cum aprecia liderul statului sovietic, „Stalin a concentrat în mâinile sale o putere imensă şi nu sunt sigur că va şti s-o utilizeze întotdeauna cu suficientă prudenţă…” (în Lilly Marcou, Stalin – viaţa privată, traducere din limba franceză de Oana Popuţoaia, Editura ANTET, Oradea, 1997, p. 84). Lenin va reveni asupra acestei probleme pe 4 ianuarie 1923, când va dicta noi precizări la Scrisoare, acuzându-l pe Stalin că este grosolan cu cei din jur, cerând, încă o dată, îndepărtarea sa din postul de secretar general (Ibidem). După cum am notat ceva mai sus, Scrisoarea lui Lenin a fost citită la al XIII-lea Congres al P.C.U.S. (mai 1924), dorinţa acestuia fiind ignorată de cei mai importanţi lideri politici ai momentului. Acum şi-au jucat Zinoviev şi Kamenev rolul de salvatori ai lui Stalin, care, imediat după Congres, reuşeşte să confişte Puterea, în ciuda opoziţiei „troicii” (Troţki, Kamenev, Zinoviev). Zinoviev a înţeles greşeala din mai 1924, iar la Congresul al XIV-lea al P.C.U.S. din decembrie 1925 s-a ridicat hotărât împotriva lui Stalin, despre care susţinea: „Personal, nu cred că secretarul nostru general este persoana care poate să-i reunească în jurul său pe vechii bolşevici.” (în Dmitri Volkogonov, Troţki, eternul radical, traducere: Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti, f. a., p. 279). Prea târziu însă. În 1926 (octombrie), Troţki şi Zinoviev au fost excluşi din Biroul Politic, iar în 1927 din Comitetul Central. Mai mult, în acelaşi an, lui Troţki, Stalin îi retrage calitatea de membru de partid (Ibidem).
[8] Vezi despre execuţia celor doi conducători ai P.C.U.S., la 25 august 1936, în Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, p. 309. De notat că, după ce au fost alungaţi de la putere (1927) din ordinul lui Stalin, Zinoviev şi Kamenev i-au reproşat acestuia că nu ştie ce-i recunoştinţa. „Ba ştiu foarte bine…”, le-a replicat Stalin, „…este un fel de boală câinească.” (în Boris Bajanov, op. cit., p. 68).
 - Va urma -