Revista Art-emis
Cauzașii vechi și noi PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Joi, 16 Februarie 2017 07:59

Cronica-Bucurestilor-Gheorghe-ParusiSe povesteşte că între stăpânul din fruntea ţării şi principala forţă a puterii se iscă o ceartă, răzvrătiţii de vază se plâng la puternicul ocrotitor de peste graniţa iar acesta îi scapă pe dată de stăpânul nedorit. Sună cunoscut, nu-i aşa? Numai că faptele s-au întâmplat dacă nu chiar „la o mie patru sute", cum scria Eminescu, ceva mai încoace, în 1512. Domnitorul Vlad cel Tânăr i-a certat şi ameninţat aprig pe boierii Craioveşti, aceştia l-au pârât la pașă de Nicopole, care a sosit degrabă, s-a bătut cu Vodă şi „i-au tăiat pasă capul, supt un par în Bucureşti" (deci sub un pom, nu la un zid, şi la Bucureşti, nu la Târgovişte). Cu această însemnare, de acum cinci sute de ani şi mai mult, se deschide antologia „Cronica Bucureştilor, întocmită, din document şi sentiment, de Gheorghe Păruşi", cum stă scris pe coperta cărţii apărută la Editura Compania. O carte care trece, şi ea, aproape neluată în seama de cronicarii pe trend ai zilei, ca atâtea alte cărţi, nu doar bune, ci de-a dreptul pasionante, cum este şi cea la care facem acum vorbire. Cronică alcătuită de cărturarul Gheorghe Păruşi (care şi-a... câştigat toată viaţă la Biblioteca Academiei) este mai mult decât o inmanunchiere de texte de tipul „Aşa va place istoria?" sau „Istoria pentru toţi" (şi acestea, de altfel, cât se poate de lăudabile şi binevenite). Este naraţiunea unui trecut povestit nu de un istoric, ci de oameni de toate obârşiile, îndeletnicirile şi seminţiile, de la Vlădică la opincă şi de la ţăran de pe Dunăre la iscoadă sau aventurier străin. Dar mai ales de omul de rând, despre viaţă de zi cu zi de pe la noi, într-un trecut de câteva secole sau decenii. Din asemenea consemnări renasc cum se cuvine epoci apuse. Renasc altfel, de fapt adevărat, adică nici neapărat glorios şi patriotard, dar nici mincinos şi ponegritor. Pisării convocaţi în carte nu sunt nici rrromâni verzi şi Farfurizi, nici Rolleri şi nici Boie, ci martori oneşti, mai mult sau mai puţini înzestraţi cu harul scrisului, dar mânaţi mai toţi de respectul pentru adevăr. Şi aşa se recompune o istorie „la firul ierbii" a aşezării Bucureşti, cea pusă într-un loc neprimitor, cu mlaştini şi păduri, însă în acelaşi timp deschisă şi către toate zările, dar şi către toate urgiile naturii şi oamenilor: războaie, ocupaţii străine şi năvăliri, incendii, cutremure şi molime. La toate năpastele, Bucureştiul „a rezistat fără eroism şi fără splendoare", cum zice, pe drept şi neted, autorul cărţii, şi „s-a refăcut, îndărătnic şi tenace după fiecare nenorocire, [...]) încăpăţânat şi răbdător şi a mers nepăsător mai departe" (adică, am fi ispitiţi să zicem, aşa cam cum îşi duc viaţă, prin timp, românii). Într-o istorie care pare uneori să-şi repete episoade mai vechi, precum în fragmentul (lung, dar se merită) reprodus în continuare. Este relatarea unui căuzaş de la 1848: „Oameni de toate clasele, de amândouă secsele, uitând cu totul de holeră ce domneşte, se îmbulzeau pe uliţele Capitalei cu fruntea cea mai senină. Comisarul Duhamel pleca numaidecât în Rusia. Dar, cu înaintarea timpului, către seară creştea tot mai mult sgomotul de strigări vesele. Deodată se auzi în toată Capitală că trupe de ţărani din mai multe părţi, cu stindarde naţionale, sosesc în Capitală. Atunci popolul Bucureştilor, nemaiputând cumpăta bucuria, aleargă în trăsuri, pe jos, la barierele oraşului. Întâmpinarea orasanilor cu ţăranii a fost ceva sublim în felul sau [...]. Astfel, ţăranii cu orasanii înfrăţiţi, între răsunete de glasuri detunătoare, înaintară pe uliţele Capitalei către palatul prinţului. Mulţimea popolului adunat aici era nenumărată. Prinţul primi pe ţărani cu cea mai mare blândeţe şi bunătate şi le făgădui împlinirea cererilor lor. Dar popolul bucureştean, care creştea pe fiecare minut, încât se părea că s-a golit tot oraşul şi s-a strâns la palat, nu s-a mulţumit numai cu atât. Tinerimea, că pretutindenea, da ton la toate mişcările, la toate dorinţele gloatelor. Mii de strigări se repetau una după altă, cerând că prinţul să subscrie puntelor Constituţii. Această se făcu numaidecât. După această se îndesiră alte glasuri: « Jos guberniul vechi! », « Miniştri noi! ». (Peste câteva zile, domnitorul a lepădat tronul").

Am zice că zilele trecute s-au mai împlinit încă o dată (a câtă oară?) aceste canonice dorinţi populare. Parc-am citi ştiri din ultimele zile: căuzaşii cei mai frenetici sunt tinerii, stradă e agora libertăţii, Vodă e sovaielinic şi depăşit de evenimente. Parşive cărţi mai scoate editura Compania... Oare „tinerii frumoşi şi liberi" din Piaţă Victoriei or fi pus mâna, vreunul, pe vreo carte precum aceasta?

footer