Intenţia lui Pantazi a fost să scrie o carte despre Mareşal, ceea ce îi apărea ca o datorie de onoare faţă de cel recent dispărut. În acest mod putea totodată să justifice participarea sa la guvernarea Antonescu şi să răspundă la acuzaţiile care îi fuseseră aduse. Neputând face apel decât la propria sa memorie, el a comis, evident, şi unele erori de datare pe care însă le apreciem insignifiante în raport cu marea cantitate de informaţii care îşi găsesc confirmarea în documentele de arhivă sau în alte lucrări memorialistice. Vădit impresionat de personalitatea Mareşalului, pe care uneori îl imită involuntar - vezi pasajele în care scrie despre sine la persoana a treia singular -, Pantazi consacră prima parte a cărţii sale biografiei lui Ion Antonescu până la preluarea puterii în septembrie 1940. În aceste pagini referirile la propria sa persoană sunt destul de rare, la majoritatea evenimentelor pe care le relatează nefiind martor ocular. Proporţia se schimbă în mod sensibil în partea consacrată perioadei 1940-1946, când lucrarea capătă un caracter preponderent memorialistic. Sunt şi paginile care vor pune, nu ne îndoim, o sumedenie de noi probleme cercetării istorice. În cele ce urmează, vom evidenţia doar câteva din punctele nevralgice pe care generalul Pantazi le atinge în memoriile sale şi care atestă fără putinţă de tăgadă că istoriografia perioadei 1940-1944 se află abia într-o faza incipientă.

O prima chestiune ar fi aceea a datei la care Hitler l-a informat pe Antonescu despre declanşarea ofensivei Wehrmachtului împotriva U.R.S.S. (Planul „Barbarossa"). Varianta general acceptată este aceea că Führerul i-a anunţat oficial lui Ion Antonescu intenţiile sale abia la 12 iunie 1941, în cadrul întâlnirii de la München. Pantazi afirmă că el a aflat despre ofensivă germană şi participarea armatei române în mai 1941, de la generalul Alexandru Ioanitiu - şeful Marelui Stat Major român la acea dată - care îl însoţea pe Mareşal la o întrevedere cu Adolf Hitler. În aparenţă ar fi vorba doar de o simplă eroare de datare, explicabilă mai ales prin faptul că Pantazi nu a fost implicat direct în acest eveniment. Şi în declaraţia sa din 7 ianuarie 1946, inclusă de sovietici în probatoriul procesului de la Nürnberg, Pantazi susţinea în esenţă aceeaşi versiune, adăugând însă că încă după întrevederea cu Hitler din ianuarie 1941, Ion Antonescu le comunicase membrilor Comitetului Coordonării intenţia Gennaniei de a atacă U.R.S.S.[31].

Problema se complică însă atunci când răsfoim memoriile generalului Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin în acea perioada, care plasează această întâlnire la „începutul lui aprilie"[32]. Cum nici Ion Gheorghe nu a fost prezent la întâlnire, s-ar părea că este vorba de o nouă festă jucată de memorie[33]. Şi asta cu atât mai mult cu cât ambasadorul României la Berlin, Raoul Bossy, datează corect în „Jurnalul" sau întrevederea de la München. Însă el afirmă că imediat după sosirea să la München, Ion Antonescu i-a spus că „războiul contra U.R.S.S. era un lucru hotărât şi că el fusese pus la curent, « în cele mai mici detalii », de către generalul Erik Hansen (inclusiv data şi ora declanşării operaţiilor), şeful Misiunii Militare germane". Aserţiunea lui Bossy a fost confirmată, indirect, de către Andreas Hillgruber care, în prefaţa ediţiei a două a cunoscutei sale lucrări „Hitler, Regele Carol şi mareşalul Antonescu", arată că Hansen îi destăinuise că încă din decembrie 1944 îl pusese la curent pe Mareşal despre liniile generale ale planului „Barbarossa"[34].

Totuşi, această varianta are un „adversar" pe măsură chiar în mareşalul Antonescu. Astfel în timpul interogatoriului preliminar luat la Bucureşti, înainte de deschiderea „procesului marii trădări naţionale", el afirmă că general ul Hansen „persevera în atitudinea sa de a afirma că Germania nu se menţine decât într-o „atitudine defensivă faţă de Rusia". Din modul în care prezenta faptele, se deduce că acest lucru se petrecea după întrevederea sa cu Hitler, în care acesta îi destăinuie planul ofensivei contra U.R.S.S. Mai mult, atât în acest interogatoriu, cât şi în dezbaterile din timpul procesului, el a insistat asupra faptului că, la solicitarea să, cel care i-a transmis dată exactă a debutului operaţiilor militare fusese ministrul Germaniei la Bucureşti, Manfred von Killinger. Evenimentul s-a produs la Predeal şi a fost plasat de Mareşal la 9 sau 10 iunie 1941. Cum întâlnirea dintre Hitler şi Antonescu din 12 iunie 1941 nu poate fl contestată, rămâne să aflăm dacă nu cumva în lunile aprilie sau mai nu a avut o o altă întrevedere sau, mai plauzibil, un schimb de mesaje între cei doi lideri (nici el atestat în vreun fel până acum). Momentul ar putea fi legat de sosirea în ţară, în mai 1941, a comandamentului Armatei 11 germane, în frunte cu generalul Eugen von Schobert. Este doar o simplă supoziţie care porneşte însă de la neconcordanţă între mărturiile principalilor participanţi la evenimentele evocate şi ceea ce istoriografia a admis până acum, pe baza documentelor de arhivă. Unul din răspunsurile posibile ar fi ceea ce generalul Hansen i-a spus lui Andreas Hillgruber: „unele evenimente pur şi simplu nu au fost consemnate în scris"... Valoarea şi slăbiciunea memoriilor celor care au făcut istoria sunt date tocmai de suplinirea „petelor albe" lăsate de documentele de arhivă. Nici cartea generalului Pantazi nu face rabat de la această caracteristică, ea având calitatea de a facilita sau, dimpotrivă, de a complică elucidarea unor aspecte ale guvernării Antonescu.

O altă problema care suscită un interes deosebit este şi mărturia lui Pantazi despre atentatul de la Odessa din octombrie 1941 şi, mai ales, despre represaliile care au urmat. Mărturisim sincer că, în ciuda faptului că generalul Pantazi nu a fost implicat direct în derulările din octombrie 1941, ne aşteptam la ceva mai multe precizări din partea sa. Aceasta, cu atât mai mult cu cât din actele procesului din mai 1946 rezultă că el şi-ar fi asumat un rol deosebit în dispariţia urmelor materiale ale consecinţelor nefericitelor întâmplări de la Odessa[35]. Dincolo de faptul că jonglează nonşalant cu cifra victimelor represaliilor (17.500-18.500, „peste 15.000", „peste 10.000") în decursul a numai două-trei pagini, nu gasirn în memoriile generalului nici cea mai mică referinţă asupra a ceea ce Mareşalul a declarat la proces. Într-adevăr, în mai 1946, Ion Antonescu, relatând împrejurările în care a aflat despre dimensiunea reală a represaliilor pe care le ordonase, spunea: „în iulie sau iunie a venit la mine, la Preşedinţie, generalul Pantazi şi mi-a spus: domnule Mareşal, am dat dispoziţii că să dispară cadavrele celor masacraţi la Odessa. I-am răspuns imediat: ce este asta, Pantazi? Niciodată nu mi-ai vorbit despre această chestiune şi la care el mi-a răspuns: nici eu n-am ştiut, am aflat-o acum din broşură care a apărut la Stockholm şi în care se afirmă că au fost masacrati 27.000"[36].

Despre această discuţie şi despre faimoasa broşură - după cât se pare, un produs al propagandei sovietice - Pantazi nu suflă nici un cuvânt. Oricum, acţiunea de eliminare a presupuselor „probe incriminatorii" nu putea să aibă loc în iunie sau iulie 1944, ci doar până la începutul lunii aprilie, ştiut fiind faptul că Odessa a fost recucerită de sovietici la 10 aprilie 1944. Este drept că în înregistrarea interogatoriului luat lui Ion Antonescu la proces, Pantazi precizează că nu era vorba în nici un caz de luna iulie, după ce, iniţial, prin intermediul acuzatorului public Vasile Stoican, răspunsese întrebării Mareşalului („Când ai venit d-ta la mine?") cu un simplu „nu ştiu"[37]. Tăcerea lui Pantazi asupra acestei chestiuni lasă loc oricărei interpretări, consideraţiile sale asupra evenimentelor de la Odessa, deşi interesante mai ales în privinţa structurii psihice a Mareşalului, fiind doar o palidă consolare pentru cercetătorul istoric. Ne sunt necunoscute cauzele pentru care generalul a refuzat că încredinţeze hârtiei motivele şi caracterul intervenţiei sale în primăvară-vara anului 1944, după cum nu putem exclude şi posibilitatea că o eventuală explicaţie asupra acestui moment să fl fost pur şi simplu exclusă din textul iniţial în varianta dactilografiată (singură care acoperă perioada anilor 1944-1946).

Mult mai interesante şi mai consistente sunt dezvăluirile lui Pantazi despre ultimele două luni al guvernării Antonescu. Paginile respective ne arată un general Pantazi extrem de implicat în toate deciziile majore ale Conducătorului Statului în zilele care au premers lovitură de stat de la 23 august 1944. Mărturiile sale, în general concordante cu ceea ce se ştie despre această perioadă, sunt însă în măsură să aducă modificări importante cronologiei evenimentelor şi să ridice noi semne de întrebare. Dar ce aflăm de la generalul Pantazi? În primul rând, despre desele sale convorbiri cu generalul Constantin Sănătescu în lunile iulie şi august cu privire la necesitatea încheierii unui armistiţiu cu ruşii, Mareşalul Palatului de la acea dată şi principalul lider militar al conspiratorilor reuniţi în jurul regelui Mihai nu a catadicsit să amintească despre aceste conciliabule în „Jurnalul" sau. Există însă o însemnare târzie, din 22 august 1944, în care Sănătescu confirmă o întrevedere cu Pantazi, despre care certifica faptul că „este acum [subl. ns.] pentru armistiţiu". Atât şi inimic mai mult.

Cum nimic n-a fost consemnat în scris, totul consumsndu-se între patru ochi, afirmaţiile celor doi sunt greu de confirmat sau de infirmat. Mult mai importantă este mărturia lui Pantazi, conform căreia mareşalul Ion Antonescu a fost cel care a realizat concentrarea în capitală sau în apropierea ei a trupelor care, începând cu 23 august 1944, au înlăturat rezistentele germane[38]. Pantazi recunoaşte că vrând să procedeze la noua dislocare a trupelor, că măsură de prevedere pentru situaţia în care Germania s-ar fi opus cu forţă încheierii armistiţiului de către guvernul de la Bucureşti, a constatat că majoritatea dispoziţiilor fuseseră date de mareşalul Ion Antonescu. Ulterior, conspiratorii şi-au asumat în întregime şi meritul acestor măsuri, refuzând să recunoască orice colaborare cu Mareşalul.

Un lucru cu totul nou pe care îl aflăm este că înainte de a pleca la ultima întrevedere cu Hitler. (5-6 august 1944), Mareşalul i-a lăsat, practic, ţara pe mâna generalului Pantazi, insărcinându-l ca, în cazul în care ar fi fost arestat la cartierul Führerului, să garanteze, de comun acord cu Regele, instalarea „noului guvern". Or, potrivit tot dezvăluirilor sale, nu putea fi decât cel instaurat la 23 august, avându-l în frunte pe generalul Sănătescu. Facem o paranteză aici pentru a aminti că fiul generalului, Ion Pantazi, spune tranşant în lucrarea sa memorialistică „Am trecut prin iad" că se găseşte în posesia unei scrisori a mareşalului Ion Antonescu prin care acesta conferea „plenipotenţa" tatălui sau[39]. Acesta din urmă nu aminteşte însă nimic despre existenţa vreunui document scris care să ateste misiunea cu care a fost investit în seară zilei de 4 august 1944.

Parcă pentru a complică şi mai mult lucrurile, generalul Pantazi se simte dator să precizeze că în dimineaţă plecării lui Ion şi Mihai Antonescu spre Rastenburg, aceştia au avut o întrevedere cu Regele şi generalul Sănătescu, suveranul făcând o ultima tentativă de a-I opri pe Mareşal să-i declare lui Hitler intenţia de a încheia armistiţiul. Informaţia, în aparenţă surprinzătoare, este confirmată de Mihai Antonescu, cel care a descris cu lux de arnanunte întâlnirea din dimineaţă de 5 august 1944, de la Snagov. Dezvăluirea a fost făcută cu ocazia unui interogatoriu din aprilie 1946 şi i-a dat ocazia lui Mihai Antonescu să afirme că Regele şi generalul Sănătescu au venit la Snagov pentru a-I vedea pe el, Mareşalul „surprinzându-i" în timpul discuţiilor. Oricare ar fl fost desfăşurarea întrevederii, ea probează că, la acea dată, cele două „tabere" care aveau să se confrunte la 23 august lucrau încă de comun acord[40].

Nouă poziţie dobândită de generalul Pantazi în timpul ultimelor zile ale guvemarii Antonescu este confirmată şi prin prezenţa sa la întrevederea între Ion Antonescu şi Karl Clodius, care a avut loc în seară zilei de 22 august 1944, la puţin timp după întoarcerea Mareşalului de pe frontul din Moldova. Referindu-se la această întrevedere, Ion Antonescu a certificat la procesul din mai 1946 că ea s-a desfăşurat cu participarea lui Pantazi, în calitate de „exponent al armatei"[41], ţinând să adauge: „De obicei, nu băgăm miniştri în conversaţiile acestea. Şi atuncea l-am chemat expres [...] armistiţiul era o consecinţă a înfrângerii pe front şi atuncea generalul Pantazi a asistat la această discuţie"[42]. Atât în versiunea Antonescu, cât şi în cea a lui Pantazi, conţinutul mesajului transmis de Mareşal lui Clodius este, în esenţă, acelaşi: Berlinul trebuie avertizat că România este obligată să încheie armistiţiul, orice întârziere fiindu-i fatală, în condiţiile străpungerii frontului din Moldova. Această convorbire este amintită - cu diferenţe minore - şi de alţi actori sau istorici ai evenimentelor; dintre ei amintim pe Henrik Klugkist", colaborator economic al legaţiei germane, George I. Duca[43], omul opoziţiei la Ambasada română din Stockholm, istoricii Andreas Hillgruber[44] şi Gheorghe Buzatu[45].

Din ce se cunoaşte până la această dată, mesajul transmis de Mareşal prin Karl Clodius ori nu a existat (ceea ce este foarte puţin probabil), ori nu a parvenit liderilor germani (sau dacă a parvenit, nu a fost luat în seama). În aparență deci - cu toate că, la proces, Mareşalul a susţinut că „ministrul german i-a transmis la 23 august un răspuns pozitiv de la Berlin la solicitările sale"[46]- întrevederea Antonescu-Clodius a rămas fără nici un rezultat practic. Spunem în aparenţă, pentru că, în opinia noastră, mesajul transmis de Mareşal prin Clodius în seară de 22 august 1944 a fost unul din elementele care au contribuit decisiv la hotărîrea intempestivă luată de Rege a două zi, la sugestia anturajului sau. Cercurile Palatului au fost informate de această întrevedere incă înainte de audienţa din după-amiază zilei de 23 august, aşa cum confirmă „Jurnalul generalului Sănătescu"[47]. Informaţiile de pe front care au sosit a două zi şi care năşteau o îndoială serioasă asupra capacităţii armatei române de a stabiliza frontul, coroborate cu vestea anunţului făcut de Ion Antonescu lui Karl Clodius au condus la precipitarea evenimentelor. Mareşalul dorea să plece pe front pentru a stăvili înaintarea sovietică pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi (F.N.G.) şi apoi să ceară încheierea armistiţiului. Or, în acel moment se iveau două mari pericole: în primul rând marşul tancurilor sovietice să nu fie stăvilit şi, în al doilea rând, Berlinul putea decide o intervenţie în forţă asupra autorităţilor de la Bucureşti. În ambele cazuri, se pierdeau avantajele pe care conspiratorii sperau că le-au obţinut de la partea sovietică pe filiera George I. Ducă (filiera Stockholm)[48]. Varianta care s-a ales a fost sacrificarea Mareşalului şi renunţarea la rezistenţa armata pe F.N.G. În acest caz, schimbul de replici între Sănătescu şi Ion Antonescu care a urmat arestării Mareşalului, aşa cum este redat el de generalul Pantazi, capătă o anumită consistență: „Nu vreau să închei armistiţiul? Să-ţi fie ruşine, general bătrân!", i-ar fi spus Mareşalul lui Sănătescu, confirmând încă o dată că, la 23 august 1944, Conducătorul Statului era hotărât să încheie armistiţiul, cu sau fără acordul Germaniei, dar numai după stabilizarea frontului[49].
·
În fine, partea cea mai interesantă şi mai captivantă a memoriilor generalului Constantin Pantazi o constituie cea dedicată perioadei în care a fost deţinut În U.R.S.S., alături de Mareşal, Mihai Antonescu, generalul Constantin Z. Vasiliu şi colonelul Mircea Elefterescu. După ştiinţă noastră este singura relatare detaliată şi închegată asupra detenţiei în U.R.S.S. a ceea ce am putea numi grupul Antonescu. Referiri fugare asupra acestui răstimp mai găsim doar la Eugen Cristescu, „dar acesta a fost predat autorităţilor sovietice mult mai târziu şi nu s-a întâlnit cu grupul Antonescu. De asemenea, Ion Pantazi, care fără îndoială că a avut acces la memoriile tatălui sau, a făcut publică mărturia tatălui sau, mai întâi în presă" şi apoi în memoriile publicate în 1989[50]. Nedispunând însă de textul memoriilor tatălui sau, Ion Pantazi a oferit o variantă care diferă sensibil de cea originală (vezi, spre exemplu, data la care s-a produs tentativă de sinucidere a Mareşalului) şi este mult mai săracă în amănunte.

Dată fiind noutatea absolută a acestei probe de evidenţă şi absenţa aproape totală a altor informaţii, din surse memorialistice sau arhivistice, nu putem decât să subliniem dramatismul acelor zile, cu speranţele şi dezamăgirile lor, excelent înfăţişate de generalul Pantazi. Din păcate, consecvent subiectului pe care şi l-a ales, evocarea mareşalului Ion Antonescu, generalul Pantazi îşi întrerupe amintirile în momentul în care membrii grupului Antonescu au fost izolaţi unul de altul şi transferaţi în sinistra închisoare Lubianka din Moscova. Intervalul 17 iunie 1945 - 6 aprilie 1946 este astfel expediat într-o singură frază, cel puţin în varianta dactilografiată a memoriilor sale, singura pe care am avut-o Ia dispoziţie pentru această perioada şi care este posibil să fi fost „periată" de stiliştii Securităţii române.

Cartea scrisă de generalul Constantin Pantazi în primii ani de detenţie este o adevărată surpriză atât pentru istorici, cât şi pentru publicul larg, dincolo de problemele pe care ea le ridică şi pe care, cel puţin câteva dintre ele, am încercat să le punem în evidenţă în paginile anterioare. Imaginea generalului Pantazi, aşa cum răzbate ea din aceste memorii, diferă substantial de ceea ce se ştia despre personalitatea sa până la această dată. El dovedeşte pe deplin că a fost unul din personajele-cheie ale guvernării Mareşalului, şi nu unul insignifiant, de conjunctură, caracterizare acreditată, în special, de prestaţia sa la procesul din mai 1946. Mult mai important este plusul de informație pe care generalul îl pune în circulaţie pentru elucidarea aspectelor mai puţin cunoscute ale acţiunii politice şi militare a lui Ion Antonescu şi a echipei sale în anii de răscruce 1940-1944. Mărturiile generalului Pantazi vor trezi, suntem siguri, interesul „adversarilor" şi „partizanilor" Mareşalului, dar, mai presus de toate, vor fi una din „cheile" esenţiale şi imposibil de ignorat pentru oricine vrea să pătrundă „secretele" guvenarii Antonescu.
----------------------------------------------------
[30] Vezi, pe larg, la Gheorghe Buzatu, Romania ii riizboiul mondial din
1939-1945, Iași, Centrul de istorie și civilizatie europeană, 1995, p. 158.
[31] Idem, Mareșalul Antonescu în fața istoriei, vol. 2, B.A.1., Iași, 1990,
p. 463.
[32] Generalul Ion Gheorghe, op. cit., p. 178.
[33] Apud Ibidem, p. 27.
[34] Andreas Hillgruber, Hitler, regele Carol si mareșalul Antonescu.. Relatiile germano-romdne
(1938-1944), Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 29.
[35] loan Dan, „Procesul mareșalului Ion Antonescu", Editura Tempus, Bucuresti, 1993, p. 29.
[36] Ibidem, p. 13
[37] Procesul Maresalului Antonescu, ed. cit., vol. 1, p. 205-206.
[38] Constantin Sănătescu, op. cit; p. 160.
[39] Ion Pantazi, op. cit., p. 142.
[40] Procesul Maresalului Antonescu, ed. cit., vol. III, p.173-174.
[41] Procesu/ Maresalului Antonescu, ed. cit., vol. 1, p. 215.
[42] Apud Gheorghe Buzatu, Romania și războiul mondial 1939-1945, p. 188.
[43] Apud Antonescu. Maresalul României și răsboaiele de reîntregire, ed. cit., p. 359.
[44] A. Hillgruber; op. cit., p. 256.
[45] Gh. Buzatu, op. cit., p. 173.
[46] Procesul Maresalului Antonescu, ed. cit, vol. 1, p. 216.
[47] Constantin Sănătescu, op. cit., p. 160
[48] Cristian Troncotă, op. cit., passim.
[49] Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu în fața Istoriei vol. II, p.243-246
[50] Ion Pantazi, op. cit. p.309-310.