Revista Art-emis
Gheorghe Stancu - „Chemarea destinului” PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Miercuri, 01 Noiembrie 2017 21:22

Gheorghe Stancu-Chemarea destinuluiNu e prima mea întîlnire cu scriitorul Gheorghe Stancu, dar mi se pare prima în acest roman pătimaş, în mărturisirea-maraton despre ispite, spaime, chemări imperative, acceptare, ideal, durere şi iertare, despre dragostea care se îmbină cu suferinţa, trecutul cu prezentul, nostalgia şi decepţia cu bucuria, un scriitor stăpîn pe candid şi erotic, dar, parcă, prăvălindu-se în deznădejde pe patul destinului foşnitor, ca pe o iarbă înaltă sau pe un sol mişcător deschis sub ochii cititorului, care trebuie să aleagă între a accepta să fie purtat spre o captivantă şi tulburătoare poveste de dragoste, cu întreg cortegiul de timpi şi spaţii sau să rămînă la uşă tăcut.

„Chemarea destinului" (Râmnicu-Vâlcea, Editura Almarom, 2007) - cartea de debut a autorului, cuprinde relatări ale unor fapte trăite şi analize critice ale vieţii sociale şi politice, încercări de recuperare a identităţii şi inocenţei pierdute, închizînd prin roman cercul fericirii/nefericirii existenţiale, dar şi pe cel al realizării contemplaţiei prin cuvînt. Pentru Gheorghe Stancu romanul nu e o relatare de aventuri, desfăşurate într-un ansamblu de realităţi, ci o izbucnire în expresie a unei lumi purtate în lăuntrul său, o punere în mişcare a unor caractere, într-o ambianţă de timp, de context social şi politic, printr-un un vehicul adecvat. Gheorghe Stancu făureşte prin forţa minţii personaje atît de reale, prin interpenetrarea cu cele mai intime idei ale sale, încît personajele au dobîndit viaţă proprie şi îl înfruntă pe creatorul lor, luptînd pentru propria lor viaţă.

Tema centrală a romanului „Chemarea destinului" e omul în unitatea sa integrală, victimă sau erou al unor întîmplări, cu viaţa şi personalitatea sa, administrate de nucleul epic şi expunerea noţională, mai cu seamă, cu sentimentul de iubire, purtător de drame (iubirea în trei) sau, poate, simplu pretext pentru ca autorul să ne dezvăluie drama personalităţii sale. Romanul merge în direcţia centrării unei serii de Eu-ri care constituie o personalitate, în demonstrarea ideii că iubirea şi suferinţa sînt modalităţi de a rupe vălul de iluzii şi de a deschide drum spre viaţa autentică. Aşadar, romanul ca modalitate pentru autor de a se construi pe sine, de a-şi făuri, multiplicată, personalitatea, dar şi destinul; modalitate de a se construi în cititori, creînd personaje ce încarnează ipostaze ale umanului, ale dragostei, definite prin actele lor ca purtătoare de pasiuni dominante, ca moduri ontologice, în ritmica nudă a manifestărilor lor. Pentru Gheorghe Stancu fiinţa nu e un suport al unor afecte.

Stările afective, sentimentele, pasiunile sînt determinaţii ale personalităţii sale structurale. În acest fel, autorul prezintă fiinţe concrete, devorate de pasiunile ce le brăzdează existenţa şi o împing în situaţii inedite sau conflicte. Într-o perioadă cînd se înregistrează o scădere a orientării către roman, cînd genul despre care vorbim a trecut prin mutaţii fundamental eronate, Gheorghe Stancu optează cu fermitate pentru romanul existenţial, în centrul acestuia situîndu-se omul concret şi multiplele feţe ale personalităţii, pînă la proiecţiile unor preocupări intime. În Epilog, autorul susţine că „în «Chemarea destinului», pe fondul prezentării tulburătoarei poveşti de dragoste, dar şi profesionale, diplomatice, a personajului principal - tânărul inginer Andrei Stănescu, un inventator de notorietate mondială -, sunt aduse în scenă, în planul secund, bogat şi savuros, întâmplări, fapte şi date de referinţă din viaţa de două ori milenară a poporului nostru, în străbuna vatră a României Mari - cea de la 1 Decembrie 1918 aduce în atenţia cititorului aspecte de o anume semnificaţie privind viaţa socială, culturală, politică, economică a societăţii româneşti în diferitele ei etape de dezvoltare, începând cu perioada Regelui Decebal şi până în ianuarie 2007... Dar, peste toate acestea, se împleteşte armonios şi rotund o impresionantă poveste de dragoste, cu oameni ale căror vieţi curg frumos şi (parcă) linear, fatalmente sub forţa implacabilă a destinului..."

Scriitor care nu se lasă cuprins de auto-înduioşare, Gheorghe Stancu pare să ne spună că artă fără dragoste nu există, astfel încît, „Chemarea destinului" este o flacără care arde încă! Cu alte cuvinte, mînat de inspiraţie şi talent pentru fixarea în insectar a sentimentului de dragoste, Gheorghe Stancu epicizează, spiritualizează, la maxim, viaţa sufletească şi lumea trăită, prin retrospecţie, introspecţie şi consemnare în cele mai mici detalii. Gheorghe Stancu nu e un Don Juan histrionic, dar reuşeşte, cum rar se întâmplă..., să impună ordinea lui ideatică şi trăitoare întru frumos, aliniindu-şi filosofiile proprii cu cele înconjurătoare, cu imprevizibilul timpului, cu orînduielile lumii exterioare. Cînd fondul romanului există, are putere de destin literar, iar autorul nu scapă de porunca scrisă cu sînge în anatomia fiinţei sale. Să nu uităm nici sensibilitatea insulară, căruia romancierul îi aparţine („Atunci, în acele momente de comuniune sufletească, şi-au spus ei, tăcând, că trupurile şi sufletele lor sunt unul şi acelaşi, precum zis-a şi preceptul biblic. Trei ani mai târziu, în ultimul ei an de facultate, aveau să se căsătorească. Era, poate, chemarea destinului...").

Ca şi Nietzsche, autorul e un romantic, un foarte palpitant romantic, la fereastra unui registru epic convingător („Cum stăteau în genunchi pe iarba încinsă, faţă în faţă, se apropiară şi se priviră adânc şi scormonitor în ochi, unde-şi citiră din nou dorinţa aceea sălbatică şi cutremurătoare..."). „Dumnezeu a dăruit omului cel mai nobil dintre instincte - dragostea şi cea mai nobilă calitate, spiritul" spunea Goethe. Deşi uneori ghilotina realităţii cade peste iubire, peste speranţă şi încredere, avem sentimentul că urmărim un film de dragoste profund, proiectat pe o aripă uriaşă de fluture, care iese din cartea autorului cutremurat de sentimente, care doreşte armonie cu sine, cu universul şi cu cititorul.

Trăiri fireşti care i-au scrijelit sufletul, lupta între diferitele emoţii şi sentimente ce l-au încercat, momente de răscruce, etape de mare sensibilitate, o linie de fascinaţie şi spontaneitate. De aici izbucneşte şi curge „Chemarea destinului", unde, înălţat pe vîrfuri, autorul şi-a proclamat stările sufleteşti supreme, regretele, slăbiciunile şi chiar derutele, ca la punctul final, el, mereu emigrant, la braţul dragostei, istovit şi cu sudoare de flacără pe frunte să se odihnească pe băncile spălate de ploaie ale vremii. Romanul nu comportă povestire, am destrăma, atunci, scara de mătase pe care se construieşte, ci doar o explicitarea a impresionantei puteri auctoriale care îl ajută să se caţere, iarăşi şi iarăşi, pe panta propriilor drame şi neîmpliniri. Pe vîrful propriei suferinţe.

Îndrăgostit, inductor de melancolii demult apuse, în ultimă instanţă un trubadur nostalgic, Gheorghe Stancu este incapabil să renunţe la dragoste -, „conştient de vidul în care ar intra" fără ea. Pentru autor, textul este un partener în cadenţă, romanul fiind nu numai un simplu instrument de aduceri-aminte, de catalogare a bătăilor inimii, de declaraţii şi scene de amor, de alint sentimental, ci un unitar şi ingenios manual de realităţi trăite numai de el: iubirea în trei („Când se deschise uşa larg, în cadrul ei apăru - ca o superbă compoziţie de şevalet – o tânără înaltă, cu păr auriu, lung, adus în faţă, pe piept, de o parte şi de alta, acoperindu-i sânii bergamoţi. Văzând acea făptură ca o rugă cerească, mântuitoare, cu ochi în care Cerul îşi odihnea tot seninul fermecător şi cu o fustiţă mult deasupra unor genunchi neînchipuit de armonici şi de ispititori, Andrei avu o uşoară ezitare. Nu era Alina. Așa că, făcu, instinctiv şi contrariat, un pas înapoi şi privi sus, la tocul uşii, unde era scris numărul apartamentului. Nu greşise. Era, într-adevăr, apartamentul nr. 4. "Înseamnă că am greşit scara", gândi el, în timp ce tânăra din faţa lui, văzându-l derutat, îşi adună părul deasupra capului, îl strânse repede în coc şi închise ochii. Da, imaginea prinse înţeles. Era fata din zăvoi, de acum trei săptămâni. Colega Alinei, care stătuse tot timpul cu ochii închişi: Hilde! Câtă diferenţă între "frumoasa din grădina adormită" şi cea de aici, din faţa lui! Ochii, câtă împlinire şi expresivitate dau ei chipului uman! Ochii, cu luminile şi culoarea lor, cu farmecul şi taina lor... În spatele Hildei apăru, genuină, cu mişcări unduitoare, Alina, întregind trio-ul cu "natură vie" din zăvoiul în care trăiseră - ziceau ele - cele mai fericite clipe ale vieţii lor de până atunci. Bucuria revederii nu avu margini.").

Natura bogată a firii sale cere să fie toată exprimată şi romanul acesta cu parfum de şlagăr vechi şi bun, poate acţiona ca purtător de valori sufleteşti, tocmai pentru că vizează o realitate trăită. Este romanul unor stări muzicale, în care cititorul poate saluta flacăra de dragoste care îl însufleţeşte. Fără paradox verbal, fără transpoziţie de senzaţii, fără notaţie stridentă, fără locuţia eliptică şi şoc-mesajul scriitorilor prea îndrăzneţi, romanul lui Gheorghe Stancu este unul de esenţă muzicală, scris în dulcele stil clasic, în nota justă a sinesteziei de îndrăgostit, un roman-estuar, care aluvionează, pe o arborescenţă accentuat sentimentală, experienţe, iubiri, regrete, întrebări, angoase, dureri, exasperări, idealuri, direcţii, speranţe şi judecăţi; un roman al împăcării cu sinele, depozitar de viaţă, de regrete vechi şi noi; un roman care atrage atenţia că descătuşarea prin cuvîntul scris este pentru autor aidoma unui experiment războinic cu timpul, cu întîmplările, cu faptele, cu ceasul; un roman scris în intenţia de a recupera raportul senzorial, el însuşi intim legat, de realităţile de odinioară.

Romanul configurează o veritabilă geografie a dragostei, ca un purgatoriu necesar şi ca fond al existenţei. Universul erotic este el însuşi un teritoriu al cunoaşterii, fiinţa autorului se retrezeşte în romanul care continuă propriul lui destin, transcriind semnele înfrigurate ale acestei alternative. Erosul induce romanului forţă, vitalitate, vrajă, fior metafizic şi mirajul sentimentului voluptuos al dragostei. Iubirea e celebrată de autor ca taină a perechii mereu alungate, precum în păcatul adamic, iar sursa acestui frumos cristalizat roman este iubirea trăită în trei, iubirea pierdută, iubirea regăsită („Despărţirea fu grea. Andrei îi sărută ochii umezi, strângând-o ocrotitor şi, parcă, promiţător, la piept, îngenunche pe cearceaf şi o sărută şi pe Hilde pe ochii închişi, după care plecă într-ale lui, împovărat şi extrem de încurcat, cu fluxuri şi refluxuri sufleteşti care-i încărcau acum viaţa într-un mod la care nu s-ar fi gândit niciodată...").

Romancierul se lasă dominat, constructiv, de factorii emoţionali, de parcă ar spune odată cu Kierkegaard, cel mai melancolic om din lume: „Melancolia mea trebuie să încerc să o ţin mai strîns în mînă". „O, cît de mult te-am/v-am iubit pe amîndouă", pare să spună autorul, pînă cînd iubirea ia chipul celor două iubite şi se veşniceşte în această emisie sufletească de un epicus autentic, prin firescul (re)întoarcerii la sentimentul de iubire.

Crono-topia romanului implică un cod al său, comportă un set de aşteptări în raport cu care autorul l-a scos din adîncurile fiinţei, pentru că Gheorghe Stancu a scris acest roman cu siguranţa că scrisul poate salva ceea ce mai poate fi salvat. Vorbesc despre genul acela de roman pe care ai vrea să îl citeşti încă, şi încă o dată. Nevoia de a da o altă însemnătate şi un alt drum propriilor trăiri, nevoia de a le şti mereu vii la nivelul percepţiei, îl face pe romancier să se privească în ochi cu propriul timp, dar şi cu cel al lumii de afară.

Gheorghe Stancu, în pofida zvîrcolirilor din literatura de astăzi, ştie să se menţină identic cu sine în alvia lăuntrică a unor stabilităţi şi sensibilităţi fermecătoare, parcă scriindu-se, pe sine, cu un rest dintr-o lumină virgină.

footer