Pliniu cel Bătrân, în lucrarea enciclopedică „Istoria naturală", aminteşte de pictorul grec Apelles şi de momentul prezentării unei picturi publicului roman, cînd un cizmar din mulţime îi atrage atenţia că sandaua unui personaj nu e realizată ca în realitate. Apelles, cuviincios, acceptă critica şi reface sandaua. Tot neîmpăcat, cizmarul se apucă să critice întreaga pictură. Atunci Apelles îi spune: „Ne sutor ultra crepidam" – „Cizmarule, nu mai sus de sandală!". Românul are un proverb: „feriţi-vă de cei cu mintea odihnită!", de lăudăroşii de ocazie şi, mai ales, de linguşitorii care nu ştiu să preţuiască sistemul de valori sau să îl adapteze, nu atît scopurilor nobile, cît realităţii. Specialiştii afirmă că nu există minţi slabe sau prost alcătuite, ci lipsă de organizare intelectuală sau lipsă de preocupare pentru cultura generală. Mass-media virtuală abundă în comentarii lăudăroase sau răutăcioase, multe ediţii pefir afişează cîte un marfar de comentarii, aferente fiecărui articol, oferă spaţii generoase unor cizmari, asemenea celui ce şi-a permis să-l critice pe Apelles.

Posibilitatea folosirii internetului de către aproape oricine a dat naştere unei categorii de aşa-zişi ştie tot, care îşi dau cu părerea asupra unor texte aparţinătoare vastelor domenii, deşi intelighenţia domniilor lor nu-i fundamentată nici pe cunoaştere, nici pe logică. Dizgraţios şi nefolositor. Indivizi fără viziune, fără competenţe, ascunşi în spatele anonimatului, emit tot soiul de raţionamente, criticînd unii autori sau ridicînd nemeritat în slăvi pe neofiţi, pe considerentul că valoarea nu există decît în teoriile lor. Dar cum iluzia face parte din realitate şi pe ea se bazează unele acte simbolice ale semenilor, ei acţionează ca atare, fără să încerce identificarea unor legături veridice cu judecata lor. Comentatorii de ocazie, ascunşi în spatele unor nume fictive, dau curs furiei, egoismului, frustrărilor, invidiei şi repulsiei faţă de lucrări şi personalităţi valoroase sau se ataşează exagerat de un autor, de fapt aducîndu-şi deservicii, pentru că intervenţiile din subsol nu impresionează pe nimeni. Ca semnatar al unui articol, ai o satisfacţie doar atunci cînd descoperi din rîndul cititorilor poziţionări ferme faţă de valoare.

Raţionamentele atrofiate, fie în mod voit, fie din neştiinţă, nu vor fi niciodată puncte de vedere demne de apreciat, ci nişte tocmeli de limbaj, puse cu furca în spaţiul destinat comentariilor. O judecată valabilă trebuie să fie la fel de creativă ca cea a autorului analizat şi să fie fidelă textului pus sub lupă. Dacă un comentator are o părere şi o consemnează, nu înseamnă că este şi corectă. Fiecare crede ce vrea, dar bine ar fi să nu se mai caute adăpostul teoriilor inutile şi nici să nu se încerce impunerea lor. Un articol trebuie să respire liber, fără laude sau critici amatoriste, atunci ei vor înţelege că şi ideile se adoptă în funcţie de oportunitate şi sens. În mod sigur, autorii articolelor nu au timp nici măcar să recitească ceea ce au scris ieri, de aceea vorbăria inutilă şi comentariile de după, cu privire la text, nu numai că nu sînt parcurse, dar sînt inutile. Mesajele ulterioare adăugate la temelia unei informaţii au valoare temporală, pentru că orice părere de duzină se degradează foarte rapid. Dacă nu ştii să foloseşti canalele media în scopuri onorabile, vei pierde timpul scriind comentarii despre propriile himere.

Nu m-a interesat critica de comentariu, cum de altfel nu mai iau demult în seamă critica literară tehnicistă şi părtinitoare, favorabilă celor din haită, care îi aruncă în faţă, precum apele la mal, pe mîzgălitorii de hîrtie, pe aiuriţii şi obsedaţii sexuali, ridicîndu-i la stadiul de „cel mai vîndut scriitor român din ţară sau de peste hotare". Şi cititorii au avansat, avem o generaţie deosebită care nu mai acceptă opere la legătură ieftină, doar pentru că autorii dau de-a dura cu organelor genitale în text, cu excrementele şi cu înjurăturile, cu imaginaţia bolnăvicioasă sau cu agăţatul de gulerul unui protector de la vîrf. În ceea ce mă priveşte, rămîn credincioasă şi ataşată modelelor de frumuseţe morală, modalităţilor de expresie care înfăţişează puritatea creatoare a omului, aşa cum Părintele Galeriu ne povăţuieşte: „Faptele dau mărturie, nu gura noastră păcătoasă".