Trebuie să spun, de la început, că pot număra pe degete oamenii despre care am scris, fie şi numai contextual. Şi asta nu din răutate, nu din egoism, nu din egocentrism şi nici din nepricepere, ci din rezerva ce mi-a sugerat-o, mai tot timpul, ştiinţa contemporană, şi, mai ales, filosofia (în termenii kantieni, tot ştiinţă!) despre om. Vreau sau nu, chiar şi când trec pe uliţa satului şi o văd pe baba Floarea, femeia care, în urmă cu vreo 40 de ani, se lua cu joarda după mine ca să nu rup crengile cireşului în care dădeam buzna de cum i se pârguiau fructele, mă plec, îmi scot pălăria, salut respectuos, apoi, ameţit, la prima vedere, de un fel de gol în timp, mă întreb: cine e ea?, cine sunt eu?, ce este lumea? Cum nu pot îndruga mai nimic, mă tot frământ dacă celelalte întrebări puse de Kant: „ce pot să ştiu", „ce pot să sper?", „ce pot să fac?", îşi mai au rostul, câtă vreme nu pot răspunde nici măcar la prima ,,ce este omul?" Dumneavoastră, citind aceste rânduri, o să ziceţi: „speculaţie!".

De data asta, n-am să vă contrazic, deşi, de aci, din a bate apa în piuă (a se înţelege a pisa cuvântul, într-o veşnică întoarcerea a feţelor, nu pierdere de vreme!), din despicarea firului în patru, din contradicţii, s-a mai limpezit omenirea la cap (dacă s-o fi limpezit?!), dar nici n-am să vă las (măcar pe cei apropiaţi, pe cei ce ne cunoaştem), fără să întreb: cine eşti tu? cine sunt eu? (despre mine puteţi spune câte-n lună şi-n stele tot am să mă bucur!), dar mai ales, cine este Ion Măldărescu? Eee?! E altceva! Întrebare cu subiect şi predicat. Vedeţi, nici măcar eu nu mă mai pun de-a contra (doar de dragul unui anume Gică!) şi las gândurile să curgă. Mda! Hai, ziceţi! Aud! ,,Păi, că o fi, că o păţii..." „...şi el ca ca şi noi, ceilalţi", „...domnule, mare profesor! Cărturar de viţă veche!" ,, mă nene, ascultă-mă pe mine: artist, nu glumă!" Altul: „...dumneata l-ai cunoscut?" Personal, adică, faţă în faţă, nu! - îi răspund cu sfială. „Păcat! Dar mai ai vreme, altfel..."

Altfel? – m-am întrebat şi m-am ruşinat peste măsură. – Altfel umblu şi eu, ca mulţi alţii, prin lume, fără să văd Oamenii! În grabă, îmi propun o întâlnire, însă până atunci, răsfoiesc reviste, cărţi, privesc în trecut, răscolesc prezentul, caut cumva şi-n viitorul nostru şi, culmea, abia acolo îl descopăr ca întreg. Da! Ion Măldărescu, OM sau firea românului de-a fi în lume! Şi nu e puţin, ascultaţi-mă pe mine!