Ca urmare a tensiunii mari dintre România şi noul guvern al Rusiei, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost rupte, din iniţiativă sovietică. Faptul de a nu răspunde la corespondenţa diplomatică a Rusiei Sovietice poate fi comentată şi legat de faptul că regina Maria era jumătate rusoaică din casa Romanov, iar sovieticii îi alungaseră familia de pe tron. Sfătuitorul ei permanent era prinţul Barbu Ştirbei, era descendent dintr-o familie domnitoare românească. Prin educaţie şi mentalităţi, ambii erau potrivnici uzurpatorilor republicani de orice fel, cu atât mai mult bolşevicilor. Indignarea ruşilor a crescut şi mai mult când s-a aflat de asasinarea lui Rochal, în Moldova. Ura s-a îndreptat împotriva românilor, deşi au fost voci care au afirmat că bolşevicul fusese asasinat de Misiunea militară franceză din România. Ca urmare, guvernul sovietic a trimis guvernului de la Iaşi o notă în care se arăta că Rusia a „...sechestrat pentru oligarhia română depozitul de aur al României păstrat la Moscova; puterea sovietică îşi ia răspunderea pentru păstrarea acestui depozit şi se obligă să-l restituie în mâinile poporului român". Şocul a fost destul de mare la Bucureşti. Politicienii români au realizat că vor suporta represalii. România a făcut un pas înapoi şi a renunţat la acţiuni militare împotriva bolşevicilor şi, în ciuda presiunilor Franţei şi Marii Britanii, nu a participat la intervenţia militară internaţională împotriva Rusiei Sovietice. Pe măsură ce timpul trecea şi Rusia Sovietică a rezistat atacului celor mai mari puteri ale lumii împotriva sa, guvernanţii români au început să conştientizeze faptul că nu se poate face abstracţie de Rusia şi au căutat soluţii. După doi ani pierduţi, România îşi revizuieşte strategia şi decide să negocieze cu Rusia Sovietică. La începutul anului 1920, Alexandru Vaida-Voevod şi comisarul rus pentru afaceri externe, Gheorghi Cicerin, au schimbat radiograme, convenind asupra iniţierii unor convorbiri. Apreciem că la nivelul anului 1920, când Rusia era încă în război civil şi invadată de armate americane, britanice, japoneze, franceze şi polone, nu era încă prea târziu ca România să recunoască statul sovietic, să-i garanteze neagresiunea, să stabilească relaţii diplomatice, să negocieze un tratat bilateral, toate acestea în schimbul recunoaşterii apartenenţei Basarabiei şi Bucovinei la România şi a restituirii tezaurului naţional. De data aceasta, cea care s-a opus cu multă fermitate a fost Franţa. Dialogul româno-sovietic a fost oprit brusc. În anul 1921, România a iniţiat din nou negocieri cu Rusia, dar nu s-a ajuns la rezultate concrete. Pentru sovietici, eşecul intervenţiei militare străine împotriva lor şi sfârşitul războiului civil se profilau. Era evident că după cele două victorii care se profilau, puterea şi prestigiul Rusiei Sovietice creşteau foarte mult şi orice negociere diplomatică se desfăşura în condiţii mai avantajoase pentru guvernul sovietic. De aceea, ruşii nu se grăbeau.

În martie 1924, la Viena, s-a organizat o conferinţă ruso-română, eşuată, pentru că, la nivelul acestui an, comuniştii se consolidaseră, câştigaseră războiul civil şi pe cel cu intervenţioniştii străini şi Rusia Sovietică nu mai era dispusă să recunoască apartenenţa Basarabiei la România.[4] Momentul istoric fusese ratat. Era prea târziu. Nereuşind încheierea unui tratat care să-i asigure securitatea în faţa U.R.S.S., România s-a confruntat cu o permanentă înrăutăţire a relaţiilor sale cu guvernul de la Moscova.

Experienţa istorică a dovedit că recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România a fost şi la îndemâna raporturilor diplomatice directe româno-sovietice. Marile puteri s-au implicat de fiecare dată în această problemă doar din perspectivă proprie. În primii 15 ani după primul război mondial, S.U.A. nu au dorit să recunoască apartenenţa Basarabiei la România pentru că nu doreau să împiedice prin nici un gest diplomatic o posibilă viitoare stabilire de relaţii diplomatice cu U.R.S.S.[5] După încheierea acestora, în anul 1933 şi strângerea legăturilor dintre cele două ţări, şansele României de a-şi atinge interesele faţă de U.R.S.S. au scăzut şi mai mult. În aceeaşi perioadă, Franţa şi Marea Britanie au militat pentru menţinerea unei adversităţi româno-sovietice, care le putea fi utilă în cazul nevoii de a transforma România într-o platformă de unde să se acţioneze împotriva Uniunii Sovietice.

La 17 septembrie 1939, guvernul sovietic, care atacase Polonia pentru a-i ocupa regiunile estice, a reproşat guvernului României că i-a ajutat pe polonezi.
În seara de 26 iunie 1940, la orele 22.00, Molotov l-a invitat la Kremlin pe ministrul României, Gheorghe Davidescu, căruia i-a înmânat prima dintre cunoscutele note ultimative privind cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către România. Discuţia a fost importantă. După ce Gheorghe Davidescu a replicat că „...argumentele inserate în notă sunt cu totul lipsite de temei", el a ţinut un discurs în care a expus „drepturile istorice, etnice şi politice" ale unirii Basarabiei cu România, arătând că „...înainte de a ajunge, pentru un secol, sub stăpânirea ţarismului, Basarabia a fost cinci secole parte integrantă a patrimoniului românesc". Privitor la Bucovina, Gheorghe Davidescu a relatat modul cum a fost răpită, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1775), de către Imperiul habsburgic şi a subliniat că această provincie nu a cunoscut niciodată stăpânirea rusească, până în 15 noiembrie 1918, când a hotărât să se unească cu patria-mamă, România. Ministrul român a vorbit despre eforturile României, de peste 20 de ani, pentru bunele relaţii de vecinătate cu Uniunea Sovietică şi şi-a exprimat convingerea că Moscova îşi dă seama de faptul că o Românie puternică este un factor de stabilitate în zona frontierelor Uniunii Sovietice. Molotov nici măcar nu l-a contrazis pe Davidescu. El a replicat că, în ceea ce privea Bucovina, era vorba numai de partea de nord a provinciei, locuită în majoritate de populaţie ucraineană legată de Basarabia şi ea reprezenta compensaţia pentru faptul că România a stăpânit şi exploatat 22 de ani Basarabia, provincie a Uniunii Sovietice. În cursul discuţiei, însă, Molotov i-a reproşat apăsat ambasadorului român faptul că, în anii 1917-1918, când Rusia Sovietică era în mare impas, România a refuzat colaborarea şi i-a fost ostilă, afirmând că atunci ea ar fi putut obţine foarte mult în schimbul a foarte puţin. Avem toate motivele să credem că, de la înălţimea marii puteri pe care o avea deja Uniunea Sovietică, Molotov a spus adevărul, dând României o lecţie dureroasă de istorie.

În anul 1934, când România a încheiat încheiat relaţii diplomatice cu Uniunea Sovietică, nu a obţinut în schimb nici un avantaj teritorial, material sau de securitate. Nu s-au recunoscut frontierele României, iar din tezaur s-au restituit doar câteva piese. Practic, România a recunoscut U.R.S.S. mai mult pentru că aşa procedaseră puterile occidentale şi, mai ales, de teama marii puteri de la Răsărit.

Notă: Prezentul text face parte din comunicarea prezentată la Sesiunea de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice „BASARABIA 200" - Râmnicu Vâlcea, 11-13 mai 2012

-------------------------------------------------
[4] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 12 sq şi Petre Otu, Între baionetele iubiţilor noştri aliaţi, în „Dosarele istoriei", An VI, nr. 11 (63), 2001, p. 17.
[5] Corvin Lupu, Relaţii diplomatice între România şi S.U.A. până la al doilea război mondial, Casa de Presă şi Editură „Tribuna", Sibiu, 1999, pp. 119-126.