Revista Art-emis
Zilele cele mai lungi - 21 august 1968 şi 13 noiembrie 1989 PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
Duminică, 11 Noiembrie 2012 16:55

1968-1989După cum s-a relatat, Mareşalul Antonescu a prevăzut deja în 1943, un an de cotitură al Războiului din Est în ansamblu şi pentru destinul României în special, că, vizavi de perspectiva sumbră a victoriei U.R.S.S. în conflagraţia din 1939-1945 şi a extinderii ocupaţiei staliniste asupra Europei Est-Centrale, nu excludea ca, după ce cu sprijinul Kremlinului se vor fi instalat la putere în Bucureşti, comuniştii vor cuteza, ei înşişi, cândva „să vorbească româneşte". Mareşalul - este adevărat - nu a precizat şi momentul, dar durităţile unei ocupaţii totale a U.R.S.S. i-au silit să acţioneze mai grabnic decât se putea bănui pentru a scăpa România de sub aripa protectoare a „eliberatorilor" din 1944[1]. În acest cadru, pentru început, la 24 mai 1958, s-a semnat la Moscova un Acord între U.R.S.S. şi România privind modalitatea retragerii trupelor sovietice, înfăptuită în perioada 15 iunie - 15 august acelaşi an[2]. Evenimentul, de o amploare şi o semnificaţie ce au depăşit realmente consecinţele „revoluţiei" ungare din 1956, a determinat decisiv evoluţiile politico-diplomatice în direcţia adoptării faimoasei Declaraţii cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării şi muncitoreşti internaţionale adoptată de plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din 15 - 22 aprilie 1984[3]. În viziunea profesorului Ştefan Lache, Declaraţia din aprilie 1964 a legitimat „noul curs al politicii externe româneşti, adoptarea ei semnificând în fapt ieşirea de sub controlul Moscovei şi refuzul de a o mai secunda pe plan internaţional, exprimând, în acelaşi timp, accentuarea orientării României spre colaborare cu statele capitaliste dezvoltate, cu toate statele lumii (subl. ns.)"[4]. Astfel, după retragerea trupelor de ocupaţie sovietice în 1958, Declaraţia din 1964 venea în al doilea rând să marcheze cotitura României comuniste în domeniul politicii interne şi internaţionale, având să fie succedată la scurt timp de o nouă răsturnare, ca rezultat al hotărârii adoptate de N. Ceauşescu şi echipa sa de respingerea publică şi necondiţionată a agresiunii U.R.S.S. şi altor state socialiste împotriva Cehoslovaciei.

Gestul României, survenit la 21 august 1968, având profunde implicaţii şi de durată, a reprezentat punctul culminant al întregii politici internaţionale promovată de N. Ceauşescu timp de aproape 25 de ani[5]. . Dintre specialiştii de marcă în istoria comunismului românesc, prof. Lavinia Betea, autoarea unor volume de referinţă consacrate lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu şi Alexandru Bârlădeanu, a stabilit fără greş că 21 august 1968, fiind „nodul multor evenimente"[8], s-a dovedit „ziua apoteozei lui Ceauşescu"[6]. Cuvântarea liderului communist[7], rostită din balconul sediului CC al PCR din Piaţa Republicii din Bucureşti, acelaşi de unde exact peste 21 de ani şi patru luni se va adresa pentru ultima oară mulţimii, a avut un ecou remarcabil, întrutotul pe măsura înaltelor gânduri exprimate, a tonului categoric uzitat şi a momentului ales. Istoricul elveţian Pierre du Bois, autorul inspiratului eseu Ceauşescu la putere, a surprins în modul cel mai nimerit sensul şi amploarea faptelor petrecute: „Un discurs formidabil şi un succes formidabil al lui Ceauşescu. Ecoul a fost imens atât în România, cât şi în Occident. Iată cum secretarul general s-a transformat peste noapte în eroul rezistenţei împotriva ruşilor. Câştigul lui Ceauşescu a fost enorm. Potrivit contemporanilor, a dobândit popularitate şi respect internaţional, după cum dovedesc numeroasele vizite oficiale ale demnitarilor străini, în special occidentali, în România. S-a născut mitul omului care a spus nu Kremlinului (subl. ns.)"[9]. O atare opinie a fost exprimată, chiar şi atunci când condiţiile nu erau deloc propice, la foarte scurt timp după procesul şi execuţia de la Târgovişte, şi anume - reamintea sociologul francez Claude Karnoouh – că discursul lui N. Ceauşescu din 21 august 1968 „a permis redresarea coeziunii naţionale pierdute [în România] în timpul comunismului pro-sovietic al lui Gheorghiu-Dej"[10]. Tot pe atunci, o redutabilă publicaţie britanică, referindu-se la Ceauşescu, desemnat fără reticenţă „copilul teribil" al României, i-a recunoscut fenomenale rezultate în domeniul creşterii economice.[11]

Într-un atare context, cititorul va înţelege motivele pentru care – pornind de la răsturnările spectaculoase militare şi politico-diplomatice ale marii conflagraţii din 1939-1945, iar în speţă de la 6 iunie 1944 când s-a consumat debarcarea Aliaţilor apuseni în Normandia - 21 august 1968 a intrat şi a rămas în categoria Zilelor celor mai lungi ale epocii de referinţă... În mod obişnuit, istoricii trecutului recent ezită în a stabili care a fost ultima dată de rezonanţă a regimului Ceauşescu. În ce ne priveşte, dintre atâtea sugestii, propunem să ne oprim asupra unei singure zile de anvergură istorică - 13 noiembrie 1989. Aceasta impunându-se categoric selecţiei noastre după cel puţin două criterii cardinale. În primul rând, la 13 noiembrie 1989 N. Ceauşescu a condus, pentru numai 70 de minute, o şedinţă plenară a C.P.Ex. al C.C. al P.C.R., iar, cu acel prilej, trebuind să supună dezbaterii Raportul de vreo 140 de pagini ce urma să fie prezentat plenului proiectatului Congres al XIV-lea al P.C.R. (Bucureşti, 20-24 noiembrie 1989), liderul - din proprie voinţă, precum de regulă în ultima vreme! – a preferat să insiste exclusiv asupra problemelor grave aferente „dosarului România - U.R.S.S." şi care, a remarcat în mai multe rânduri vorbitorul, trebuiau soluţionate neîntârziat, aşa precum:
- Problema Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Insulei Şerpilor;
- Realităţile izvorâte din continua aplicare a Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939;
- Tezaurul României depozitat de la sfârşitul primului război mondial în Rusia;
- Stabilirea unor legături corespunzătoare între România şi Republica Moldova;
- Situaţia în Balcani;
- Combaterea tentativelor de-a se impune un nonsens - recunoaşterea a două popoare - „poporul moldovenesc" şi poporul român (?!).

Stenograma dezbaterilor[12] reţine, în mai multe rânduri, intervenţiile prompte şi la obiect ale Elenei Ceauşescu, care şi-a susţinut cu fermitate soţul: - fie în problema Tezaurului, pretinzând ca ruşii „să ne dea de la ei"; - fie în problema „apartenenţei Basarabiei" la Rusia, ceea ce „nu se poate niciodată".

Tot din stenogramă[13] trebuie numaidecât să avem în centrul atenţiei pasajul fundamental referitor la intenţiile viitoare al lui Ceauşescu în abordarea problemei Basarabiei. Astfel, imediat după ce a comunicat scopul reuniunii, vorbitorul s-a exprimat fără echivoc: „Vreau să ridic, în faţa C.P.Ex.-ului, încă o problemă, care nu urmează s-o punem la Congres, nici public, deocamdată, dar faţă de care trebuie să adoptăm o poziţie mai clară. Este vorba de probleme legate de Moldova sovietică..."[14] Având în vedere situaţia momentului, politica internaţională a lui M. S. Gorbaciov, pe care N. Ceauşescu o considera periculoasă sau păgubitoare pentru statele comuniste, acesta din urmă a apreciat că aflase în chestiunea Basarabiei - după cum a observat şi prof. Ion Coja - un argument cu care să-l ţină „în şah" pe liderul moscovit. Conştient de consecinţe, Ceauşescu a procedat cu abilitate avertizând că, la 45 de ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război, sosise timpul ca marile-i probleme să fie reglementate, între acestea incluzând cu temei şi Pactul Hitler-Stalin din 23 august 1939 sau încheierea tratatelor de pace între toţi foştii beligeranţi din 1939-1945. Cuvântarea sa la plenară dezvăluie precis aceste intenţie, după cum şi grija de-a nu-şi atrage calificativul de „revizionist" al sistemului tratatelor în vigoare, context în care a insistat asupra faptului că România, ridicând problema Basarabiei, nu urmărea nicicum modificarea frontierelor stabilite după 1944-1945, ci doar cunoaşterea perfectă a trecutului şi anularea Pactului neghiob Hitler-Stalin şi a consecinţelor sale. Extragem din stenogramă: „Una este problema graniţelor, ca rezultat al forţei, dar alta este să recunoaştem şi poporul moldovenesc ..." a spus, la un moment dat, Ceauşescu. A revenit însă imediat: „Noi vrem ca după Congres să avem [cu U.R.S.S.] o discuţie pe această problemă, pentru că nu se poate să acceptăm această situaţie şi felul cum ei [ruşii] acţionează".

Din informaţiile pe care le deţinem din arhive, textul Raportului pentru Congres a fost definitivat a doua zi, la 14 noiembrie 1989. În partea finală a documentului, aflăm largi consideraţii privind situaţia internaţională şi politica externă a României, iar Ceauşescu a rămas consecvent celor declarate în Plenara C.P.Ex-ului, de vreme ce în forma finală a documentului întâlnim aceste rânduri: „ ... Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluţionării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat..."[15]

Momentul ales de N. Ceauşescu pentru „explicaţii" în chestiunea Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939 nu a fost întâmplător. În afară de faptul, evidenţiat, că dezbaterea publică îl punea pe Gorbaciov în dificultate, Ceauşescu a avut în vedere că, în 1989, la împlinirea unei jumătăţi de veac de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, pe plan general Pactul Hitler-Stalin revenise normal în actualitate în mediile politico-diplomatice, ştiinţifice, presă etc., specialişti de anvergură atestând o dată mai mult - dacă mai era nevoie? - că mariajul germano-sovietic parafat de von Ribbentrop şi Molotov la Moscova în dimineaţa zilei de 23 august 1939 (şi mai ales protocolul adiţional secret prin care Kremlinul şi Berlinul îşi delimitau „sferele de interese" în Ţările Baltice, Polonia şi România) a jucat un rol esenţial în determinarea cursului evenimentelor din Europa spre declanşarea ostilităţilor la 1 septembrie 1939 . Controversele renăscute nu puteau să nu aibă efecte asupra comportamentului Marilor Puteri, mai cu seamă asupra U.R.S.S., direct implicată ca semnatară a Pactului Hitler-Stalin şi nemijlocit beneficiară după atâtea decenii ca posesoare efectivă a unor teritorii aparţinând statelor menţionate care fuseseră victimele oribilului târg al dictatorilor.[16] Or, pe atunci, Gorbaciov pe culmele galsnostului şi pe rol de dirijor al valului revoluţionar ce zguduia mai toate statele „lagărului socialist" de pe bătrânul continent, nu-şi îngăduia vreun eşec în privinţa tranzacţiei din 23 august 1939, astfel că, deja, dispusese constituirea în cadrul camerei inferioare a parlamentului moscovit (Congresul Deputaţilor Poporului) a unei Comisiii (dirijată de A. Iakovlev) care să examineze problematica le ordinea zilei. Şi, surpriză, de unde până atunci vreme de 50 de ani Kremlinul respinsese sistematic şi decis rostul Pactului din 23 august 1939 şi existenţa protocolului adiţional secret, „Comisia Iakovlev" avea să ajungă, la 24 decembrie 1989, deci în ajunul execuţiei soţilor Ceauşescu, la o soluţie oarecum mulţumitoare în raport cu ceea ce a fost ... Mai precis, Rezoluţia adoptată de Congres în 24 decembrie 1989 (cu 1.432 voturi pentru, 252 contra şi 264 abţineri), semnată personal de Gorbaciov[17], recunoştea în premieră din partea Moscovei existenţa protocolului adiţional secret şi respingea „modelul" înţelegerii sovieto-germane ca metodă de reglementare a diferendelor pe plan internaţional; în context, protocolul adiţional secret era declarat ca fiind atins de nulitate dintru bun început (nul ab initio)[18]. Admitem că, în domeniul politicii internaţionale a URSS, se produsese un reviriment, deşi rezoluţia rămânea o declaraţie de principii, care nu modifica defel „realităţile" brutale de modificări de teritorii operate în 1939 potrivit înţelegerii între Moscova şi Berlin şi dintre care unele (în ce priveşte Polonia sau România) sunt încă în vigoare[19].

Aşa se face că, în momentul în care la mijlocul lui noiembrie 1989 Ceauşescu, după ce potrivit documentelor de care dispunem după 1965 şi mai ales în 1977 sau 1979[20] a abordat consecvent şi hotărât în negocierile sale secrete cu liderii Kremlinului problemele consecinţelor Pactului Hitler-Stalin, ale Basarabiei şi Bucovinei de Nord, s-a pronunţat public de la tribuna Congresului al XIV-lea al PCR pe temele protocolului secret din 23 august 1939, ecoul internaţional şi urmările au fost cu totul şi cu totul deosebite. Unii specialişti consideră – este adevărat – că deja ar fi fost „prea târziu", dar Ion Cristoiu, care a denumit intervenţia lui Ceauşescu drept denunţare, a susţinut că liderul comunist încă nu-şi pierduse încrederea cum că „se mai putea salva prin naţionalism". Ceea ce n-a fost cazul, dar, indiferent de condiţiile existente, Ceauşescu a avut cel puţin şansa de a adânci diferendul teritorial sovieto-român, iar, repudiind integral Pactul Hitler-Stalin, a demonstrat că trebuiau iniţiate grabnic negocieri Bucureşti / Moscova pentru modificarea „realităţilor" teritoriale impuse prin forţă în 1939 şi rămase ca atare nu numai până la 1989, ci şi astăzi! Deducem că, în noiembrie 1989, abordarea şi discutarea problemelor relativ la Pactul Hitler-Stalin[21] nu au fost pe placul Kremlinului, al lui M. S. Gorbaciov[22], în prima ordine[23]. Tocmai de aceea, reacţia Moscovei avea să fie - şi a fost - rapidă, radicală şi teribilă în 1989! Mai ales în climatul specific în toată Europa de Est şi fiind vorba de Ceauşescu, adversar declarat şi recunoscut al glasnostului gorbaciovist, primul dintre liderii comunişti din zonă care „trebuia" să dispară de pe scena politică.

În felul acesta, se impune atenţiei şi cel de-al doilea argument pentru care ziua de 13 noiembrie 1989 avea să intre în istorie. Şi anume, dat fiind că, în mod sigur, atunci N. Ceauşescu, după ce şi-a dezvăluit o dată în plus şi în preajma celui de-al 12-lea ceas atitudinea faţă de URSS, va fi condamnat la moarte, iar sentinţa avea să fie executată, după cum a rezultat din desfăşurările din România, la 25 decembrie 1989!

ANEXE

[...]

II

Protocolul şi stenograma şedinţei
CPEx. al C.C. al P.C.R. din 13 noiembrie 1989

PARTIDUL COMUNIST ROMÂN Arhiva
COMITETUL CENTRAL Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.
Nr. 3240 Nr. 1840 22 XI 1989
PROTOCOL nr. 24
al şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 13 noiembrie 1989

Şedinţa a fost prezidată de tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, secretar general al Partidului Comunist Român.
Au participat tovarăşii: Bobu Emil, Ceauşescu Elena, Ciobanu Lina, Coman Ion, Constantin Nicolae, Dăscălescu Constantin, Dincă Ion, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Mănescu Manea, Niculescu Paul, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Popescu Dumitru, Rădulescu Gheorghe, Andrei Ştefan, David Gheorghe, Gere Mihai, Giosan Nicolae, Gâdea Suzana, Matei Ilie, Milea Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Petrescu Barbu, Postelnicu Tudor, Radu Constantin, Radu Ion, Stoian Ion, Szasz Iosif, Toma Ioan, Totu Ioan, Ursu Ion.
Au fost invitaţi tovarăşii: Bărbulescu Vasile, Curticeanu Silviu, Mitea Constantin.
Şedinţa a început la ora 11.30 şi s-a terminat la ora 12.40.

Ordinea de zi:
- Discutarea Raportului ce urmează a fi prezentat Congresului al XIV-lea şi programul de desfăşurare a Congresului.

Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. a examinat pe capitole şi a aprobat principalele probleme cuprinse în Raportul ce urmează să fie prezentat celui de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român. Raportul va fi supus spre aprobare şi Plenarei Comitetului Central al partidului care va fi convocată în ziua de 18 noiembrie 1989.
În cadrul discuţiilor, Comitetul Politic Executiv a aprobat propunerile prezentate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al partidului, cu privire la poziţia ce urmează să fie adoptată şi acţiunile ce vor trebui întreprinse în legătură cu unele probleme internaţionale ce interesează în mod deosebit ţara noastră.
Comitetul Politic Executiv a aprobat propunerile cu privire la programul şi modul de desfăşurare a lucrărilor Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român.

Nicolae Ceauşescu

--------------------------

Stenograma
şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.
din 13 noiembrie 1989

Şedinţa a fost prezidată de tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, secretar general al Partidului Comunist Român.
La şedinţă au participat tovarăşii: Bobu Emil, Ceauşescu Elena, Ciobanu Lina, Coman Ion, Constantin Nicolae, Dăscălescu Constantin, Dincă Ion, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Mănescu Manea, Niculescu Paul, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Popescu Dumitru, Rădulescu Gheorghe, Andrei Ştefan, David Gheorghe, Gere Mihai, Giosan Nicolae, Gâdea Suzana, Matei Ilie, Milea Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Petrescu Barbu, Postelnicu Tudor, Radu Constantin, Radu Ion, Stoian Ion, Szasz Iosif, Toma Ioan, Totu Ioan, Ursu Ion.
Au fost invitaţi tovarăşii: Bărbulescu Vasile, Curticeanu Silviu, Mitea Constantin.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Am convocat această şedinţă, tovarăşi, pentru a discuta Raportul care trebuie prezentat în faţa Congresului al XIV-lea. Nu este prea mare - decât vreo 140 de pagini! (sic!) [...] Vreau să ridic, în faţa Comitetului Politic Executiv, încă o problemă, care nu urmează s-o punem la Congres, nici public, deocamdată, dar faţă de care trebuie să adoptăm o poziţie mai clară. Este vorba de probleme legate de Moldova Sovietică. Aţi citit cu toţii informaţiile şi ce se întâmplă acolo. Am atras atenţia tovarăşilor că trebuia să le publice în presă şi va trebui să publicăm, dar noi nu putem să nu luăm nici un fel de poziţie în această problemă, având în vedere, în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică şi Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să se soluţioneze, în mod corespunzător, problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare. De altfel, în timpul lui Hruşciov am mai discutat această problemă. Când ne-am întors din China, în martie 1964, ne-am întâlnit cu el. Şi, între alte probleme, legate de relaţiile cu China, am discutat şi problema Basarabiei. El nu a respins-o, dar am convenit, de altfel, să se întâlnească delegaţiile celor două partide - şi s-au întâlnit - dar au intervenit problemele cunoscute în legătură cu Hruşciov şi nu s-a făcut nimic. Asta a fost. În 1965, în întâlnirea pe care am avut-o cu Brejnev, am discutat, de asemenea, problema aurului şi a tezaurului nostru, pe care România îl are în Uniunea Sovietică şi despre care există un Decret semnat de Lenin, prin care se spune că aparţine poporului român şi că va fi restituit atunci când în România va fi puterea muncitorilor şi ţăranilor. Am întrebat, sunt şi stenogramele, dacă consideră că în România nu este încă puterea muncitorilor şi a ţăranilor?! Sigur, atunci a avut o poziţie favorabilă Şeleapin, care a spus că tovarăşii români au dreptate, dar trebuie să analizeze şi să vedem cum să soluţionăm această problemă. Ceilalţi, inclusiv Brejnev, au spus că aurul s-a pierdut. Pe mine nu mă interesează că s-a pierdut sau ce au făcut cu el, pentru că la un moment dat, ne-au spus că l-au luat „albii".
Tov. Elena Ceauşescu: „Albii" erau peste tot.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu mă interesează cine l-a luat?[!]
Tov. Elena Ceauşescu: Să ne dea de la ei.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Pe noi nu ne interesează asta.
În primul rând că Lenin a semnat acest decret în 1921, după ce s-a terminat cu „albii". Este adevărat că nu am mai reluat această discuţie. Am vrut, la un moment dat, să discutăm această problemă şi cu Mihail Gorbaciov, dar nu au fost condiţii şi am spus s-o lăsăm ceva mai târziu. Sigur, într-o formă sau alta va trebui să reluăm şi problema Basarabiei.

Trebuie oricum să ridicăm problema populaţiei din Republica Moldovenească (sic!), în concordanţă cu constituţia sovietică şi cu ceea ce afirmă acum ei. Trebuie să le asigure folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei înşişi spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români şi nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei şi, cel puţin, în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova şi România. Sigur, nu dorim acum să ridicăm, într-o formă schimbarea imediată a graniţelor, dar soluţionarea acestei probleme trebuie gândită şi trebuie s-o discutăm. Să avem în vedere, în primul rând să publicăm poziţiile care sunt, mai cu seamă că ei le publică şi să avem în lunile următoare o discuţie specială pe această problemă. De altfel, în 1970-1975 am avut câteva discuţii cu secretarul cu problemele internaţionale de atunci - Katuşev - trimis de conducere, prin care ne cereau ca noi să recunoaştem în mod deschis că Basarabia este a lor.
Tov. Elena Ceauşescu: Asta nu se poate niciodată.
Tov. Nicolae Ceauşescu: În programul partidului avem o referire generală şi am spus că nu vom putea să recunoaştem. Una este problema graniţelor, ca rezultat al forţei, dar alta este să recunoaştem că poporul moldovenesc este un popor care nu are strânse legături cu poporul român, este un non-sens. Aceasta ar fi o altă problemă. Sigur, punându-se problema anulării înţelegerii cu Hitler, este evident că în mod corespunzător intervine şi aici anularea. Noi vrem ca după Congres să avem o discuţie pe această problemă, pentru că nu se poate să acceptăm această situaţie şi felul cum ei acţionează.
Vin şi fac o plenară şi anunţă că vor să îndrepte lucrurile, ce a fost în trecut, dar de fapt adoptă măsuri mai brutale decât în trecut şi continuă să-i împiedice să-şi pună în valoare problemele lor.

Asta ar fi o altă problemă pe care am vrut s-o ridic în Comitetul Politic Executiv şi este de fapt o problemă strict internă, dar am vrut să vedem care este părerea Comitetului Politic Executiv în această problemă. Dacă sunteţi de altă părere, vă rog să spuneţi?
Tov. Gheorghe Rădulescu: Este foarte bine cum aţi propus.
Tov. Manea Mănescu: Asta este realitatea şi nu se poate altfel.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Deci sunteţi de acord?
- Toţi tovarăşii sunt de acord.

Aici nu este vorba de existenţa unei naţionalităţi sau a unor oameni care sunt de origine română şi se găsesc în Uniunea Sovietică, ci este vorba de o parte a României, care a fost cedată datorită acordului (realizat de Stalin – n.n.) cu Hitler. Cum s-au publicat aceste acorduri în altă parte va trebui să le publicăm şi noi. S-au publicat şi în Uniunea Sovietică. I-am spus şi lui Matei [Ilie] şi lui Olteanu [Constantin], pentru că este legat şi de partea internaţională – i-am chemat pe amândoi pentru că, şi din punct de vedere internaţional, trebuie să lucreze împreună. Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri, pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – asta este formula, în acordul semnat aparte, nu numai în acordul general, în care se spune că Uniunea [Sovietică] manifestă interes faţă de Basarabia şi Bucovina. Este vorba de acordul dintre Molotov şi Ribbentrop şi unde se spune că Germania nu are interes şi nu are obiecţiuni faţă de acest lucru.
Un asemenea punct este şi în legătură cu Polonia, că în problema Poloniei şi Uniunea Sovietică manifesta anumite interese, adică împărţirea Poloniei. În realitate, de fapt, sovieticii au vrut să depăşească înţelegerea cu Hitler şi au cerut iniţial întreaga Bucovină şi Hitler s-a opus [:] „ne-am înţeles numai atât".
Tov. Ion Stoian: Toate acestea sunt în stenogramele lui Hitler.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Este un protocol semnat de ministrul afacerilor externe de atunci al României.
Tov. Elena Ceauşescu: Şi ne-au luat şi Insula Şerpilor[24].

Tov. Nicolae Ceauşescu: Acestea ar fi unele probleme interne ale României, pe care trebuie să le avem în vedere. În legătură cu Raportul [pentru Congresul al XIV-lea], în continuare, este prezentată poziţia României în problemele internaţionale, în care reluăm problema distrugerii armelor nucleare şi am introdus aici că ţările europene trebuie să realizeze un acord pentru înfăptuirea până în 1995 a distrugerii armelor Insula Serpilor nucleare din Europa, având în vedere că folosirea lor ar duce la distrugerea întregii Europe, în cadrul măsurilor generale de distrugere a armelor nucleare. De fapt, aici spunem aşa: „În acest cadru, România propune să se încheie un acord general, cu participarea tuturor ţărilor europene, privind eliminarea până în 1995 a tuturor armelor nucleare din Europa". În ceea ce priveşte celelalte probleme, sunt poziţiile noastre cunoscute, care sunt aprobate. Sigur, faţă de problema unităţii europene, am afirmat poziţia noastră, nu m-am mai referit aici la „căminul comun", mă refer la unitatea între ţările independente. I-am dat unui francez un interviu, zilele trecute, şi am spus că în această privinţă afirmăm şi noi teza unui mare preşedinte al Franţei, că Europa este o naţiune liberă, independentă. Este vorba de Charles de Gaulle.

În problema Balcanilor, am spus că trebuie să ne adresăm ţărilor din Balcani, pentru a acţiona împreună în vederea depăşirii diferitelor obstacole, a apropierii, a întăririi conlucrării cât mai largi. Trebuie, realmente, în Balcani, să nu mergem spre o federaţie balcanică, ci spre o colaborare largă economică şi în toate domeniile şi la care pot participa şi unele ţări din bazinul dunărean, cum am mai discutat, şi, desigur, în primul rând am în vedere Ungaria şi Austria. Acest lucru l-am avut întotdeauna în vedere, dar eu în Raport nu m-am referit concret. Uniunea Sovietică nu are nimic cu Dunărea şi Germania la fel.
Tov. Elena Ceauşescu: Rămâne Cehoslovacia.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Sigur, şi Cehoslovacia. Adică grupul acesta de ţări care sunt vecine cu ţările balcanice şi au multe lucruri comune. Spunem chiar a unor ţări din bazinul dunărean – nu le menţionez, dar în gândul meu este ca să le avem în vedere. Deci, este vorba de Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, dacă vor dori acest lucru, pentru că Balcanii privesc ţările din Balcani. Acestea ar fi problemele privind situaţia internaţională, inclusiv am vorbit de subdezvoltare, poziţiile noastre care sunt cunoscute. Am menţionat unele lucruri unde trebuie să punem un accent mai deosebit. La relaţiile între partide am pus problema necesităţii unor întâlniri şi consfătuiri regionale, inclusiv ne-am pronunţat pentru o Conferinţă internaţională a partidelor comuniste şi muncitoreşti. De asemenea, m-am referit la problemele colaborării cu partidele socialiste şi social-democrate, m-am referit chiar asupra unor probleme privind socialismul îndeosebi. Sunt păreri diferite, cu unii este necesar să discutăm, inclusiv cum să rezolvăm problemele, cum să se realizeze în condiţii mai bune dezvoltarea în viitor. De altfel, este acum un interes în rândul unor partide socialiste, social-democrate, au început discuţii şi sunt critici la adresa situaţiei din Ungaria şi Polonia, în sensul că socialiştii nu pot să sprijine decât dezvoltarea pe calea socialistă, nu revenirea spre capitalism. Şi noi trebuie să ne spunem părerea.

Şi, în sfârşit, o scurtă încheiere cu concluzii generale, că dezbaterea, hotărârile să răspundă intereselor partidului, poporului, dezvoltării socialiste a României.
Uite, cam asta sunt problemele principale din acest raport. Sigur, că de la început până la sfârşit se subliniază că numai calea socialismului este singura cale pentru dezvoltarea României, a omenirii.
Dacă sunteţi de acord, dacă aveţi vreo problemă deosebită, care consideraţi că trebuie s-o punem?

Sigur, m-am referit şi la armată, privind rolul său, inclusiv conlucrarea în Pactul de la Varşovia atâta timp cât va exista acest pact. Dacă consideraţi că ar trebui să mai subliniem vreo problemă deosebită, vă rog să-mi spuneţi? În teze, în Programul-Directivă, în plenară am pus toate aceste probleme, de fapt nu le mai reluăm. Aici nu am reluat toate problemele din plenară, de aceea am şi făcut plenara, ca să nu ne apucăm acum să le reluăm, ci am vrut numai să subliniez perspectivele şi dezvoltarea în continuare. Mai mult decât avem în Directive nu ar fi bine să punem acum, să ne aşezăm însă şi în practică să facem mai mult. Am discutat, la un moment dat - am avut şi o variantă – să prevedem un ritm de 7-8 la sută al dezvoltării, chiar ceva mai mare şi pe urmă am ajuns la concluzia că este bine să mergem pe prevederile vechi. Sigur, posibilităţile sunt mai mari, dacă vom lucra bine, de aceea am spus că trebuie să considerăm minime prevederile din Programul-Directivă.
Tov. Elena Ceauşescu: Problema principală este să realizăm exportul.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi toate celelalte probleme. Interesant este că Statele Unite ale Americii deţineau în rândul ţărilor dezvoltate, cu vreo 15 ani în urmă, o pondere de 50 la sută; în grupul lor acum au coborât la 34 la sută. Sigur, a crescut Japonia la 21 la sută ponderea, a crescut R.F. Germania şi celelalte ţări, dar aceste două ţări au o creştere foarte mare şi, probabil, că schimbările se vor accentua şi în general vor apare noi ţări. Această dezvoltare rămâne o legitate a dezvoltării (sic!). Nicăieri nu scrie că aceasta va rămâne veşnic numai pentru anumite ţări. Noi trebuie să ne străduim să nu rămânem în urmă. Asta este problema!

Astăzi am văzut un articol în „Herald Tribune" despre necesitatea a se reduce nu numai deficitul bugetar, dar şi deficitul social, în care arată că în trecut 2/5 din populaţie a devenit bogată şi 2/5 a devenit mai săracă. Şi trebuie să publicăm acest lucru. Cel puţin atât cât declară ei, pentru că nu mai poate să se conteste de către nimeni acest lucru. Şi eu mă refer, în raport, la această creştere a săracilor. Am dat câteva date, dar trebuie să folosim continuu pentru că realmente, situaţia din lumea capitalistă nu este deloc înfloritoare. Fac scandal, ajung să folosească unele greutăţi economice din ţările socialiste pentru a abate atenţia de la problemele lor foarte grave şi asta nu-i va ajuta să-şi consolideze poziţia. Se înşeală foarte, foarte mult! Practic, eu nu am de gând să mă mai refer la alte probleme acum.
[...]

Note:
- Petre Opriş, N. Ceauşescu: Un „tigru de hârtie" în toamna anului 1989, în Gh. Buzatu şi colaboratori, editori, Iluzii, teamă, trădare şi terorism internaţional =1940.
- Omagiu Profesorului Ioan Scurtu, II, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010, pp. 442-446; A.N.I.C., Bucureşti, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 63/1989,
filele 2, 4, 8-12).
----------------------------------------------------------------------------
[1] Nu toţi istoricii împărtăşesc această opinie (cf. Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România. 1945-1989, II, Bucureşti, Editura Clio Nova, 2007, passim)-
[2] Ioan Scurtu, coordonator, România şi retragerea trupelor sovietice – 1958, ediţia a II-a, anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010, pp. 276-280.
[3] Ştefan Lache, România în relaţiile internaţionale. 1939-2006, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007, p. 270-277.
[4] Ibidem, p. 277.
[5] Lavinia Betea şi colaboratori, editori, 21 august 1968: Apoteoza lui Ceauşescu, Iaşi, Editura Polirom, 2009 (inclusiv bibliografia problemei).
[6] Ibidem, p. 261.
[7] Ibidem, p. 262.
[8] Ibidem, pp. 135-139 (textul complet al intervenţiei). În anexa I a prezentului capitol se pot regăsi fragmente din stenograma şedinţei CP al CC al PCR care a precedat mitingul din Piaţa Republicii.
[9] Pierre du Bois, Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice, traducere, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, p. 139.
[10] „Le Monde Libertaire", Paris, 16 ianuarie 1990.
[11] „Time", London, 20 aprilie 1973.
[12] Se publică în anexa 2 a prezentului capitol.
[13] Documentul a fost publicat în răstimp şi pe Internet (cf. http://www.jurnalul.ro/sc-nteia/jurnalul-national/ceausescu-a-dorit-sa-puna-problema...) ori a fost comentat de prof. Ion Coja, Ceauşescu şi problema Basarabiei (apud http://www.ioncoja.ro/2010/12/ceausescu-si-problema-basarabiei/).
[14] Vezi infra anexa 2.
[15] Vezi Raportul lui N. Ceauşescu la Congresul al XIV-lea al PCR (20 noiembrie 1989), în copie după textul original (http://www.cnasas.ro/ist_comunism.html, fila 116) (Extrase din Raport în cap. III, anexa XXXII).
[16] Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului. 1939-1945, Bucureşti, Editura RAO, 2007, p. 32 şi urm. Dintre marii istorici citaţi în acest sens, reţinem numele lui Arnold Toynbee, Pierre Renouvin, Henri Michel, Andreas Hillgruber, Jean-Baptiste Duroselle, D. C. Watt, Maurice Baumont ş.a.
[17] H. Lindpere, Molotov-Ribbentrop Pact: Challenging Soviet History, Tallin, Estonian Foreign Policy Institute, 2009, p. 173-174.
[18] Ibidem, p. 175.
[19] Cf. Gh. Buzatu, coordonator, Bătălia pentru Basarabia (1941-1944), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2010, passim.
[20] Vezi supra cap. III, anexele XXX – XXXI.
[21] Ulterior, Pactul Hitler-Stalin avea să fie denunţat prin Declaraţia Parlamentului României din 24 iunie 1991 sau de Conferinţa internaţională a istoricilor de la Chişinău din 26-28 iunie 1991, la care a participat şi semnatarul acestor rânduri.
[22] Presa europeană, inclusiv cea din statele (încă) socialiste, a reţinut şi comentat precizările lui N. Ceauşescu în privinţa Pactului Hitler-Stalin, dovedind că a intuit exact pretenţiile liderului de la Bucureşti. La 29 noiembrie 1989, nota ambasadorului român la Varşovia, de exemplu, raporta Centralei din Bucureşti că gazeta „Wyborcza" (din 27 noiembrie) insistase în Raportul prezentat la Congresul XIV al PCR asupra Pactului; însă „ceva vâlvă a creat doar chemarea lui Ceauşescu la anularea tratatelor încheiate cu al III-lea Reich şi la eliminarea totală a consecinţelor celui de-al doilea război mondial. Corespondenţii occidentali au văzut în această formulare propunerea de schimbări teritoriale. S-a amintit că una din consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov a fost ocuparea, în anul 1940, de către Uniunea Sovietică a unei părţi a teritoriului românesc, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord ...(subl. ns.)" (Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989 – Principiul dominoului. Prăbuşirea regimurilor comuniste europene, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 355-356). Din comentariile presei poloneze, aflăm că, în continuare, problema Pactului din 23 august 1939 „a devenit zgomotoasă", astfel că reprezentantul Agenţiei TASS, Iuri Gavrilov, a pretins că N. Ceauşescu poate nu fusese „bine înţeles", întrucât: „Nici un om politic responsabil nu poate pune la îndoială graniţele europene existente" (ibidem, p. 356).
[23] În privinţa lui Gorbaciov, care, în mod sigur, a fost informat asupra celor declarate de Ceauşescu în CPEx, el oricum era la curent cu poziţia liderului român, fie numai dacă avem în seamă toate cele ce-i declarase acesta lui L. I. Brejnev la 5 august 1977 şi 1 august 1979 şi consemnate minuţios de V. I. Potapov, şeful Sectorului România al Secţiei CC al PCUS (apud Gheorghe Negru, Disputa dintre URSS şi RSR privind tratarea istoriei relaţiilor ruso- şi sovieto-române, în "Destin Românesc", no. 3-4/2010, Chişinău, pp. 182-187, 201-203). (cap. III, anexele XXX - XXXI).
[24] Problema insulei mai fusese menţionată în şedinţa din 12 octombrie 1989 a CPEx al CC al P.C.R.

footer