Operatiunea Autonomous
„Nu mă consider infailibil şi nu vreau să monopolizez politica ţării mele." (Ion Antonescu)

A devenit un fapt cunoscut şi pentru care sunt dovezi incontestabile[1] că imaginea publică a lui Ion Antonescu este o chestiune aflată sub controlul unora dintre învingătorii în Al Doilea Război Mondial, în primul rând a comunităţii evreieşti internaţionale, cea care continuă să controleze corectitudinea politică a numeroaselor popoare din zona de influenţă a S.U.A. Printre altele, regimul politic antonescian a fost apreciat ca unul fascist, iar Ion Antonescu prezentat ca un autocrat absolut. Cu aceste aprecieri nu suntem de acord. Nu voi exemplifica afirmaţiile de mai sus în aceste puţine rânduri, dar doresc să reamintesc pe scurt modul tolerant în care s-a implicat conducătorul statului în acceptarea colaborării opoziţiei din România cu inamicii cu care ţara se afla în război: colaborarea cu spionii britanici paraşutaţi în cadrul Operaţiunii „Autonomous" şi negocierile purtate cu Marea Britanie şi S.U.A. de către prinţul Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, la Cairo.

Englezii doreau să-l înlăture pe mareşalul Ion Antonescu de la conducerea României, dar Maniu şi cu alţi lideri ţărănişti apreciau că guvernul Antonescu era o soluţie mai bună decât ocuparea României de către Germania, sau decât un atac ungaro-bulgar sprijinit de Germania, care s-ar fi putut produce ca urmare a înlăturării mareşalului. Garanţiile lui Churchill şi legăturile cu Special Operations Executive (S.O.E.)[2] l-au încurajat pe Maniu să-i ceară lui Ion Antonescu permisiunea de acţiune nestingherită pentru crearea unei alternative politice, necesară în momentul înfrângerii Axei şi a preluării controlului britanic asupra Europei.[3] A existat şi o variantă a plecării lui Iuliu Maniu la Londra, pentru a conduce de acolo acţiunile diplomatice ale opoziţiei din România pe lângă Marea Britanie şi S.U.A. Liderul naţional-ţărănist nu a acceptat să plece la Londra.[4] În aceste condiţii, Secţia pentru România a S.O.E., care îşi avea sediul în capitala Egiptului, a hotărât trimiterea în România, pe calea aerului, a unei misiuni de informaţii, sabotaj şi diversiune care să-l sprijine pe Maniu.

După declaraţiile lui Corneliu Coposu, Iuliu Maniu a început operaţiunea de atragere a Palatului la acţiunea de scoatere a României din războiul împotriva Aliaţilor, la răsărit de fluviul Nistru, încă din ziua de 24 ianuarie 1942. Acţiunea urmărea de fapt şi răsturnarea regimului antonescian. Astfel, ea avea un dublu scop. Pe de o parte, Maniu acţiona cu acordul tacit, dar şi declarat, al mareşalului, iar pe de altă parte, pregătea răsturnarea lui de la putere, în momentul în care s-ar fi găsit o alternativă mai bună. Antonescu cunoştea aceste proiecte, atât de la serviciile secrete româneşti, cât şi de la germani, care îl preveniseră. Totuşi, el nu a dorit să curme iniţiativele care promovau alternative politice pentru România, ceea ce este meritoriu. Istoria a demonstrat că speranţele mari pe care opoziția din România şi le-a pus în sprijinul S.U.A. și al Marii Britanii, al Occidentului în general, au fost deșarte. Occidentalii nu au făcut decât să recomande românilor să negocieze cu sovieticii, iar apoi, prin Acordul de procentaj (octombrie 1944), au acordat 90% din influenţa asupra României Uniunii Sovietice. În anii următori, cele 90 de procente au devenit 100%. Permiţând opoziţiei iniţiativele stabilirii de contacte şi negocieri cu Aliaţii, Antonescu a făcut vizibilă pentru istorie realitatea afirmată mai sus.

Misiunea în România a grupului de paraşutişti britanici condusă de locotenent-colonel Chastelain a fost plănuită pentru ziua de 21 noiembrie 1943, dar s-a amânat din cauza timpului nefavorabil, care a obligat avionul să se reîntoarcă la bază. S-a încercat grăbirea ajungerii misiunii în România, pentru a-l încuraja pe Iuliu Maniu să acţioneze cât mai repede. De la el se aşteptau servicii apreciate de anglo-americani ca fiind „enorme", cum ar fi distrugeri mari ale câmpurilor petrolifere, blocarea Dunării la Porţile de Fier etc.[5] Toate acestea urmau a fi coordonate de agenţii britanici. Grupul „Autonomous" a fost paraşutat la 22 decembrie 1943. Deşi membrii săi cunoşteau foarte bine România, au fost arestaţi imediat, fără să apuce măcar să iasă din zona de lansare. Autorităţile române i-au luat şi i-au protejat şi i-au ascuns faţă de germani, care i-ar fi trimis la Berlin. Ei au fost instalaţi într-un apartament din clădirea Inspectoratului General al Jandarmeriei. S-au bucurat de un tratament special, în condiţii de lejeritate, timp de opt luni de zile. Autorităţile române au purtat numeroase discuţii cu ei. Interlocutorii lor au fost generalii Piki Vasiliu, subsecretar de stat la Interne, generalul Constantin Tobescu, unul din comandanţii Jandarmeriei şi Eugen Cristescu, directorul Serviciului Special de Informaţii. Pentru a evita posibilitatea unui conflict diplomatic cu Germania, din cauza protejării membrilor grupului britanic, care să se poată bucura de regimul prizonierilor de război obişnuiţi, declaraţiile lor au cuprins şi o „legendare" a misiunii lor în România.

Cu aprobarea lui Ion Antonescu, autorităţile române au lăsat grupul să ia legătura cu anturajul lui Maniu. Mareşalul intenţiona şi el să îi contacteze pe Aliaţi pentru discuţii şi dorea să o facă prin Chastelain. Nu o putea face prin mijloace guvernamentale, căci germanii erau infiltraţi peste tot, astfel Antonescu a acceptat ca liderul grupului „Autonomous" să folosească mijloacele de transmisiuni ale lui Maniu. Chastelain şi agentul Ivor Porter au declarat că îl suspectau pe Eugen Cristescu că ar fi agentul germanilor şi că le-ar fi furat cristalele de stabilizare a frecvenţei radioemiţătorului, pentru a le sabota legăturile radio cu S.O.E. Este posibil ca această poziţie a ofiţerilor britanici să fi fost doar subterfugiul care le-a permis să ceară şi să obţină de la Ion Antonescu întâlnirea directă cu Iuliu Maniu, care a avut loc în data de 2 aprilie 1944. Este probabil că această declaraţie a agenţilor britanici, privitoare la colaborarea şefului S.S.I. cu germanii, să fi cântărit şi ea în cadrul procesului de după război al lui Eugen Cristescu, acuzat şi de a fi slujit interesele Germaniei.

Mai adăugăm şi faptul că opoziţia politică din România întreţinea legături cu Aliaţii occidentali prin intermediul Ambasadei României din Ankara, fapt cunoscut şi de serviciile secrete române şi, implict, de Antonescu. Conducătorul statului a avut numeroase informări din partea S.S.I. care îi permiteau să monitorizeze opiniile opoziţiei politice, mai ales ale lui Iuliu Maniu şi ale anturajului său, privitoare la situaţia României şi la problematica unei eventuale ieşiri din război.[6]

În anul 1943, mareşalul Antonescu fusese de acord cu numirea lui Alexandru Cretzianu ca ambasador la Ankara, deşi era un apropiat al lui Iuliu Maniu. După numirea ca ambasador la Ankara a lui Alexandru Cretzianu, multe mesaje care ajungeau la Aliaţi, via Turcia, erau transmise de Victor Rădulescu-Pogoneanu, director adjunct al Cifrului.[7]

Antonescu era convins că singura şansă a României era să lupte alături de Germania. În anii 1940 şi 1941, când s-a schimbat orientarea politică a ţării, societatea românească a fost de acord, în cea mai mare parte, ca România să lupte pentru reîntregirea sa şi împotriva bolşevismului. Acestor obiective li s-a subordonat întreaga politică a lui Antonescu. Orice variantă de parteneriat cu Uniunea Sovietică era exclusă, iar Marea Britanie şi S.U.A. îndemnau pe români să se înţeleagă cu ruşii. Un asemenea compromis nu era acceptabil pentru o personalitate cu demnitatea lui Antonescu, mereu preocupat şi de a promova demnitatea şi în politica naţională. Cu toate acestea, Antonescu a acceptat tacit ca opoziţia, în frunte cu Maniu, să acţioneze într-o direcţie contrară viziunii sale politice.

La 2 noiembrie 1943, Iuliu Maniu a solicitat S.O.E. de la Istanbul, prin filiera Legaţiei României din Ankara, acordul britanic pentru trimiterea unui emisar cu împuterniciri pentru negocierea cu Aliaţii a condiţiilor ieşirii României din război. Guvernul britanic a propus, prin ambasada sa, să se răspundă lui Iuliu Maniu că emisarul său va fi primit, dar numai pentru a discuta detalii operaţionale privind înlăturarea regimului din România şi înlocuirea sa cu un guvern pregătit să ofere capitularea necondiţionată principalilor trei Aliaţi. Britanicii au spus că guvernul sovietic a aprobat propunerea pentru acest răspuns, în acelaşi timp arătând că aşteaptă ca reprezentanţii sovietici să participe la negocieri cu emisarul lui Iuliu Maniu. În vederea acestui demers diplomatic a fost desemnat prinţul Barbu Ştirbey, om politic experimentat şi care era agreat de cercurile britanice din România. Era însoţit de fiica sa, care era cetăţean britanic, căsătorită cu un englez. Ulterior, urma să fie secondat şi de Constantin Vişoianu.

Înaintea plecării, prinţul a fost primit de Conducătorul statului, care i-a declarat: „...nu mă opun plecării dumneavoastră. Apreciez totuşi că singura manieră de a servi ţara este aceea pe care o preconizez eu. Dar nu mă consider infailibil şi nu vreau să monopolizez politica ţării mele".[8] Pe parcursul misiunii sale la Cairo, Barbu Ştirbey a fost considerat atât emisarul opoziţiei române, cât şi al guvernului antonescian.
----------------------------------------------------------------------
[1] Este suficient de reamintit că, în anul 1997, fostul procuror general al României, Sorin Moisescu, a promovat recurs în anulare faţă de unele dintre sentinţele pronunţate de „Tribunalului Poporului" în anul 1946, prin care au fost condamnaţi Ion Antonescu şi mulţi dintre colaboratorii săi. Condamnările au fost pronunţate cu confiscarea totală a averii. Demersul procurorului general avea ca scop crearea cadrului juridic necesar restituirii acelor averi către urmaşii celor condamnaţi, urmaşi care au suferit cumplit în timpul regimului judeo-bolşevic. Demersul lui Sorin Moisescu s-a aflat de îndată la Washington şi doi congresmeni americani, Alfonse D ́Amato şi Christopher Smith, co-preşedinţi ai Consiliului pentru Securitate şi Cooperare în Europa a Congresului SUA (18 iulie 1995) , ambii de etnie evreiască, au trimis o scrisoare preşedintelui Emil Constantinescu, care a fost făcută publică, în septembrie 1997. Pe un ton care aminteşte de epoca Inchiziţiei, i se cere preşedintelui României să stopeze demersul de îndată, arătând că „Ion Antonescu" s-a aflat pe partea greşită a istoriei". Deci, într-un regim autointitulat „democratic", în care funcţionează separaţia puterilor în stat, doi membrii ai Congresului S.U.A. când au avut o problemă în Justiţie s-au adresat preşedintelui ţării. Intervenţia preşedintelui a stopat imediat recursul în anulare, iar Sorin Moisescu a fost destituit din funcţie, deşi fusese un apropiat al lui Emil Constantinescu. Ulterior, a fost numit preşedinte al Î.C.C.J. Intenţia fostului procuror general al României nu a rămas fără urmări. Deţinătorii filmelor şi dosarelor compromiţătoare au scos de la naftalină un film făcut în 22 decembrie 1989 în sediul C.C. al P.C.R., care îl prezintă pe Sorin Moisescu părăsind o încăpere şi având în braţe o pungă de nylon plină cu bani, desigur, sustraşi din sediul fostului Partid Comunist. Filmul a fost oferit postului de televiziune OTV. Sorin Moisescu a ieşit din viaţa publică, a căzut la pat şi puţin după aceea a încetat din viaţă.
[2] S.O.E. era un compartiment al serviciilor de informaţii britanice, înfiinţat din iniţiativa lui Churchill, în anul 1940. Cadrele sale proveneau din MI-6, fiind conduse de colonelul genist Laurence Grand. În interiorul sistemului britanic de informaţii, serviciul era numit „Ministerul de Război Neonorabil" ("Ministry of Ungentlemanly Warfare"), deoarece desfăşura activităţi ilegale, uneori criminale, care puteau compromite relaţiile diplomatice cu diferite state, sau încălcau neutralitatea unor state. Churchill i-a trasat ca sarcină S.O.E. „să dea foc Europei". Vezi detalii în Marian Ureche, Aurel Rogojan, Servicii secrete străine. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc, Vol. I, Editura Paco, Bucureşti, p. 82 sq.
[3] Arhivele Naţionale ale României, colecţia Microfilme Ungaria, rola 50, c. 376-377.
[4] Marian Ureche, Aurel Rogojan, op. cit., p. 156-157.
[5] A.N.R., Colecţia Microfilme S.U.A., rola nr. 662, c. nr. 740.00119 E.W.1939/2057, din 8 ianuarie 1944.
[6] Vezi spre exemplu A.N.R., Colecţia de documente privind mişcarea muncitorească, dosarul nr. 46/1944, f. 71, 79-80, 81-83, 91-92.
[7] Corvin Lupu, Eforturi politico-diplomatice româneşti de ieşire din Al Doilea Război Mondial în lumina arhivei diplomatice a S.U.A., Sibiu, Editura „Alma Mater", 2003, p. 10.
[8] Gheorghe Barbul, Memorialul Antonescu, Editura Paco, Iaşi, 1992, p. 139.