„Există aici un rege care îşi predă armata duşmanului? În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat, prin mareşalul Tolbukhin, din ordinul lui Stalin, « Ordinul Victoriei Sovietice ». Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!” (General Platon Chirnoagă)
Regele Mihai a trimis, în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, o telegramă lui Ion Antonescu, aflat în zona frontului prin care ura militarilor români „În clipele când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a întregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri bravi le urez sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului. Trăiascã România! Trăiascã viteaza noastră armată!”
Mareşalul Ion Antonescu adresa lui Mihai I de pe front, la 23 iunie 1941, ca răspuns regelui următorul mesaj: „Mulţumesc respectuos Majestăţii Voastre pentru cuvintele de îmbărbatare şi de apreciere cu care aţi cinstit Armata şi pe mine. Fiţi sigur, Majestate, de devotamentul nostru. Pentru ţară şi pentru Majestatea Voastră ne batem. Pentru ţară şi pentru Majestatea Voastră trebuie să învingem”.
La 28.07.1941, acelaşi Mihai I îi scria Mareşalului: „Cu adâncă bucurie am văzut că vitezele trupe româno-germane au alungat peste Nistru armatele comuniste şi au reîntregit pentru vecie Ţara Moldovei. Pentru modul strălucit cu care […] aţi condus şi pregătit operaţiile, […] cât şi pentru bravura şi exemplul personal, […] vă confer Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a”.
Discursul Regelui Mihai cu ocazia anului nou 1943: „Urarea ce fac cu acest prilej poporului meu, căruia istoria i-a hărăzit până acum atâtea suferinţe, întretăiate doar de rare luminşuri de dreptate, este ca sfârşitul frământărilor sângeroase care sfâşie omenirea să-i aducă consfinţirea definitivă a drepturilor sale nepieritoare”.
Mihai I într-un interviu acordat postului de radio „Europa Liberă”: „... Ar mai trebui, poate să amintesc ceva. Antonescu a vrut să vizitez trupele române în timpul războiului, pentru că eram şi şeful forţelor armate. Aşadar, mi-a cerut să merg la Odesa, în Transnistria, şi aşa mai departe. Am refuzat cu hotărâre. I-am spus ca nu avem ce căuta acolo. După care am luat un avion şi am zburat direct de la Bucuresti în Crimeea. Am petrecut două zile acolo trecând în revistă forţele noastre şi apoi m-am întors.”.
Proclamaţia Regelui Mihai I către ţară, 23 august 1944: „Români, în ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. Un nou guvern de uniune naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, […] Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită. […] Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre libere luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al neamului nostru. Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui.[…) Cel care nu va da ascultare guvernului se opune voinţei poporului şi este un trădător de ţară.[…] Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor ţării sunt garantate şi vor fi respectate…”.
Proclamaţia rostită de regele Mihai I a fost de fapt o capitulare necondiţionată cu următoarele consecinţe imediate: între 130.000 şi 170.000 de soldaţi români prizonieri - deportaţi 20.000 de români şi alţi 72.000 de români de origine germană, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, pierderea libertăţii şi bolşevizarea ţării. Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate înaintea semnării oricărui armistiţiu, s-a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României. Armistiţiul regelui Mihai, semnat la Moscova abia în 12 Septembrie 1944, le-a adus „fraţilor” sovietici peste 3 miliarde de dolari în produse smulse poporului român…
Actul de la 23.08.1944 necesită o cercetare mai aprofundată, el reprezentând punctul de pornire al procesului de comunizare al României. Responsabilitatea îi aparţine în totalitate regelui Mihai I, iar transformările majore suferite de poporul român în următorii ani, cu tot sângele curs, îi pătează mâinile suveranului. Practic, la 23 august Mihai I şi-a aruncat ţara, căreia îi datora însăşi existenţa, la picioarele hoardelor bolşevice. Fără să negocieze prevederile unui armistiţiu convenabil pentru naţie, bazându-se doar pe inexistentele promisiuni bolşevice, Mihai I, regele României, a aşezat poporul român sub tălpile cizmelor lui Stalin.
Marele istoric Gheorghe Brătianu, mort la Sighet, declara în 1946: „În ziua de 23 august 1944, dimineaţa am fost trimis la Snagov de către şefii partidelor de opoziţie (P.N.L., P.N.Ţ., P.S.D. - n.a.) care mi-au dat însărcinarea să vorbesc cu domnul mareşal pentru încheierea imediată a armistiţiului. […] În timpul cât se discuta, domnul Mihai Antonescu şi domnul mareşal au avut iniţiativa unei audienţe la Palat şi chiar s-a telefonat, fiind eu de faţă, acolo, în acest scop. Domnul mareşal mi-a cerut asentimentul scris al şefilor de opoziţie pentru ca să încheie armistiţiul în condiţiile care erau cunoscute şi mi-a spus, îmi aduc aminte, că dacă va obţine acest asentiment în scris, indiferent de părerea nemţilor, el va încheia armistiţiul.
Mi-a cerut să-i aduc răspunsul scris înainte de ora 15. Eu l-am asigurat că-l voi aduce înainte de ora 15. M-am înapoiat la Bucureşti. A survenit o oarecare întârziere până să se poată întruni cei trei şefi de partide. Am comunicat acestora răspunsul domnului mareşal. Au fost de acord să dea asentimentul în scris, ce urma să se dea în cursul zilei. Dar m-au autorizat să comunic mareşalului înainte de ora 15 că poate face uz de acest asentiment în audienţa de la ora 16 la Palat . Când am fost la Snagov mi s-a spus de întrevederea cu ministrul german Clodius şi ştiu că era vorba ca domnul mareşal să semneze armistiţiul.”
Regele Mihai: „Pregătirile pentru 23 august începusera deja de la sfârşitul lui 1942. In pofida dictaturii lui Antonescu, partidele politice tradiţionale din România « partidele istorice » fusesera lasate în pace, şi nu fuseseră desfiinţate, iar noi aveam contacte multiple cu ele. […] cu vreo două zile înainte de 23 august. Discutam despre necesitatea de a-i cere lui Antonescu sa declare armistiu şi să iasă din război, nu stabilisem încă o data precisa, când am hotarât în cele din urmă data de 26 august. […] Doctorul a venit în fugă la noi şi ne-a spus : « am auzit ca Antonescu pleaca pe front poimâine! » iar noi am înteles imediat că trebuia să facem ceva de urgenţă. M-am întors imediat la Bucureşti şi i-am adunat pe toţi cei cu care vorbisem şi i-am informat. Aşa am ajuns să actionam pe data de 23 august. (Păi cum, majestate, fără negocieri, fără nici cel mai elementar plan de armistiţiu, aşa se predă o ţară? - n.a.)
Am decis ca eu să-l convoc pe Antonescu în audienţă ca să îi explic ce se întâmplă şi să vedem ce este de făcut fiindca ruşii sunt la Nistru. Apoi am avut o convorbire de doua ore cu [Mareşalul Palatului] Generalul Constantin Sănătescu, şi am pus la punct detaliile, hotărand că dacă Antonescu refuză, să-l arestăm. Cand a venit Antonescu, după multe discuţii, i-am spus că trebuie să facem ceva ca să oprim razboiul, iar Generalul Sanatescu i-a spus, « Dacă tu nu poţi, lasă pe altcineva s-o facă! » iar Antonescu s-a întors spre el şi i-a spus, de faţă cu mine, «Cum, să las ţara pe mâinile unui copil? »”. În cele din urmă, când Antonescu ne-a spus că refuză clar să declare armisţiu, am folosit o parolă pe care o stabilisem dinainte, rostind cu glas puternic, « Îmi pare rău, dar nu mai pot face nimic! » iar în acel moment în încăpere au intrat trei subofiţeri şi un căpitan care l-au escortat pe Antonescu şi l-au închis într-o încăpere din clădirea în care ne aflam.” (interviu acordat de Mihai I, postului de radio „Europa Liberă” la 13 august 2009)
Numai că, probabil datorită vârstei şi trăirilor intense, regele încurcă nişte detalii foarte importante! Secretarul particular al regelui, Mircea Ioaniţiu, consemnează: „Cert este că în dimineaţa de 23 August, am fost trezit din somn de telefonul lui Mihai Antonescu, care cerea ca regele să-l primească pe el şi pe mareşal în audienţă în acea zi” (aşadar mareşalul nu a fost chemat de rege - n.a.).
La 13 octombrie 1944, generalul Aurel Aldea, mărturiseşte: „Ziua de 23 August, o zi de salvare pentru ţară, ne-a găsit nepregătiţi din punct de vedere tehnic. Lovitura de stat era plănuită pentru 26 August, dar, în dimineaţa zilei de 23 August, am fost informat de rege că în după-amiaza aceleiaşi zile el va acorda o audienţă mareşalului Antonescu şi lui Mihai Antonescu [...] Mareşalul Antonescu a comunicat, în cursul audienţei, decizia sa de a încheia armistiţiul, adăugând că el a şi vorbit cu ministrul Clodius în legătură cu aceasta. Aceasta ar fi avut drept urmare ocuparea întregii ţări de către nemţi şi, poate, arestarea şi deportarea regelui şi a celor ce sprijineau acţiunea sa. Audienţa la care participa şi generalul Sănătescu, a fost brusc întreruptă de rege, care pentru câteva minute, a venit să ne comunice nouă celor ce rămăsesem într-o cameră alăturată, decizia de armistiţiu a mareşalului. După ce ne-am sfătuit puţin, am ajuns la concluzia că, fără să mai aşteptăm ziua de 26 August, şi cu riscul vieţii, trebuia să-l arestăm imediat pe mareşal şi pe Mihai Antonescu.”
Iuliu Maniu: „În seara de 22 August 1944, mareşalul Antonescu a convocat pe ministrul german Clodius şi în prezenţa generalului Pantazi, ministrul de război, i-a adus la cunoştinţă că România va cere armistiţiu.”
Envoy Averell Harriman, ambasadorul american la Moscova în acele vremi, declara : „Mareşalul Antonescu se decisese să încheie armistiţiul, numai că i-a luat-o înainte regele”.
Ca să vezi, majestate, cum Mareşalul era hotărât să încheie armistiţiul negociat de el, iar alteţa voastră regală l-aţi arestat! Care să fie adevăratul motiv? Să-l găsim oare tot în jurnalul lui Mircea Ioaniţiu, care scria: „Îngrădirile pe care le pusese regelui erau umilitoare. El nu putea să-şi aleagă prietenii sau să numească demnitarii la curtea regală fără asentimentul mareşalului. Mareşalul considera pe regele Mihai drept un copil, incapabil să judece […] Dacă-l lăsăm pe Ion Antonescu să facă el singur armistiţiul, ne va ţine iar sub papuc.” Interesant, nu? Şi ţara, majestate? Ţara asta pe care spui că o iubeşti atât de mult, unde îşi avea locul printre orgoliile tale regale ?
Vreţi probabil să-i cunoaşteţi pe cei care făceau parte din complotul regal de îndepărtare a Mareşalului şi oferirea ţării bolşevicilor. Să-l consultăm pe Aurică Simion şi lucrarea sa: „Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944: „În noaptea de 13/14 iunie 1944 a avut loc, din iniţiativa P.C.R., o şedinţă conspirativă a reprezentanţilor săi, Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţi ai palatului şi armatei: generalii Constantin Sănătescu şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Moesonyi-Stârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti. […] Emil Bodnăraş a prezentat planul partidului comunist, care prevedea răsturnarea prin forţă a dictaturii militare-fasciste, scoaterea ţării din războiul hitlerist şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de P.C.R. Pentru pregătirea acţiunii armate s-a propus crearea unui comitet militar, din care să facă parte generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu-Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu. La 15 Iunie, generalul Constantin Sănătescu a comunicat acordul regelui cu privire la cele de mai sus.”