Dac, art-emis-2Încă din protoistorie, noi trăitorii acestui pământ știam deja să ne exprimăm ideile în scris (cca. 7000 de ani î.e.n.,) încă de pe când la Sumer nici nu apăruse scrierea (cca. 6000 tabliţele de la Djemet –Noar). Dovada este descoperită în excavațiile arheologice din cultura Turdaș Vincea (comuna Tărtăria) când s-au descoperit cele trei tăblițe de lut care datează cu un mileniu înainte de Sumer. (Bineînţeles că şi cu dovada în mână am fost refuzaţi la demersul ştiinţific şi oficial de recunoaştere. Albul este negru şi negrul este alb pentru politicienii actuali). Surprinzător, mai târziu sacerdoţii dacii nu şi-au mai încredinţat cunoaşterea Divină, scrisului profan. Stiau ei ce ştiau şi bine făceau că nu spuneau. Asta nu înseamnă că nu ştiau să scrie. Ştiau şi încă foarte bine: „O carte veche de 1.000 de ani, „păstrată” la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri. Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.” arată cercetătorul Mircea Vâlcu Mehedinţi în articolul său „Pagina de istorie-Alfabetul Dacic” menţionând „CodexulRohonczi”. De la daci nu au rămas izvoare scrise în alfabetul dac, pentru ei dacii au dorit să fie aşa. Totuşi au existat şi excepţii. O cercetătoare dedicată pe nume Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele al XI-lea si al XII-lea, într-o limbă latină vulgară (daco-romană), cu caractere moştenite de la daci: „Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului », spune aceasta. Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit „Jurământul tinerilor blaki” (Daci), care a fost tălmăcit astfel: „O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,/ Înşelator, să nu primeşti a te uni/ Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/ Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/ Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/ Să juri cu maturitate şi cu convingere!/ Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/ Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”

Dacii nu scriau ci memorau prin cântece legile de care aveau nevoie, după ce învăţaseră asta de la agatîrşi (un trib străvechi precizat şi evidenţiat de Herodot la izvoarele Mureşului). ,,Întrucât ei au absorbit în masa poporului lor şi rămăşiţele sciţilor şi agatârşilor din ţinuturile lor ei trebuie să fi avut şi elementele unui simţ artistic şi mai ales practic moştenit de la aceştia din urmă” evidenţiază D. Drăghicescu în lucrarea sa „Din Psihologia Poporului Român”. Totuşi acolo unde li s-a părut important ne-au transmis prin veacuri, anumite informaţii prin intermediul grecilor şi latinilor, arată istoricul antic Iordanesîn Getica. Un exemplu ar fi Legile naturii scrise de Marele Preot Deceneu care au fost transcrise în latină şi făcute publice. „El Deceneu i-a învăţat pe geţi să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi ele se păstrează şi astăzi sub numele de belagines.” Sau o altă informaţie transmisă prin sursă indirectă este inscripţia binecunoscută în limba latină descoperită pe un vas funerar la Sarmisegetusa Regia care arată filiaţia Regelui Decebal „Deceneus per Scorilo” adică Decebal fiul lui Scorilo. (aş dori să aflu pe unde erau inscripţiile lingvistice ale cortorarilor din acea vreme aflate în ţara noastră, pe care copaci din pădure? Ce scria acolo?)

De asemenea vestigile noastre arheologice prezintă la fiecare pas cetăţi zidite din piatră, temple geometric construite din piatră şi marmură. O civilizaţie arhitecturală splendidă clădită de marii arhitecţi şi meşteri daci, care erau prieteni cu piatra şi cu lemnul încă de la facerea lumii, nici vorbă de ,,davele de pământ” întărite cu palisade de lemn pe care ni le tot bagă în cap obsesiv nişte „cozi de topor” autohtone. Aceste dave de pământ erau construite temporar, doar pentru a fi folosite în scop militar de apărare rapidă şi eficientă, ca un fel de cazemate antice în calea cohortelor duşmane care înaintau pe o direcţie la un moment dat. Nu puteau dacii să se refere la ceva strălucitor construit din pământ. Putem aduce şi o dovadă în acest sens. De exemplu oraşul Deva care este este capitala judeţului Hunedoara. Numele acestui oraş are cuvinte înrudite în latină dives,-itis însemnând strălucitor, bogat şi diva - zeiţă. În limba sanscrită deva înseamnă strălucitor, divin şi este identic cu numele acestei aşezări actuale din apropierea Sarmisegetusei. Concluzia: dacii nu construiau lucruri stralucitoare din pământ şi noroi întărit cu lemne. Ca să ne înţelegem, prin comparaţie: la Sumer ori la Babilon au fost arse cărămizi din lut pentru a se realiza turnurile sau ziguratele (vezi turnul Babel) ori în toată Dacia era cunoscută din cele mai vechi timpuri construcţia geometrică superioară cu piatră fasonată perfect şi mortar de ciment. Acest aspect se poate observa cu ochiul liber ori unde te-ai plimba prin cetăţile, templele şi bisericile noastre de mai târziu. Încă ceva foarte important: dacii nu au locuit niciodată în corturi. Ei (comati-oamenii de rând) au avut case ca acelea pe care le puteţi vedea astăzi la muzeele de etnografie şi folclor. Doar Elita (tarabostes) locuiau în palatele şi templele apărate de cetăţi cu ziduri groase, perfect construite. (cortorarii, adică acei migratori care locuiau în corturi au sosit mai târziu cu gloaba de dârlog, cu tăgârţa în spate, bolnavi şi înspăimântaţi deoarece erau fugăriţi de alţii; i-au rugat pe daci să îi lase să îşi aşeze cortul în ţarina lor, copii cortorari plângeau, femeile lor plângeau; dacii...,ce să le facă, i-au acceptat şi i-au poftit la terciul lor cu lapte. Aşa au rămas pe aici şi n-au mai plecat. Astăzi urmaşii lor, mari falsificatori de istorie, „ne dau lecţii” de mândrie, de nobleţe, de democraţie, şi din „popor de ciobani” nu ne scot pe la toate congresele. Mulţumim domnilor nobili!. Mulțumim Roesler! Dar ce nu ştiaţi este că în vremurile adevărului, apelativul de cioban, păstor, semnifica nu paza oilor ci pe cea a conştiinţelor. Marii Preoţi getodaci erau reprezentaţi alegoric şi ca păstori adică de îndrumători spirituali ai unei turme în sensul de comunitate. Şi Iisus Cristos a avut grijă de mieluşei, adică a fost reprezentat ca Păstor în sensul de a avea grijă de sufletul oamenilor, de popoare. „În parabola cu oaia rătăcită un păstor găseşte o turmă întreagă în căutarea unei oi. Să ştiţi domnilor nobili că asta se cheamă umanism moral creştin. Pentru că aşa cum spune Petre Ţuţea în Universul lui Cristos o celulă care mai palpită într-un muribund e mai valoroasă decât toate galaxiile posibile”. De aia ciobanii dacoromâni sunt printre cei mai înţelepţi oameni din lume, pentru că au avut o grijă ancestrală de sufletele noastre şi înainte şi după, în creştinism. De aia fac şi tranhumanţă cu mioarele peste munţi, dar voi nu ştiţi ce e aia. Şi nici nu o ştiţi vreodată. De aia cea mai curată limbă română este în păstrarea lor, în munţii albaştrii. De aia cele cele mai frumoase simţiri omeneşti le au în păstrare pentru totdeauna, ei ciobanii. Deci nu este nimic dezonorant în această ocupaţie a păstoritului deoarece prin comparaţie aurul sau banii (furaţi) nu sunt de mâncare. Brânza laptele şi carnea sunt foarte bune de mâncat. Cu lâna oilor ne îmbrăcăm frumos. Una peste alta ne onorează calificativele dvs. de batjocură. Sunt „bune” pentru că ne disting fundamental pe unii de alţii în modul de gândire.

În munții albaștri sau Munţii Carpați (denumirea vine de la tribul dacilor carpi), se aflau păduri de nepătruns și vârfuri ce se ridicau până la cer, deasupra norilor. Acolo se găseau locurile sfinte de închinare ale acestor oameni către zeii care le călăuzeau viaţa. Cel mai important loc de sacralitate şi comunicare cu Zeii era la Sarmisegetusa în sanctuarul binecunoscut al Soarelui de Andezit, un altul se afla pe muntele Kogaionon, un altul pe Ceahlău, precum şi multe altele pe tot întinsul ţării. Numele străbun pentru Masivul Ceahlău este Pion, sau Peon, cuvânt care provine din limba greacă şi care, în traducere, ar însemna „casa stâlpului”. Se pare că şi astăzi oamenii se simt atraşi în mod nexeplicat de aceste vârfuri şi locuri energetice. (O dovadă este vizitarea turistică cu o frecvenţă ridicată a acestor locuri aparent pustii, în comparaţie cu, comportamentul de evitare sistematică a cluburilor de „entertainment” din apropiere. De exemplu eu cu toate că am 47 de ani şi 100 de kg „levitez”(urc) până la vf. Omu vara în cca. 2 h,iarna cca. 3h, fără să obosesc deloc. )  

Religia (din lat.religio, religare - a lega) dacilor privea respectul şi obedienţa către Zamolxis Zeul Suprem.Iată ce ne spune titanul poeziei, Mihai Eminescu prin tehnica channeling (contact divin) şi inspiraţie artistică divină în poezia „Rugăciunea unui dac”: Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi

Acesta era descris de antici ca fiind o fiinţă frumoasă, strălucitor, luminos, milos de oamenii bolnavi dar şi cumplit la mânie. Din relatarile istoricilor se spune ca la început El locuia în Cer, dar apoi a venit din pământ, căci prin avatarul lui care se întrupa în Mare Preot, îşi facea apariţia la gura unei peşteri o dată pe an şi îi învăţa pe oameni să se vindece de rănile căpătate în războaie cu ajutorul muzicii, al ierburilor şi al unei practici de medicină străveche astăzi uitată. Iată ce afirmă Platon despre aceste principii medicale practicate de daci: „Tot aşa stau lucrurile Carmide, şi cu acest descântec. Eu (Socrate) l-am învăţat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi fac pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că medicii greci au dreptate să cuvânteze aşa cum v-am aratat adineauri. Dar Zamolxis regele nostru care este un zeu ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngrijii ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit fără a se tine seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului împreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: anume pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav partea nu poate fi sănătoasă. Căci zicea el toate lucrurile bune şi rele- pentru corp în întregul său vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor)ca de la cap, la ochi. Trebuie deci-mai ales şi în primul rând să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul şi restul trupului. Prietene zicea el sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înţelepciunea. Odată ivită aceasta şi dacă stăruie, este uşor să se bucure de sănătate şi capul şi trupul. Când mă învăţa leacul şi descântecele spunea: Să nu te îndublece nimeni să-i tămăduieşti capul cu acest leac, dacă nu-ţi încredinţează mai întâi sufletul, ca să il tămăduieşti cu ajutorul descântecului.Iar acum cea mai mare greşală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă (a sufletului şi a trupului). Şi mă povăţuia foarte stăruitor să nu mă las îndublecat de nimeni-oricât de bogat , dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi-să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat şi sunt nevoit să îi dau ascultare, îi voi da întradevăr ascultare.Şi dacă vrei-potrivit poveţelor străinului- să-mi încredinţezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu descântecele tracului, îţi voi da şi leacul pentru cap, Dacă nu , nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe Carmide.[3] [3] G.D. Iscru apud. Platon, Carmide. Un ritual de exorcizare şi vindecare era şi mai este şi astăzi jocul căluşului. Căluşarii daci se mişcau într-o horă rapidă şi ritmată muzical imitând un zeu cabalin care tropăie şi dansează acrobatic. Dansul numit căluţ, căluş sau călucean a fost legat de un străvechi cult solar şi utilizat în special în terapia bolnavilor. Prin acest dans se protejează oamenii dar şi vitele sau recoltele de acţiunea puterilor malefice.

Din informaţiile aflate de Herodot de la grecii din Helespont şi din jurul Mării Negre se desprinde ideea că Zamolxis a fost un ucenic sau un sclav al marelui filosof Pitagora!? După ce a fost eliberat din serviciu acesta s-ar fi întors în ţară bogat şi înţelept: „Apoi câştigându-şi şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă, şi dobândind avere s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zamolxis acesta a pus să i se clădească o sală de primire unde îi găzduia pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Cănd locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor,unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an el se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui. Iată ce povestesc (elevii că ar fi făcut el. Cât despre mine, nici nu pun la îndoială nici nu cred pe deplin cele ce se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel socot că acest Zamolxis a a trăit cu mult înaintea lui Pithagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost, întradevăr vreun zeu de prin părţile Geţiei eu îl las cu bine”. Prin urmare, mărturiile pe care le avem noi de la greci, în legătură cu imortalitatea acestei fiinţe umane, nu sunt în legătură cu Zamolxis Zeul Suprem ci cu Zamolxis Marele Preot, ridicat la rang de zeu despre care se ştie că trăieşte solitar pe vârful muntelui! Deci nu suntem în stare de subordonare spirituală deoarece, aşa cum afirmă chiar Herodot, nu avea cum să se întâmple aşa: „socot că acest Zamolxis a a trăit cu mult înaintea lui Pithagoras”. În plus cultul pitagoreician cu extracţie din misteriile la care face referire Herodot nu permitea consumul de carne (acolo era zonă caldă mediteraneeană) ceea ce la geto-daci nu era cazul deoarece nu se putea aplica consumul strict de vegetale, în clima aspră cu ierni lungi şi grele a Daciei acelor timpuri. Probabil că preoţii şi asceţii geto-daci nu consumau carne pentru a avea o iluminare, o viziune clară asupra vieţii, dar pentru getodacii trăitori în munţi care munceau foarte mult, acest aspect religios al interdicţiei la consumul carne s-a dovedit a fi imposibil de aplicat.

Credinţa dacilor era în continuitatea vieţii peste nefiinţă. În imortalitate. Herodot explică astfel: „credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis -divinitatea lor- pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis”. Sigur că geto-dacii erau politeişti, ei credeau la început în Gebeleizis zeul tunetelor şi fulgerelor pe care mai târziu l-au asimilat cu Zamolxis. O altă divinitate era Bendis zeiţa lunii şi farmecelor; Derzis era zeu vigorii şi sănătăţii; Kandaon era zeul războiului (echivalentul lui Ares la greci); Dabatopienos zeul metalurgiei; Eitiosaros etc. (Sursa Net) Dacii nu erau însă întotdeauna foarte obedienţi faţă de puterile cereşti „Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun al zeu decât al lor” ne spune Herodot. Totuşi după cum ne arată Mircea Eliade, Herodot nu prea a înţeles ritualul. Dacii nu îşi ameninţau zeul. Dacii trăgeau cu săgeţi să îşi apere Zeul Luminos şi Strălucitor de puterile întunericului întruchipate de norii urâţi şi întunecaţi care luau pe cer forme demoniace. Pentru a păstra comunicarea cu zeul lor geto-dacii alegeau la 4 ani un sol de vază pe care îl trimiteau la Zamolxis. Această călătorie spre cer era posibilă doar prin sacrificiul celui ales pentru această cinste.

Clemens din Alexandria ne descrie ritualul trimiterii acestui mesager în lucrarea „Covoarele”: „Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie aleg în fiecare an un sol pentru a-l trimite semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul din apropiaţii lui Pitagora. Aşadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei care se îndeletnicesc cu filosofia, cei care nu sunt aleşi se mâhnesc amarnic spunând că au fost lipsiţi de un prilej fericit”. Părintele istoriei, Herodot ne pomeneşte şi el acest sacrificiu uman ce avea loc la 4 ani odată şi care era menit să comunice zeului „ce doresc în fiecare împrejurare”. Câţiva bărbaţi ţineau cu vârful în sus trei suliţe şi cel desemnat prin tragere la sorţi era aruncat în aer; căzând el era străpuns de vârfurile acestor suliţe. Dacă acesta moare ei sunt muţumiţi deoarece consideră că zeul le este binevoitor iar dacă nu, îl insultă pe sol socotindu-l pe acela un om ticălos. Apoi reiau ritualul şi trimit altul după ce i se dau şi acestuia însărcinări pentru întâlnirea cu Zamolxis.

Preoţii daci sunt pomeniţi în cronici sub trei denumiri: kapnobatai, polistai si ktistai. Kapnobatai însemna „cei care umblă prin nori”. Erau denumiţi aşa deoarece aceşti preoţi erau asceţi care trăiau pe vârfurile înalte ce erau mereu acoperite de nori şi ceaţă, realizând contactul cu zeii. Polistai (Polis-cetate, oraş) se tălmăceşte prin „întemeietorii de oraşe” ceea ce ar putea însemna că această castă preoţească ar putea fi învăţători, constructori, arhitecţi. Ktistaii, „întemeietorii de neam”, ar putea fi casta preoţilor, ce practicau psihologia, meditaţia, medicina, profilaxia şi sănătatea poporului. De asemenea acestor preoţi li se predica curajul încă de mici şi mai târziu participau activ la lupte, unde însufleţeau ostaşii şi ajutau pe cei răniţi. Marele Preot Vezina fiind un exemplu în acest sens era prezent întotdeauna pe câmpul de luptă. Regii erau de asemenea erau iniţiaţi şi puteau oficia în templele şi altarele Daciei având şi rolul de mari preoţi. Psihologia geto-dacilor se spune că dovedea un caracter duplicitar şi versatil în relaţiile cu străinii şi uneori chiar între ei, dar cum ar fi putut fi altfel când luptele pentru unitate şi apărarea fiinţei poporului dac nu conteneau nici măcar câteva luni: Instinctul lor era de fiară încolţită, comportamentul zilnic mereu era ridicat la nivelul de supravieţuire. Un cronicar duşman, thesaliotul Kekaumenos (ce nume, nu sună de loc bine în dacoromână, chiar miroase...) scria mai târziu, batjocorindu-ne, în lucrarea „Sfaturi şi Povestiri”: „Să ştiţi de la mine voi şi ai voştri că al valachilor neam este necredincios la culme şi stricat, nici lui Dumnezeu ţinându-i credinţă dreaptă, nici împăratului, nici rudei sau amicului, ci silindu-se a-i amăgi pe toţi. Mari mincinoşi şi tâlhari vestiţi, ei sunt pururea gata a jura prietenilor, cele mai grozave jurăminte, şi a le călca cu uşurinţă; făcând frăţii de cruce (d.Hr.) şi cumetrii, meşteri în a înşela în ele pe proşti. Ei sunt aşa numiţii daci şi bessi. Niciodată n-au fost ei cu credinţă nici chiar vechilor împăraţi ai romanilor”. Se observă aici talentul acestui grec dezinformator la nivel istoric, care amestecă adevărul cu minciuna pentru a o pune credibil în circulaţie. Licheaua se tânguie de fapt că nu şi-a găsit proştii pe care să-i înşele el şi ai lui aşa cum procedase cu sute de ani în urmă un „celebru” compatriot de-al lui, numitul Bicilis, un grec vagabond (blestemat să-i fie numele în veci - n.a), secretar al Regelui Decebal Diurpaneus pe care îl trădase fără nici problemă de conştiinţă, la asediul Sarmisegetusei deoarece îi ştiuse secretele strategice. Sau identic, mai înainte în timp, cum tot un sfetnic grec care se insinuase în curtea Regelui Dapix după ce le-a aflat tainele organizării militare i-a vândut pe daci generalului roman Crassus care bineînţeles că i-a anililat militar. Dapix şi căpeteniile şi-au luat viaţa după tradiţie pentru a nu cădea în sclavie aşa cum peste timp avea să procedeze şi Decebal Diurpaneus.

În scurte cuvinte psihologia geto-dacilor era aceasta: ,,popor de păstori cu o adâncă religiozitate faţă de credinţa în nemurirea sufletului, viteaz şi crud fără seamăn, cumpătat, dispreţuitor de moarte, cu o voinţă puternică, şi o minte ageră deschisă şi vioaie. Ei întruneau pe lângă aceste însuşiri, o viclenie, o făţărnicie, o dublicitate renumite în toată lumea veche” (D. Drăghicescu, 2003). Era foarte normal să aibă un astfel de comportament extrem întrucât de sute de ani erau ameninţaţi zilnic cu anihilarea sau cu robia - n.a. Şi dacă stăm să ne gândim cu cine erau dacii dublicitari? Cu grecii ? I-auziţi ce spune Vergiliu în Eneida citându-l pe Marele Preot Lacoon din Troia: „Nu aveţi încredere în cal, troienilor! Orice ar fi, mă tem de greci chiar şi atunci când oferă cadouri”. Adică ce voia să spună preotul troian ? Adică cum că nu ar fi tocmai onorabili acei greci antici la care face trimitere”. Uuuu, groaznic, ce urât să cleveteşti. Totuşi Grecia este leagănul civilizaţiei europene (Doar ei aveau să ne trimită mai târziu „domnitorii” din mahalaua Fanarului!). Sau cu cine ar fi trebuit să fie sinceri şi cinstiţi geto-dacii ? Cu fiara romană care pentru lux şi bogăţie nemuncită ameninţa să înghită întreaga lume antică? Mircea Bălan, un respectat autor contemporan explică opiniile unor istorici ai acelui timp cu privire la această chestiune: „Giovani Bovio considera firea romanilor violentă, temperamentul coleric, iar carcterul perfid şi viclean” şi mai departe „Înzestraţi cu geniul politic (noi astăzi ştim bine ce este aia n.a.), sacrificând individul în favoarea statului, romanii nu erau străini de trădare în toate compartimentele existenţei”.

Aaaau, ce înseamnă asta?, că şi ei romanii erau tot cu asasinatul, cu prosteala naţiunilor, cu şmenul politic? Dar să ascultăm cuvintele domnului Bălan ce fac trimitere la opinia istoricului Iogurta la adresa Romei „Oraş corupt, oraş de vânzare nu-ţi lipseşte decât cumpărătorul”. Vaaaai da nu se poooate, da nici nu puteam să cred aşa ceva dacă nu citeam! Bine că ne-a lămurit istoricul ăsta roman cu nume de iaurt de fructe, cât de sfioşi erau romanii (cam cât nişte sabine răpite de mai multe ori într-o săptămână - n.a.) „…Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?/ Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,/ Zamolxe, c-un întreg popor/ De zei, i-am întreba: ce vor?/ Şi nu le-am da nici lor pământ/ Căci ei au cerul lor!

- Va urma -