Tratatul româno-bulgar

În final, la 7 septembrie, Henri Georges Meitani și Th. Papazoff au semnat Tratatul, care prevedea, la art. 1 că „În sectorul cuprins între Dunăre și Marea Neagră, frontiera dintre Bulgaria și România va fi pe viitor stabilită astfel încât să urmeze traseul arătat în Protocolul anexat articolului de faţă. Acest protocol face parte integrantă din prezentul tratat. Modalităţile de punere în aplicare ale acestui Protocol formează obiectul unui Acord special între înaltele părţi contractante”.[1] În baza art. 2 ambele părţi declarau în mod solemn „frontiera stabilită între ele ca fiind definitivă și perpetuă”, că nici una nu va mai formula vreodată „vreo pretenţiune de ordin teritorial împotriva celeilalte înalte părţi contractante”. Art. 3 prevedea că într-un termen de trei luni de la schimbul instrumentelor de ratificare, România și Bulgaria se obligau să procedeze „la schimbul obligatoriu dintre supușii români de origine etnică bulgară din judeţele Tulcea şi Constanţa (acestea din urmă în delimitarea dinainte de 14 iunie 1925) și supușii români de origine etnică română din judeţele Durostor și Caliacra”. Ceilalţi cetăţeni români și bulgari puteau emigra în mod facultativ „în ţara lor de afinitate etnică” în timp de un an de la schimbul instrumentelor de ratificare.

Problemele tehnice referitoare la transferul de populaţie urmau să facă obiectul unui Acord special între cele două ţări, la fel ca cele de ordin financiar care derivau din aplicarea tratatului. Bunurile rurale (proprietăţile clădite și neclădite) din judeţele Durostor și Caliacra care aparţineau românilor ce nu erau incluși în transferul de populaţie puteau fi lichidate ,,liber și nesilit” de proprietarii lor „fără piedici ce ar rezulta din dispoziţiuni legislative sau administrative bulgare”, în termen de 18 luni de la schimbul instrumentelor de ratificare. După expirarea acestui termen autorităţile bulgare puteau expropia aceste propietăţi „în schimbul unei juste și prealabile despăgubiri” stabilite după evaluările Comisiei mixte pentru schimbul de populaţii (art. V). Pentru problemele a căror soluţionare nu a fost prevăzută o procedură specială, art. VI a prevăzut înfiinţarea, la Giurgiu, a unei Comisii mixte, compusă din câte trei persoane. Problemele nerezolvate de aceasta în termen de zece zile de la sesizare urmau a fi puse, la cererea unei delegaţii, celor două guverne pentru a fi rezolvate pe cale diplomatică. În situaţia în care tratativele diplomatice nu ar fi ajuns la vreun rezultat în termen de două luni de la sesizare diferendul urma să fie supus arbitrajului, fiecare parte desemnând un arbitru, care trebuiau să se pună de acord pentru numirea unui supra-arbitru. În caz de dezacord, alegerea acestuia era încredinţată unei terţe ţări desemnată de comun acord de cele două părţi. Art. VII preciza că tratatul trebuia ratificat de cele două ţări, schimbul instrumentelor de ratificare urmănd să aibă loc la București, cel mai târziu până la 15 septembrie 1940.

Entuzismul bulgarilor

După semnarea Tratatului de la Craiova, delegaţia bulgară a părăsit extrem de mulţumită teritoriul României, Svetoslav Pomenov trimiţând o telegramă lui Alexandru Cretzianu prin care și-a exprimat „gratitudinea” și urările ca „opera de azi să însemne începerea unei ere de prietenie âi colaborare între România și Bulgaria”. La rândul său, omologul român a răspuns exprimându-și „cele mai sincere urări pentru strângerea relaţiilor din ce în ce mai prietenoase între ambele noastre ţări”.[2] Bucurie mare a fost și la Sofia, unde primul ministru bulgar, Bogdan Filov, a rostit la radio o cuvântare în care a spus: „Astăzi, la orele 15,20, s-a semnat la Craiova pactul între Bulgaria și România prin care cele două ţări, în spiritul înţelegerii reciproce și inspirate de dorinţa restabilirii bunelor relaţii de vecinătate s-au înţeles asupra condiţiilor pentru restituirea Dobrogei de sud în graniţele din 1912. Astfel se rup verigile Tratatului de la Neuilly, dispărând grelele condiţii impuse Bulgariei”.[3] Concomitent, a subliniat „sprijinul valoros” acordat Bulgariei de către „marii conducători ai popoarelor italian și german”, care meritau astfel ,,adânca recunoșinţă a poporului bulgar”. În încheiere, a precizat că prin acest act se restabileau „vechile legături tradiţionale între doi vecini buni”.[4] În același spirit, ministru de Externe bulgar, Ivan Popoff, a precizat că „opera de pace de la Craiova va fi începutul unei ere noi de prietenie și colaborare între cele două ţări ale noastre care le va aduce din nou către buna tradiţie a trecutului”.[5]

Extrem de mulţumită a fost și opinia publică bulgară, populaţia răspunzând cu manifestări spontane de entuziasm desfășurate în sunetul clopotelor din biserici. Consemnând starea de spirit din ţară, ziarul „Zora” relata la 9 septembrie 1940: „Zi luminoasă, zi de bucurie pentru toţi bulgarii. După un lung șir de zile negre aceasta este prima etapă în care pământul nostru apare acoperit de bucuria și mulţumirea întregului popor. Sărbătorim speranţa împlinită”.[6] La Sofia a avut loc o manifestare spontană, în frunte cu Nikola Zahariev, vicepreședintele Sobranei. De la Palatul Regal, manifestanţii s-au îndreptat spre legaţiile germană și italiană, unde au rostit cuvântări de felicitare, ambasadorii Germaniei și Italiei. La Legaţia ungară, consilierul Lucaci a felicitat și el poporul bulgar și a făcut public faptul că ,,Poporul ungar dorește să vadă realizarea integrală a idealurilor naţionale bulgare”.[7] Sărbătoarea a continuat a doua zi, duminică 8 septembrie 1940, când întreaga Sofie a fost pavoazată cu drapele, populaţia manifestându-și entuziasmul în sunetul clopotelor din biserici și acorduri de fanfare. La catedrala Alexandr Nevski, în prezenţa regelui, s-a oficiat un Te-Deum, iar seara s-a organizat o retragere cu torţe. Manifestaţii asemănătoare au avut loc și la Plovdiv, Varna, Plevna etc.

În România, criza politică determinată de rapturile teritoriale, presiunile externe, schimbarea conducerii ţării, prin abdicarea regelui Carol al II-lea, și preluarea puterii efective în stat de către generalul Ion Antonescu, la 6 septembrie 1940, au făcut ca cedarea Cadrilaterului să fie trecută practic sub tăcere. Noul guvern român a hotărât să accepte starea de fapt creată prin tratatul de la Craiova.

Ocuparea Cadrilaterului

Ocuparea Cadrilaterului de către bulgari s-a făcut conform prevederilor Tratatului de la Craiova în patru etape, eșalonate în timp de 10 zile, începând cu 21 octombrie 1940. Comisia mixtă româno-bulgară, având în frunte pe generalii Potopeanu și Gilkof, și-a început lucrările la Bazargic, la 13 septembrie 1940, funcţionând cu două subcomisii mixte pentru cele două judeţe (Caliacra și Durostor). Părăsirea teritoriului de către români s-a făcut în ritmul stabilit și conform planului, semnalându-se doar incidente de mică amploare, provocate de bulgari, în special în sectorul Brigăzii 7 cavalerie. Astfel, la 21 septembrie 1940, un escadron bulgar a încercat să depășească linia întâia spre nord, spre Acadânlar însă în momentul în care divizionul 2 din Regimentul 9 călărași a tras în aer două proiectile de tun subunitatea bulgară s-a retras. La 25 septembrie o patrulă bulgară a depășit linia 2-a la est de Cadichioi, lângă Dunăre. Fără a fi provocată a deschis foc, rănind un caporal din escadronul 3 din Regimentul 12 roșiori, după care s-a retras. La 28 august trupe bulgare au depășit linia 3, în zona dintre Dunăre și pădurea Durbala, unde au fost oprite cu foc de escadronul 3 din Regimentul 12 roșiori, cât și la Caraomar unde au ajuns înainte de termenul stabilit. În urma schimburilor de focuri, bulgarii s-au retras. O situație similară s-a produs și la 29 septembrie, la nord de Barbuc. De partea română s-a semnalat, la 29 septembrie, instalarea unei subunități mai la sud de linia 2-a, datorită pădurii Caracuz, care nu mai corespundea cu harta. A doua zi, la protestul părții bulgare, comandantul român din zonă a recunoscut eroarea și s-a retras.[8]

Pătrunderea trupelor bulgare în Cadrilater s-a făcut pe mici detașamente de toate armele, acoperite de patrule de infanterie și cavalerie, răspândite în întreaga zonă. Subunităţile din avangardă au înaintat în formaţiide apropiere, în special în jurul comunicaţiilor, în spatele lor, la distanţe variabile, urmând restul trupelor. Direcţiile principale de pătrundere au fost următoarele: Varna-Balcic-Mangalia; Crumovo-Bazargic-Arman; Stejarul-Saradja; Sarki-Silistra; Turtucaia-Silistra. Referindu-se la impresia lăsată de trupele bulgare, care au preluat teritoriul, un document românesc consemnează: ,,Ofiţerii au avut o atitudine exagerat militărească, foarte puţini reprezentativi ca aspect, iar ca maniere rigizi și stăpâniţi de o aroganţă împinsă până la brutalitate. Fac impresia unor oameni mai puţin culţi, dar hotărâţi. Trupa bine echipată, cu un moral extrem de ridicat - explicabil de altfel faţă de situaţia în care se găseau - și foarte disciplinată. Gradele inferioare păstrau, chiar exagerat, deferenţă de la grad la grad, ceea ce a făcut o impresie foarte frumoasă”.[9] La 1 octombrie 1940, la ora 9, după terminarea lucrărilor, delegaţia română din Comisia mixtă a părăsit Cadrilaterul, fiind condusă până la noua frontieră de delegaţia bulgară.

În ceea ce privește atitudinea populaţiei minoritare din Cadrilater, documentele române precizează că aceasta „a fost liniștită și nu s-a dedat la acte de terorism și de sabotaj”.[10] Ordonanţele afișate din timp de comandamentele române, care prevedeau sancţiuni imediate și foarte severe, precum și măsurile de siguranţă luate „au înfrânat tentativele de atac și actele teroriste”.[11] La Caraoman, la 28 septembrie, în timp ce localitatea fusese ocupată temporar, cu câteva ore înainte de termen, de trupele bulgare, câțiva locuitori au tras focuri de armă asupra uni ofițer român, fără a-l lovi însă. În alte două localități (la Rasoviceni - 24 septembrie și la Cernăuca - la 30 septembrie), populația a arborat drapele bulgare înainte de retragerea trupelor române. Au existat și situații în care, în unele localităţi s-au semnalat situaţii în care grănicerii bulgari „au dat onorul la plecarea militarilor români”, iar în altele populaţia civilă bulgară „s-a adunat în pieţele publice pentru a-și lua rămas bun de la cei care plecau, oferindu-le flori”.[12]

Consecințe

Prin Tratatul de la Craiova, Bulgaria a încorporat un teritoriu cu o suprafață de 7.142 kmp cu o populaţie de 412.105 locuitori, dintre care 118.000 români (28,42%), 162.625 bulgari (39,46%) și 131.107 alte naționalități (31,82%).[13] În final, din Cadrilater s-au refugiat 102.093 oameni (22.810 capi de familie) din care 51.903 bărbați și 50.190 femei (99.983 în 1940 și 2.111 în 1941). 41.517 dintre ei aveau sub 16 ani, 10.958 între 16 și 20 ani, 27.169 între 21 și 40 ani, 13.746 între 41 și 55 ani, 8.709 peste 55 ani și nedeclarați. 29 077 erau țărani, 1.729 lucrători, 902 meseriași, 699 comercianți-industriași, 3.113 funcționari publici, 368 funcționari particulari, 213 profesii libere, 212 servitori, 20.466 femei casnice, 18 549 studenți și elevi, 19.449 alți întreținuți, 660 alte profesii, 6.656 nedeclarați.[14]

Grafica - Ion Măldărescu