Manifestări revizioniste maghiare
Deși ocupase, prin prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, 43.492 kmp din străvechiul pământ al României, guvernul de la Budapesta nu a fost mulțumit cu teritoriul răpit, ci a inițiat o serie de măsuri politice și militare, cu scopul de a anexa întreaga regiune românească până la Carpații Meridionali. Concomitent, a desfășurat o intensă propagandă menită să acrediteze, în țară și străinătate, pretențiile teritoriale, să defăimeze România și pe conducătorii săi, să atragă atenția opiniei publice internaționale asupra sa. În acest sens, însuși Mikóls Horthy îndemna, la 15 septembrie 1941, în discursul ținut la Cluj, să se continue lupta pentru cauza maghiară. La rându-i, Miklós Kallay, preciza, în iunie 1942, cu prilejul vizitei făcute în secuime: „Când vorbim de Ardeal suntem numai unguri. Toți suntem una, gata de orice sacrificii. Ardealul este soarta maghiară și istoria noastră vie”. Referindu-se la cuvântarea primului-ministru maghiar, ziarul „Regely Magyarorszag” considera că din aceasta radia „crezul sfânt și voința păstrării pe veci a pământului maghiar milenar”. Același scop l-au vizat și măsurile militare adopate: întărirea forțelor armate și dislocarea lor în partea estică a Ungariei, instalarea pe teritoriul românesc ocupat a numeroase depozite de munții și carburanți, construirea de aerodromuri, efectuarea de lucrări de comunicații etc., precum și construirea de fortificații (permanente, pe linia Carpaților Orientali - considerate definitive -, și provizorii, în partea de sud a noii linii de demarcație româno-ungară stabilită la Viena, spre a fi plasate apoi și pe Carpații Meridionali).
Intențiile agresive ale guvernului de la Budapesta au reieșit și din temeinicia cu care a fost organizată militărește populația secuiască și ungară, constiituindu-se gărzi civile înarmate, instruite de cadre militare, care au organizat exerciții și manevre militare (în iunie 1942). Referindu-se la acest lucru, Secţia 2 informaţii a Marelui Stat Major român făcea cunoscut (28 iulie 1942) că autorităţile maghiare din teritoriul ocupat „organizează milităreşte populaţia secuiască şi de origine etnică ungară din Ardealul de nord”, în toate satele din apropierea liniei de demarcaţie înfiintându-se „gărzi civile înarmate, instruite de unităţi militare regulate” destinate „să invadeze prin surprindere teritoriul românesc şi să comită acte de sabotaj, terorism, atentate şi panică”. Nu puține au fost și atacurile, prin surprindere, executate de grănicerii maghiari la sud de linia de demarcație, în cursul cărora au fost uciși grăniceri români. Relevantă în ceea ce privește atitudinea și pretențiile expansioniste ungare este și literatura revizionistă, din care rezulta că guvernul de la Budapesta viza nu numai întregul Ardeal, dar și teritoriile de până la Marea Adriatică. În poezii precum Vom învia, Frați maghiari, Marș pentru premilitari se putea citi: „Și străzile Brașovului mai sunt călcate de bocanci străini”; „Ardealul este minunat. Este comoara noastră scumpă” etc. Același caracter revizionist l-au avut și hărțile și cărțile poștale difuzate în Ardealul ocupat, precum și cântecele și marșurile instigatoare și insultătoare la adresa românilor. La 14 martie 1944, la Târgu Mureș, s-au rostit cuvântări revizioniste, cerându-se: „Vrem Ardealul până la Predeal!”, „Brașovul este al nostru”!, „Afară cu opincarii! ”.
Măsuri românești de contracarare
Informați și conștienți de pericolul acestei politici revizioniste, Ion Antonescu, guvernul și Marele Stat Major român au subliniat de nenumărate ori caracterul românesc al Transilvaniei, necesitatea luptei pentru readucerea teritoriului răpit la patria-mamă, au protestat față de ambiguitatea politicii germane față de Transilvania. Condamnând dictatul de la Viena, pe care-l considera lipsit de orice conținut istoric, politic și moral, Ion Antonescu a afirmat în fața lui Hitler (septembrie 1943) că politica externă a României viza „realizarea unității pământului românesc”, că scopul luptei românilor era „restabilirea drepturilor României asupra Transilvaniei de nord”, că „Transilvania este datoria noastră față de noi înșine și nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea”. Cu alt prilej, tot el preciza că „poporul român nu poate să trădeze vreodată dreptul lui asupra Transilvaniei de nord de care sunt legate toate scopurile vieții românești și pe care oricine le-ar părăsi, dar oricine, oricât de sus, oricît de jos, n-ar fi decât un trădător”. La rându-i, Mihai Antoneescu i se adresa astfel lui Joseph Goebbels (28 noiembrie 1941): „La Viena, domnule ministru ni s-a luat leagănul românismului, leagănul istoriei și al culturii noastre… Unitatea poporului român a fost sfârtecată… Priviți, vă rog, domnule ministru, harta României, priviți felul în care a fost trasat noul hotar al Transilvaniei. Veți recunoaște că atât din punct de evedere etnic și economic, cât și din punct de vedere strategic, este vorba de un pumnal înfipt în trupul României”.
Pentru a contracara pericolul maghiar, Ion Antonescu a dispus adoptarea de măsuri, inițial, pentru contracararea unei ofensive inamice, apoi, pentru declanșarea ofensivei eliberatoare. Cu toate că apreciau că, atâta timp cât Germania domina Europa din punct de vedere militar și politic, era foarte puțin probabil ca Ungaria să declanșeze un atac armat împotriva României, experții Marelui Stat Major român considerau că „dat fiind însă acțiunea revizionistă din ce în ce mai intensă și politica de duplicitate pe care o duce Ungaria, nu este exclus ca la prima ocazie care i se va oferi, ea să caute a-și realiza pe calea armelor revendicările asupra Transilvaniei de sud”. Se aprecia că momentul atacului putea fi după terminarea războiului sau chiar în timpul acestuia, dacă conjunctura ar fi îngăduit-o.
Pentru a putea face față atacului maghiar - considerat a fi dezlănțuit după concentrarea forțelor principale, sau prin surprindere, cu folosirea în perioada inițială doar a marilor unități aflate în apropierea frontierei și a liniei de demarcație și a organizațiilor paramilitare, Marele Stat Major român a conceput și executat în perioada 1941-1944 un plan de măsuri complex, dintre ale cărui prevederi menționăm: organizarea de jocuri de război, cu temă de apărare, în caz de atac din vest (Armata 1, la 22 martie 1942), și de atac pentru reîntegire; păstrarea în țară a cât mai multor forțe și influențarea conducerii superioare germane de a cere Ungariei să participe la război cu cât mai multe trupe; efectuarea de manevre militare în spațiul situat la nord de Carpații Meridionali; sporirea capacității de transport a căilor de comunicație, în special a celor penetrante spre granită, și a rocadelor, care să permită manevrele laterale; fortificarea zonelor sensibile, construrirea de terenuri de aviație (camuflate), de depozite etc.; organizarea mijloacelor de apărare a spatelui, în special în zonele și centrele locuite de minoritari; întărirea și redislocarea unor divizii în spațiul situat la nord de munți; investirea Armatei 4, dislocată în primăvara anului 1944, în Moldova, cu misisunea de a avea sub control și trecătorile Carpaților Orientali.
Astfel, în vara anului 1944, România dispunea de un plan concret, bine întocmit, în parte materializat prin destinarea forțelor și mijloacelor necesare, pentru eliberarea prin luptă a teritoriului românesc răpit de Ungaria în 1940. Acestuia i se adăuga și starea de spirit a românilor, hotărâți să lupte pentru reîntregirea țării. „Zvonurile în legătură cu Ardealul - constata Comandamnentul General al Capitalei, în octombrie 1943 - găsesc ecou în masa trupei care se arată dornică de o acţiune pentru înfăptuirea acestui ideal naţional”. Același comandament făcea cunoscut că și în rândul populaţiei civile „ideea cuceririi Ardealului este privită cu însufleţire”. Acest lucru a fost confirmat pe deplin în campania eliberatoare din toamna anului 1944.
- Va urma -
Grafica - Ion Măldărescu