Col. (r) dr. Constantin Moşincat, art-emisRegele românesc n-a păcătuit cu nimic faţă de poporul său. Bătaia de acum, cu tot prăpădul ei, cine a pus-o la cale? Împăratul nemţesc şi cu grofii unguri, cari i s-au făcut vărsarea de sânge cea ne mai pomenită. Ei au jefuit ţări şi neamuri, ca nişte bande de tâlhari. Ei n-au năpustit asupra ţării româneşti şi au prădat-o, ca o haită de lupi. Iar când porunca să tragem clopotele şi noi de la toate bisericile româneşti. S-au îngrijit să ne sfâşie inimile, silindu-ne să prohodim căderea oraşului şi a ţării, unde ne aveam toate nădejdile de mai bine. Cizma nemţească, cu pinteni ungureşti, s-au pus să ne strivească, ca pe nişte viermi. Dar, iată unde i-a dus lăcomia şi păcatele lor. Tronul şi l-au pierdut. Ţara şi-au dus-o la sapă de lemn. Ei au fost siliţi să ia lumea în cap. I-a pedepsit Dumnezeu şi i-a ajuns blestemele noastre! Regii, cari au fost cinstiţi şi au ţinut cu poporul lor şi astăzi sunt în domnie. Regele României n-a voit să vie bătaie. Dar atunci când armata şi întreg poporul a poftit să între în Ardeal, ca să ne scoată din robie, atunci regele Ferdinand, chiar contra sângelui său, contra neamurilor sale din ţara nemţească, a scos sabia şi a ascultat de glasul poporului. Astăzi, nu este rege mai iubit de poporul său, ca Regele României, care doi ani a luat parte la toate suferinţele ţării sale. Iar moşiile sale domneşti le-a împărţit pe toate la săteni, ca să le hăsnuiască ei. Întrebaţi în toată lumea: care împărat a mai făcut treaba asta? Acum doi ani ţara românească, ajunsă la strâmtoare, a fost silită să facă cu Nemţii o pace umilitoare. Văzându-se ajunşi şi ei la pradă. Ungurii au luat atunci de la România munţii întregi, cu multe sate, şi le-au lipit de ţara lor. Atunci, regina Maria ce a făcut? S-a îmbrăcat în haine ţărăneşti şi s-a dus în toate satele, pe cari le pierdea, a umblat din casă în casă, din colibă în colibă. Cu lacrimi în ochi şi-a luat rămas bun de la oameni şi de la femei. A luat în braţe şi a sărutat pe toţi copiii săracilor şi le-a împărţit haine, ca o mamă dulce. Noaptea sfintelor Paşti din anul acesta regina Maria a petrecut-o în cimitirul din satul Mărăşeşti, unde a căzut, în luptă cu Nemţii, mulţi ostaşi români şi unde Nemţii au mâncat o bătaie straşnică. Toată noaptea Sfintei Învieri, regina românilor, îmbrăcată în haină neagră, a mers de la mormânt la mormânt, a prins luminiţe de ceară la crucile ostaşilor căzuţi şi s-a rugat la Dumnezeu pentru sufletele lor. Pe o astfel de regină, pe o astfel de femeie, pe o astfel de mamă a poporului îndrăznesc nişte vagabonzi s-o hulească şi s-o ponegrească fraţilor! « Mânca-le-ar casa pustia/Şi neamul nemernicia! ».

Fraţilor! Ostaşii Regelui românesc s-apropie de hotarele Bihorului. Avem nădejde că pe Majestatea Sa Regele Ferdinand, îl vom vedea cât de curând încoronat de rege al nostru, al tuturor românilor. A mai fost odată un voievod românesc care a venit cu oaste să cuprinză Ardealul şi să-l împreune cu ţările româneşti. Mihai Viteazul i-a fost numele, pentru că era atât de brav şi de năprasnic la luptă, încât băgase spaima în Turci. Mihaiu a luat Ardealul şi s-a aşezat cu oştirea lui pe câmpia de la Turda. Dar, într-o noapte când dormea în cortul lui de general, duşmanii lui au trimis nişte cătane plătite, cari au intrat pe furiş şi l-au omorât cu săcurile. Aceasta s-a întâmplat las anul domnului 1601. De atunci, noi tot aşteptăm să vină un alt « crai de la răsărit », cari să împlinească gândul lui Mihai Viteazul. Cu voia lui Dumnezeu, acest crai mântuitor va fi regele Ferdinand al României. El vine să înfăptuiască dorinţa viteazului Mihaiu şi să pedepsească pe ucigaşii lui. El vine să izbândească visul cel de aur, cu care părinţii noştri s-au coborât în mormânt. Atunci, în ziua aceea mare şi luminată, aveţi să vedeţi şi voi pe regele Românilor şi pe regina Maria cea bună şi frumoasă, ca o zână din poveştile voastre. Are să vină la voi, fraţilor să vă mângăie. Are să vă strângă la piept şi să vă sărute pruncuţii voştri, pe care îi iubeşte ca pe pruncii săi. Ochii voştri, cari atâtea lacrimi amare au vărsat, cât e apa Crişurilor, vor vărsa atunci lacrimi de fericire, fraţilor. La poalele munţilor noştri vom încinge atunci o horă mare şi frumoasă şi vom cânta din toată inima: « Hai să dăm mână cu mână/cei cu inima română/Să-nvârtim hora frăţiei/Pe pământul României ».

Aceasta va fi ziua, care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-ânsa. Acesta va fi ziua de Paşti a neamului nostru românesc. Sărbătoarea aceasta a sufletului vostru vreau să v-o răpească aceia, cari vin acum să vă otrăvească sufletul cu vorbe înşelătoare. Vreau să vă arunce nisip în ochi, ca să nu vedeţi soarele, care răsare pentru voi. Voi vă zidiţi casă nouă, iar ei vin pe furiş să vă pună tăciune sub streaşină. Prieteni şi binevoitori vă sunt ei, fraţilor? Staţi şi judecaţi şi veţi vedea, că aceştia sunt lupii de ieri, cari astăzi vi s-arată în piele de oaie. Nu prieteni, ci vrăşmaşi de moarte vă sunt ei, cari vreau să vă fure norocul. Toţi aceşti nădrăgari streini, cari umblă pe sate, împărţesc hârtii şi iau iscălituri de la oameni, să ştiţi că sunt slugi de cârmuirea, aşa numită « socialistă » din Budapesta. Cu astfel de mişei, românul adevărat ştie ce-i de făcut. Îi ia de guler şi îi arată drumul: afară din sat! Am auzit că în satele din partea Vaşcăului voinicioşii prieteni ai poporului n-au cutezat să calce. Au simţit ce îi aşteaptă şi au şters-o îndăpărtat, de nu-şi aflau drumul. Aţa să-i primiţi, oameni buni, pretutindeni. Acesta este sfatul, care vi-l dăm noi, fruntaşii români din Oradea-Mare. Noi avem răspundere pentru voi înaintea lui dumnezeu şi a oamenilor. Noi vă cunoaştem năcazurile şi vă dorim numai binele. Pentru că noi ne tragem din opincă. Şi noi avem părinţi şi neamuri pe la sate. Poporul nostru totdeauna a mers alături de conducătorii săi. De când ne-am pomenit, domnii şi ţărani, noi am fost una, şi la bine şi la rău. Dragostea aceasta dintre noi a fost tăria neamului nostru. Dragostea aceasta a fost stânca de care s-au frânt valurile ispitelor vrăşmaşe. Din pricina acesta streinii totdeauna au avut teamă de noi. În vremurile acestea mari şi minunate să ne arătăm fraţilor că suntem ca totdeauna, un trup şi un suflet.

Streinii, în robia cărora am fost ferecaţi, ne-am luat toate drepturile şi toate bunurile. Am rămas numai cu sufletul din noi. Sufletul însă ni l-am păstrat curat şi cinstit. Glasul sufletului, deşteptat din somnul cel de moarte, ne chiamă acum pe toţi să frângem zăvoarele şi să ieşim din întunericul temniţei. Nu mai stăm pe gânduri, nu mai ascultăm de nimeni! Numai un gând avem şi o dorinţă mare să ne unim cu fraţii noştri de dincolo. Aşa vrea şi Dumnezeu sfântul, aşa spune şi sfânta Scriptură, că « bine şi frumos este ca fraţii să locuiască împreună ». Aşa să ne ajute Dumnezeu pe cum vă dăm aceste sfaturi şi poveţe din inimă curată. Aşa să avem parte de mântuirea sufletului precum vă dorim binele vostru. Trăiască Poporul românesc! Trăiască România cea mare, ţara tuturor românilor. Oradea, la 2/15 decembrie 1918. Sfatul Naţional românesc din Oradea şi Bihor”.

Pentru o corectă percepere a dimensiunii Unirii este absolut necesar să ne situăm alături de ostaşi în tranşeele unirii şi alături de politicieni la tribunele acestui ideal. Dacă politicienii, în frunte cu întâiul cap încoronat al României Mari, regele Ferdinand, au deschis de la tribune drumul spre Unire, apoi ostaşii, de la general la soldaţi, au împlinit porunca patriei, au făurit cu vârful sabiei lor conturul României Mari. Până la acel mare eveniment neamul românesc a avut de suferit[17]. Unii au opinat că steaua norocoasă a României s-a aprins atunci când pe stema ţării s-a placat „Nihil sine Deo!”. Oricum s-o fi întâmplat, cert este că, unirea paşnică a provinciilor: Basarabiei (27 martie 1918), Bucovinei (28 noiembrie 1918) şi Transilvaniei (1 decembrie 1918), au fost adevărate lecţii de istorie pe care străinii ori nu au vrut să le priceapă ori nu au fost capabili să le înţeleagă şi au pornit imediat să conteste unirea prin mijloace politice şi militare. Edificiul şubrezit al monarhiei Austro-Ungare se demola prin lupta din interior al popoarelor şi sprijinul pe care occidentul îl acorda prin promovarea principiului autodeterminării[18]. Cu speranţa salvării tronului, la 11 septembrie 1918, consiliul de coroană convocat de împăratul Carol, la Viena, cerea Antantei pace, în schimbul organizării monarhiei pe baze federale. Era prea târziu, popoarele nu mai acceptau ipocrizia diplomatică, popoarele îşi cereau identitatea naţională. Proastă inspiraţie a avut-o şi ministrul de externe Burian Istvan când a propus măsuri represive pentru hotărârile luate peste capul guvernului.

Manifestul împăratului „către popoarele mele credincioase” din 16 octombrie, a înrăutăţit şi mai mult situaţia, căci fedelarizarea şi binele promis doar spre a smulge armistiţiu S.U.A. a dat greş. Reprezentanţii bucovineni prin preşedintele lor, Isopescu-Grecul, a doua zi, pe 17 octombrie 1917, da răspuns manifestului împăratului Carol, precum şi voluntarii ardeleni din Rusia care cereau preşedintelui Wilson[19] să recunoască “teritoriile lor desfăcute de Austro-Ungaria şi unite la România”[20]. Baronul von Hussarek, la 22 octombrie 1918, citea în parlamentul vienez răspunsul oficial american prin care se considera imperiul destrămat. În aceeaşi zi ministrul-preşedinte Wekerle Sandor declara Ungaria independentă, recunoscând doar uniunea personală a împăratului ca rege al Ungariei, declaraţie ce a creat o confuzie totală. Karolyi Mihaly adept al salvării păcii, cerea un regim democratic de înţelegere cu naţiunile nemaghiare, în timp ce Tisza Istvan încerca să-i întimideze pe români. Pe acest fond Declaraţia de la Oradea[21] a căzut, ca un trăsnet când a fost citită de Alexandru Vaida Voievod. La 25 octombrie Consiliul Naţional Ungar sub conducerea lui Karolyi Mihaly declara integritatea Ungariei[22]. Pentru a apăra “republica ungară unită” guvernul ungar forma, în disperare, consilii şi gărzi naţionale, care însă nu mai corespundeau cu năzuinţele popoarelor.

Şi a mai fost încă nevoie de vărsare de sânge căci în trufia lor ungurii nu au înţeles Declaraţia de la Oradea, prin care românii erau hotărâţi şi prin glasul ideologului Vasile Goldiş jurau “credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci şi să jurăm credinţă tare civilizaţiunii umane”[23]. Pentru apărarea Unirii, - armata română remobilizată - primea pe 2/15 decembrie 1918, ordine „să înainteze dincolo de linia Mureşului, evitând orice conflict armat”[24].

Reacţia trufaşa a bolşevicilor unguri

Pentru a ţine sub control situaţia, de pe frontul din Ardeal, s-a creat Comandamentul interaliat. Acesta ordona retragerea trupelor ungare de pe aliniamentul Mureşului spre Dej, Gherla, Cluj, Turda. În baza ordinului primit trupele generalului Traian Moşoiu intrau pe 11/24 decembrie 1918, în Cluj. Cu două zile mai devreme Comandamentul aliat a cerut retragerea trupelor ungare la vest de Sighet, Ciucea, Vârful Găina, Zam. Cu toate că aliniamentul atins a fost recunoscut de guvernul ungar, au continuat incursiunile unor detaşamente de tărie până la 1000-1200 de oameni cu armament greu şi artilerie[25]. Prin Convenţia de armistiţiu de la Belgrad, încheiată între Ungaria şi aliaţi, fără participarea României, se încălcau prevederile Convenţiei militare din august 1916. Colonelul Karoly Kratochwil, comandantul diviziei de Secui, având instalat punctul de comandă în Oradea, primea de la guvernul Karolyi ordinul de retragere, pe care însă cu „de la sine putere”[26] nu l-a executat şi a oprit trupele pe aliniamentul Sighet, Baia Mare, Zalău, Ciucea, Beiuş, Vârful Găina, Zam, după cum însuşi mărturisea. Ca urmare a acestui ordin personal, însuşit ulterior şi de către guvern, au avut loc conflicte între cele două armate la Ţiganca, Hădad şi Ciucea cu încercări ofensive din partea ungară. În spatele aliniamentului, mai sus amintit, Kratochwil a reorganizat armata ungară[27], a înzestrat-o şi a angajat activ populaţia civilă de etnie maghiară şi cu mari promisiuni şi populaţia de alte etnii. Scopul declarat al demersului său a fost acela al opririi “dezvoltării ofensivei române spre Budapesta şi a ocupa Ungaria”[28] şi în al doilea rând de a “salva Europa de bolşevism”[29]. Desigur că generalul Kratochwil, când făcea asemenea afirmaţii îşi rotunjea discursul politic patriotard, cerând nimic altceva decât: Ardealul înapoi. Realitatea este că tocmai în spatele frontului, alcătuit de el, Bela Kun şi-a pregătit armata roşie şi a preluat puterea la 21 martie 1919.

Până pe 16 aprilie 1919 - Comandamentul Trupelor din Transilvania, pus sub comanda generalului Traian Moşoiu[30] a respins toate încercările ofensive şi de diversiune iniţiate de trupele ungare. Dincolo de linia de demarcaţie gărzile ungureşti practicau un regim de teroare. Ei nu admiteau că şi românii au dreptul la organizarea gărzilor fapt pentru care, în unele localităţi, s-a pornit o adevărată vânătoare[31] a ofiţerilor, prigoană a intelectualilor români şi teroare împotriva populaţiei. Aceste strigăte de disperare erau auzite dincolo de linia frontului şi cerută cu insistenţă intervenţia armatei române. Înaintarea era şi în spiritul armistiţiului şi în conformitate cu hotărârile de la Alba-Iulia. Prin Decretul 1, Consiliul Dirigent stabilea, pentru administraţia din Transilvania, limba română, ca limbă oficială şi în cooperare cu armata şi gărzile naţionale apărarea ordinii şi liniştii publice. Conferinţa de pace de la Paris lua notă de faptul că gărzile ungureşti s-au pus în slujba ideiilor şi terorii bolşevice, că toleranţa şi espectativa aliaţilor făcea jocul acestora. Feldmareşalul Foch trimite în zonă un reprezentant pentru a verifica evenimentele petrecute la Beliş, Huedin, Zalău[32]. La rândul lor generalii Berthelot şi d'Esperey şi locotenentul colonel Vix informau şi raportau despre gravitatea faptelor cerând o soluţie urgentă. „Trupele de voluntari unguri- menţiona locotenentul colonel Sagnier - jefuie şi masacrează”, fapt pentru care era necesară împingerea liniei de demarcaţie pe frontiera etnică. Generalul Berthelot cerea printr-o telegramă preşedintelui Consiliului de miniştri, Georges Clemenceau[33], „retragerea trupelor ungare pe Tisa”[34]. Conferinţa de pace a stabilit în cele din urmă, pe 26 februarie 1919, retragerea armatei ungare şi crearea unei zone libere între cele două armate, hotărâre ce urma să fie adusă la cunoştinţă preşedintelui Karoly, pe 20 martie 1919, cu termen de execuţie în 10 zile. Preşedintele şi guvernul refuză şi demisionează a doua zi şi se proclamă Republica Sfaturilor, condusă de omul lui Lenin, Bela Kun. Dar nici noua putere nu vroia să audă de hotărârea luată la Paris. Încercarea de mediere a generalului Smuts[35] a fost un eşec.

Indignarea românilor creştea la aflarea veştilor despre asasinarea avocaţilor dr.Ioan Ciordaş şi dr.Nicolae Bolcaş din Beiuş cât şi a lui Nicolae Bogdan din Vaşcău[36]. Împotrivirea ungurilor capătă forme violente pe plan intern şi proporţii internaţionale – europene, prin încăpăţânarea şi dorinţa lor diabolică de a supune pe cei din jur: slovaci, români, croaţi. Joncţiunea bolşevismului rus şi ungar ameninţa serios chiar pacea care se pregătea la Paris. Armata română reprezenta soluţia europeană pentru a pune capăt hotărârii bolşevicilor unguri de a „răspândi prin armată supremaţia proletariatului şi de a recruta forţe suficiente pentru începerea operaţiunilor ofensive”[37]. Pe această bază Aliaţii au acceptat tacit ofensiva din aprilie 1919. Trupele ungare deveneau pe front din ce în ce mai active, trecându-se chiar la recunoaşteri aeriene concomitent cu acţiuni de front şi prin infiltrarea spionilor în spatele liniilor. Opţiunea României a fost hotărâtoare - ofensiva din 16 aprilie 1919 ne apropia de obiectivul politic stabilit la intrarea în război - realizarea unităţii naţionale. În lucrarea de faţă nu ne ocupăm în detaliu de mersul acţiunilor de pe front căci rezistenţa armatei ungare a fost de mică importanţă şi nu a putut opri înaintarea trupelor regale române decât pe Tisa[38], unde din considerente de ordin strategic s-a oprit dispozitivul de luptă al acesteia. Având însă în vedere importanţa acestora pentru istoria locului vom apela la documente de epocă ce relatează despre intrarea armatei române în Oradea pe 20 aprilie şi apoi în Budapesta pe 3 august 1919.

----------------------------------------

[17] Locotenent colonel Constantin Moşincat – Drapelul ca simbol ca simbol al onoarei şi patriei, p.15
[18]Încă din 1917 guvernul României a trimis o delegaţie compusă din Vasile Lucaciu, părintele Ioan Moţa şi Vasile Stoica pentru a forma unităţi de voluntari care să fie angajaţi în luptă pe frontul de vest. La Paris, Traian Vuia, dr.Ioan Cantacuzino, Octavian Goga făceau cunoscute năzuinţele românilor.
[19] Woodrow Thomas Wilson (1856-1924), om de stat american, preşedinte al S.U.A. (1912-1916; 1916-1920), a militat pentru participarea ţării sale la primul război mondial. La 8 ianuarie 1918 a prezentat condiţiile de pace sub forma unui mesaj adresat Congresului, în care erau incluse “cele 14 puncte”. Acestea acopereau, practic, aproape întreaga problematică a Conferinţei de la Paris. Se viza deschis şi problema asupririi popoarelor din Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman şi Rusia, şi dreptul acestora de a-şi hotărî singure soarta.
[20] Documente ale Unirii (1600-1918), Bucureşti, 1984, p.369
[21] Vezi pe larg, Gl. de Bg.(r.) prof. univ. dr. Gheorghe Tudor Bihoreanu, Lt. col. (r.) drd. Constantin Moşincat, Ing. Ec. Ioan Tulvan, Odă marii uniri, Ed. Tipo MC, Oradea, 2004, Conferinţa de la Oradea a ales un comitet de acţiune compus din: Stefan Ciceo-Pop, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu (era la Viena), Ioan Suciu, Alexandru Vaida Voievod, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Teodor Mihali.
[22] R.Î.A.P.R.M., op.cit., p.590. Comitetul naţional ceh la 28 octombrie proclama independenţa Cehiei, pe 30 octombrie Consiliul Naţional Slovac proclama unirea Cehiei cu Slovacia. La 29 octombrie s-a proclamat despărţirea Croaţiei de Austro-Ungaria. Soldaţii nu mai salutau îşi rupeau însemnele imperiale de la tunici şi gradele fapt pentru care împăratul Carol, pe 3 noiembrie 1918, cerea armistiţiu. Pe 31 octombrie sub conducerea lui Karolyi Mihaly şi apoi pe 16 noiembrie se proclama Republica populară Ungaria, total independentă de Austria. Împăratul Carol dezlega de jurământ pe ofiţeri şi soldaţi şi le acorda deplina libertate.
[23] Cezar Petrescu, Unirea Transilvaniei, în Cartea Unirii 1918-1928, p.64.
[24] A.M.R., Fond Marele Cartier General, Dosar 178/1918, f.166.
[25] Vezi pe larg Ioan Ţepelea, 1919, O campanie pentru liniştea Europei, Editura Dacia, 1995, general de brigadă Ioan Cioară, Acţiunile armatei române (12 aprilie-1 mai 1919) în limitele convenţiei politice din august 1916, şi colonel Ion Danilă, Acţiuni militare româneşti în anii 1918-1919, în Pietre de hotar, vol.I, op.cit.
[26] Magyar Hadsereg Leveltar (Arhivele Militare Ungare, în continuare H.M.) 1919/1921.5/a şi 5/b.
[27] H.M. Tiszti Szemelyugyi annyag m.303304. Szent Kereszthegyi. Kratachwil Karoly, Erdelyt Vissza, 7 mai 1939, “Magyarorszagon azonban ez idoben nem is volt bolsevizmus. A fenti vedovonal mogott, sajat erejebol, egyedul, a kormanytol nem tamogatva, hanem vasuti gocpontokrol titokban szerzett felszerelt es fegferkezesi anyagbol folyt a szekely csapatok szervezkedese, ugy, hogy 1919 tavaszan 19 gyalog zij., 16 tabori es nehez uteg es egy lovasszazad alkotta most mar a valodi Szekely Hadostalyt”. (În Ungaria în acest timp de fapt, nici n-a fost bolşevism. În spatele linie de apărare mai sus numită, cu puteriile proprii, singură, fără sprijinul guvernului, şi cu armament procurat din punctele şi depozitele mobile de pe căile ferate s-au înarmat trupele secuieşti astfel încât în primăvara anului 1919 aveam 19 batalioane infanterie, 16 divizioane de artilerie grea şi un escadron de cavalerie în compunerea Diviziei de secui. (traducerea şi adaptare C. M.).
[28] Ibidem, p.5
[29] Ibidem, p.7 „Hogy ez nem tortent meg es Kun Bela az osszekottetest a Dnyeszternel allo orosz bolsevistakkal megvalositan nem tudta es hogy a bolsevismus Kozepeuropaban, sot talan egesz Europaban nem terejedt el, ez a Szekely Hadosztaly erdeme, mert 1919 marcius 21-en nem csatlakozott a bolsevizmushoz, hanem ellene fordult. Ezzel Kun Bela hatalma es vele a bolsevismus halalos dofest kapott, nem tudott terjeszkedni es celijat: hogy egy voros hadseregre szerttegyen, nem erte el. A szekelyek elhatarozasa tehat donto befolyassal volt Europa a szekelyek, a Szekely Hadosztaly lelvulhetetlen, maradando, el nem homalyosithato erdeme”. (Că asta nu s-a întâmplat şi că Bela Kun nu a reuşit alianţa cu Dnyeszternel şi puterea bolşevică rusă şi că în centrul şi poate întreaga Europă bolşevismul nu s-a instalat, asta este meritul Diviziei de secui căci la 21 martie nu s-a aliat cu bolşevicii ci s-a întros împotriva lor,(sublinierea lui Kratochwil, este un fapt aproape imposibil dacă ne gândim că generalul la acea dată era pe front şi comanda Divizia de secui şi a luptat sub ordinele lui Bela Kun până la sfârşitul lunii aprilie, când a fost dezarmat de trupele generalului Traian Moşoiu la Nyregyhaza, n.n.). Cu aceasta Bela Kun şi cu el bolşevismul a primit o lovitură mortală căci nu şi-au putut atinge ţelul de a forma o armată roşie. Deci hotărârea secuilor a hotărât soarta Europei şi prin poziţia antibolşevică au salvat Europa de bolşevism. (exagerare pe care o punem pe seama contextului în care a fost făcută declaraţia, căci cu toată mândria sa generalul a avut şi afirmaţii corecte, aici scopul propagandistic este foarte evident!) Acesta este meritul incontstabil al secuilor, al diviziei de secui). (Traducerea şi adaptarea C.M. ).
[30] Generalul Traian Moşoiu (n.8 iulie 1868 - m.15 august 1932) La 1 iunie 1889 sublocotenent în armata Austro-Ungară, 1 aprilie 1893 sublocotenent în armata regală română. Înalt şi corpolent cu un aspect exterior şi o înfăţişare perfectă, văzut de Nicolae Iorga, “un ardelean cumplit la înfăţişare şi atitudine”, a comandat Batalionul 9 Vânători, fiind “un excelent instructor, conştiincios şi inteligent”. Înaintat în toate gradele numai la alegere şi excepţional. Colonel la 1 aprilie 1916, comandă Regimentul 2 Dorobanţi Vâlcea şi apoi Grupul Lotru. Comandă Diviziile 20 şi 23 Infanterie şi Brigada 26. Reorganizează în Moldova Divizia 12. Decorat cu Mihai Viteazul şi Legiunea de Onoare. Comandă Divizia 7, Comandamentul Trupelor din Transilvania, Grupul de Nord, Gruparea de Manevră în campania împotriva bolşevismului ungar. Guvernator al Ungariei ocupate, Comandant al Corpului Vânătorilor, Guvernator al Basarabiei, Ministru de Război, Ministru al comunicaţiilor, Ministru al Lucărilor Publice, Senator de drept. Autor al lucrărilor: Spiritul ofensiv al infanteriei 1909, Instructorii recruţilor de infanterie 1910, Ocuparea Budapestei în legătura operaţiunilor militare din Ardeal 1918-1919. Pe larg vezi General Traian Moşoiu, Memorial de război (august-octombrie 1916), Editura Dacia 1987; Cronică de Marş – 80 de ani de la înfiinţarea Diviziei 11 Infanterie, ediţie pregătită şi prefaţată de locotenent colonel Constantin Moşincat, Ed. Cogito, Oradea, 1996;
[31] Augustin Pădureanu, Contribuţii someşene la Triumful unui ideal, Dej, 1991.
[32] Gl. de Bg.(r.) prof. univ. dr. Gheorghe TUDOR Bihoreanu, Lt. col. (r.) drd. Constantin MOŞINCAT, Ing. Ec. Ioan TULVAN, Generalul Traian Moşoiu arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Ed. Tipo MC, Oradea, 2002
[33] Georges Clemenceau (1841-1929), om politic francez, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de externe (1906-1909) şi din 1914 preşedinte al comisiei de apărare din senat. În calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de război (1917-1920), a sprijinit poziţia României fiind etichetat “părintele victoriei”.
[34] Ioan Ţepelea, 1919, O campanie …, op. Cit., Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p.66
[35] Generalul Ion Cristian Smuts i-a propus, pe 4 aprilie 1919, lui Bela Kun să-şi retragă armata pe o linie apropiată celei promisă României de Antanta în 1916. Încercările de “a evita vărsările de sânge” s-au lovit de opoziţia categorică a noului conducător, care-şi vedea pierdut postul. Bela Kun i-a răspuns generalului: “Armata roşie, care se constituie, era condusă încă de ofiţeri ai vechiului regim şi aceştia colaborează doar pentru faptul că aşa bolşevic cum este (Bela Kun) el luptă pentru Ungaria, deci nu poate să-i abandoneze pe aceşti oameni”. Vezi pe larg Dumitru Preda, În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
[36] Vezi pe larg Roman Ciorogariu, Zile trăite, op.cit. şi Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului (1918-1919), Editura Galant, Oradea,1994.
[37] Ioan Ţepelea, 1919, O campanie …op. Cit. , p.84.
[38] Vezi pe larg lucrarea:col.r. prof.univ.dr. Gheorghe Tudor Bihoreanu, Lt. Col.r.Constantin Moşincat, ing. ec. Ioan Tulvan, Generalul Traian Moşoiu Arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Ed. Imprimeria de Vest, Oradea 2002