„Jafurile, asasinatele şi devastările au dat rebeliunii un caracter revoluţionar comunist, explicabil, de altfel, prin primirea în Legiune a elementelor de stânga şi a celor de la periferia Capitalei”. („Pe marginea prăpastiei”, Ed. Scripta, Bucureşti, 1992, vol 1, p. 34).Mişcarea Legionară (M.L.) a reprezentat pentru Partidul Comunist un concurent însemnat şi incomod, în lupta pentru cucerirea puterii politice şi instaurarea unui stat totalitar, deoarece lupta pentru putere presupunea „eliminarea concurenţilor”, dorinţa de compromitere şi distrugere a adversarului. Această luptă devine evidentă în condiţiile în care, prin Înaltul Decret nr. 3.151, Statul Român devine „Stat naţional-legionar, iar Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în noul stat”[1]. Odată cu proclamarea statului naţional-legionar, PCR transmitea noi instrucţiunii şi directive membrilor săi în care cerea: „să speculeze asemănarea între unele principii comuniste şi legionare şi să se strecoare cât mai mult în rândurile cămăşilor verzi pentru a le compromite; să speculeze toate nemulţumirile, creâd cât mai multe dificultăţi guvernului”[2]. În acest context şi autorităţile devin din ce în ce mai preocupate de infiltrările elementelor comuniste în ML. Astfel, ministrul de interne, generalul Petrovicescu[3] recunoştea, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 29 octombrie 1940, infiltrarea comuniştilor în Mişcarea Legionară, menţionând că: „De multă vreme avem informaţia că se produce o penetraţie de comunişti în Mişcarea Legionară”[4]. De asemenea, generalul Antonescu îi comunica lui Hitler la 14 ianuarie 1941 că „Mişcarea Legionară s-ar fi anarhizat prin implantarea în rândurile sale a comuniştilor”[5]. În memorandumul înaintat în aceiaşi zi Fuhrer-ului, şeful statului român sublinia: „Elemente nepregătite sau trimise de comunişti poartă răspundera pentru pierderea de popularitate a legiunii, pentru haosul economic care a urmat şi pentru creşterea primejdiei de anarhie, în timp ce propaganda comunistă se intensifică”[6]. Documente ale Inspectoratului General al Jandarmeriei, ale Direcţiei Generale a Poliţiei şi ale S.S.I.-ului conţineau o serie de informaţii, care atestau infiltrări ale comuniştilor în rândurile legionarilor speculând toate lipsurile muncitorilor. Astfel, Inspectoratului General al Jandarmeriei, informa prin Ordinul de informaţiuni nr.71/1940, din 1 noiembrie 1940, informa în legătură cu „preocuparea comunişilor în elaborarea unui plan pentru introducerea în Mişcarea Legionară a unor agenţi comunişti de încredere”, conform instrucţiunilor primite de la Centru (Moscova), şi care printre altele, vor căuta să provoace sub egida legionară tulburări şi manifestaţiuni”[7]. Cauzele care au dus la pătrunderea elementelor comuniste în Mişcarea Legionară au fost sesizate şi de Direcţia Generală a Poliţiei în Dările de seamă din lunile februarie şi martie, în care erau menţionate:
a) uşurinţa cu care erau primiţi în Mişcarea Legionară orice solicitant fără vreun control serios;
În ceea ce priveşte aspectele legate de amestecul sovieticilor prin filiera PCd.R, la acţiunile din timpul rebeliunii a fost publicat un număr redus de documente. Din documentele studiate de noi în Arhive[8] a reieşit implicarea în rebeliunea legionară atât a unor comunişti români mulţi agenţi ai serviciilor secrete sovietice, cât şi ai altor agenţi ai serviciilor secrete sovietice. În acest sens în unele documenete sunt menţionate nume ale unor comunişti infiltraţi şi identificaţi ca participanţi la rebeliune. Astfel se menţionează că: „Cu ocazia manifestaţiilor din ziua de 21 ianuarie, la care au luat parte şi un grup de muncitori ceferişti, s-a auzit strigând „Trăiască Rusia Sovietică!”. Adevăraţii legionari au părăsit pe manifestanţi, văzând singuri greşeala ce au făcut-o când au primit pe aceşti muncitori în sânul Mişcării Legionare. Persoanele care au strigat şi manifestat pentru U.R.S.S. nu s-au putut identifica, majoritatea dintre ei fiind înarmaţi cu revolvere[9].
Privitor la participarea comuniştilor la acţiunile din timpul rebeliunii în Darea de seamă pe luna martie 1941 a D.G.P. se preciza că: „În timpul rebeliunii, între muncitorii încadraţi în C.M.L. au fost identificaţi numeroşi comunişti care au participat la demonstraţii, furturi, jafuri, crime. Sentinţele pronunţate de către tribunalele militare confirmă această afirmaţie”[10]. Unii muncitorii, identificaţi ca participanţi la rebeliunea legionară, sunt menţionaţi, într-o notă din aprilie 1941 şi anume: Vasiliu Iulius – strungar la Rafinăria Teleajen a Societăţii Româno-Americane, comunist notoriu, înscris în cadrele Mişcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, la care a luat parte activă; Ionescu Nicolae (zis Dumitrache Nicolae), lăcătuş la Rafinăria Teleajen a Societăţii Româno-Americane, cunoscut ca vechi comunist, se înscrisese în ultimul timp în cadrele Mişcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, când a fost văzut luând parte la acţiunile la care se dedau rebelii. Cojan Constantin, lucrător la rafinăria Teleajen a Societăţii Româno-Americană, comunist notoriu continuă a face propagandă în rândul lucrătorilor a făcut parte în ultimul timp din mişcarea legionară şi a luat parte la rebeliune[11]. De asemenea, mai este menţionat şi Lucreţiu Vâlceanu, notoriu comunist şi fost luptător în Brigăzile Internaţinale Roşii din Spania, înscris ulterior în Mişcarea Legionară, în calitate de redactor al ziarului Biruinţa a difuzat zvonul fantezist că generalul Dragalina este de partea rebelilor[12]. Demn de semnalat este şi faptul că, într-un raport al Direcţiei Generale a Poliţiei, din 28 august 1941 rezulta că „după rebeliune s-a observat că un număr însemnat dintre foştii muncitori care aderaseră la Mişcarea Legionară s-au retras şi au început să activeze în mişcarea comunistă din care făcuseră parte anterior. La Atelierele C.F.R. Griviţa, unde majoritatea elementelor comuniste trecuseră în tabăra legionarilor, astăzi se încadrează din nou în rândurile mişcării comuniste dînd mîna cu foşti tovarăşi”[13]. Documentul demostrează rolul de „agenţi provocatori” pe care l-au îndeplinit „anumite elemete comuniste” inflitrate în ML. Dar, activitatea „agenţilor provocatori comunişti” este confirmată şi de S.S.I., care urmărid permanent atât activitatea ML cât şi pe cea comunistă preciza în Nota privind rolul agitatorilor comunişti introduşi în Mişcarea Legionară faptul că „Cercurile legionare conducătoare cred că aceşti pseudo legionari (comunişti - n.n.) au fost introduşi în mişcare numai pentru a agita şi anarhiza ţara, rămânând pe mai departe comunişti. Aşa fiind - susţin cercurile menţionate - nu poate fi cazul despre o încadrare a unor legionari în Partidul Comunist, ci despre o revenire a comuniştior în cadrele partidului după ce şi-au făcut datoria în cuiburile legionare[14].
Amestecul unor comunişti în timpul rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, este reluat şi analizat pe o bază informaţională mai largă de către S.S.I. în Darea de seamă asupra rebeliunii, întocmită la sfârşitul lunii februarie din acelaşi an. Se argumentează prin aprobarea dată de Horia Sima ca reorganizarea Corpului Muncitoresc Legionar (C.M.L.) să fie făcută sub conducerea lui Dumitru Groza, „militant comunist de notorietate”. Aşa după cum demonstrează documentele din Arhiva SSI., comuniştii se înscriseseră masiv în C.M.L.. Deşi, comandantul Mişcării Legionare observase acest fenomen şi hotărâse o epurare, primirea de noi membri muncitori cu simpatii comuniste a continuat. Comuniştii s-ar fi înscris în cuiburile legionare pentru a-şi satisface interesele importante: ascunderea scopului lor real, adică schimbarea orientării partidelor naţionaliste, falsificarea rezultatelor, obţinerea informaţiilor din diferite compartimente ale vieţii sociale şi schimbarea în direcţii favorabile intereselor U.R.S.S. Comuniştii ar fi exploatat slăbiciunile lui Horia Sima. Între comandantul Mişcării Legionare şi conducătorii Partidului Comunist ar fi existat relaţii mult mai vechi. După cum atestau date din Arhivele Siguranţei şi Ministerului Muncii, Dumitru Groza, unul dintre apropiaţii lui Horia Sima, era în realitate, „unul dintre cei mai încrâncenaţi militanţi ai extremismului de stânga”. Prin Dumitru Groza s-ar fi menţinut supremaţia C.M.L. asupra restului Legiunii, iar Horia Sima i-ar fi luat permanent apărarea[15]. Tot în darea de seamă asupra rebeliunii întocmită de S.S.I. se oferă şi alte câteva exemple. Astfel, serviciile de Siguranţă şi ale S.S.I. se implicaseră în arestarea lui Boris Niconov din Basarabia, trimis de Soviete cu „misiunea de a se introduce la legionari”. Un alt exemplu făcea referire la cismarul Moga, un alt comunist notoriu din Cernăuţi, care primise suma de 200 000 lei de la Ajutorul legionar spre a se instala ca refugiat la Suceava. Alţi comunişti legionari percheziţionaseră sediul Centrului informativ Suceava al S.S.I., iar executanţii au fost Krevinski, Cervinski şi Viskeron Alois, de asemenea, identificaţi ca notorii comunişti infiltraţi în Mişcarea legionară[16]. Concluzia documentului SSI privind implicarea comuniştilor, în urma directivelor şi intereselor Sovietice în rebeliune se impunea de la sine: „Sovietele - cărora orice complicaţii de ordin politic intern din România le foloseau - au căutat şi reuşit prin elementele ce se infiltraseră în rândurile Mişcării legionare, pe de o parte, să fie informate asupra activităţii interioare a Mişcării legionare, iar pe de altă parte de a provoca tot prin aceleaşi elemente mişcări şi acţiuni anarhice conform cu interesele sovietice”[17]. De altfel, şi Legaţia Sovietică din Bucureşti, „era de acord cu faptul că în Mişcarea Legionară se aflau foarte multe elemente comuniste, foarte bine apreciate, iar mulţi dintre aceştia, cu ocazia rebeliunii, au aţâţat spiritele provocând dezordini şi chiar participând la jafuri”[18]. Mai mult, „Sovietele ar fi trimis în România mari sume de bani pentru a fi întrebuinţate în propaganda legionară. Cu împărtirea lor s-ar fi ocupat conducatorii muncitorilor legionari”[19]. Interesul sporit al „Moscovei” faţă de situaţia din România, este demonstrat şi de un raport documentat transmis de P.C.d.R. la 9 februaire 1941, Internaţionalei a III – a, cu privire la „statistica devastărilor, numărul victimelor, pagubele estimate la circa zece miliarde lei”. Raportul era însoţit de un reportaj filmat “asupra modului în care s-a desfăşurat rebeliunea în Capitală şi cele mai importante centre din ţară. În concluzie, P.C.d.R. raporta că acţiunea de penetraţie comunistă în cadrele mişcării legionare a dat rezultate neaşteptate şi că ea reprezintă cea mai eficace încercare de revoluţie în România[20]. În volumele despre M.L., „Pe marginea prăpastiei”[21], documentele publicate în anexele acestei lucrări dezvăluie fapte şi evenimente ce cu greu pot fi contestate[22]. Concluziile autorităţilor statului prezentate Preşedenţiei Consiliului de Miniştri subliniau că „jafurile, asasinatele şi devastările au dat rebeliunii un caracter revoluţionar comunist, explicabil, de altfel, prin primirea în Legiune a elementelor de stânga şi a celor de la periferia Capitalei”[23]. Fragmente prezentate şi în lucrarea „Feţele Monedei Mişcarea Legionară între 1941- 1948”, Editura Tritonic, 2010, pp. 208-214.
------------------------------------
[1] Vezi Monitorul Oficial nr.214 bis din 14 septembrie 1940, p. 5414, vezi şi Buzatu, Gh.; Ciucanu, Corneliu; Iordache, CristianRadiografia Dreptei Româneşti (1927-1941), Editura FF PRESS, Bucureşti, 1996, p. 60.
[2] Maria Georgescu, Verzii şi roşii, mână în mână, în Revista”Dosarele Istoriei”,nr.9/2000, p. 44.
[3]Constantin Petrovicescu(1883-1949). Ofiţer de carieră, general (n-a fost încadrat în MişcareaLegionară).. În 1934, Comisar regal în procesul intentat conducerii Gărzii de Fier în urma atentatului de la Sinaia, din 29 decembrie 1933, când rechizitoriul său a fost favorabil acuzaţilor. Ministru de interne între 14 septembrie 1940 şi 20 ianuarie 1941, când a fost destituit de Antonescu. Deşi nu a participat la pregătirea şi desfăşurarea evenimentelor din ianuarie 1941, a fost judecat şi condamnat la 7 ani temniţă grea. În procesul echipei guvernamentale a lui Ion Antonescu a fost judecat din nou şi condamnat la închisoare pe viaţă. A murit în închisoarea Aiud, în 1949, după ce executasemai bine de opt ani de temniţă.(Evenimentele din ianuarie 1941 în Arhivele Germane şi Române, Editura Majadahonda Bucureşti, vol.1 (1998), p. 83, vezi şi Petculescu Constantin, Mişcarea Legionară, mit şi realitate, Editura Noua Alternativă, 1997, p. 39.
[4] „Pe marginea prăpastiei”, Ed. Scripta, Bucureşti, 1992, vol. 2, p. 20.
[5] Vezi, Hitler-Antonescu, corespondenţa şi întâlniri inedite 1940-1944, vol.I, p. 67.
[6] Mihai Pelin, Miza Războiului, Editura Viitorul românesc, 2000, p. 103.
[7] Ordinul de informaţiuni nr.71/1940, din 1 noiembrie 1940, ANB, fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti, D.25/1940, f 48.
[8] A se vedea DANIC, ASRI şi ale MAPN. Din Arhiva Serviciului Român de Informaţii, (ASRI,) am cercetat fondul documentar (Fond “D”-documente) În urma cercetărilor efectuate în fondurile Direcţiei Arhivelor Istorice Centrale (DANIC) şi la Arhivelor Naţionale Bucureşti (Filiala Arhivelor Municipiului Bucureşti) am selectat documente care conţin numeroase informaţii valoroase, unele dintre acestea fiind cercetate în premieră. Dintre fondurile cercetate menţionăm: Ministerul de Interne Diverse, Inspectoratul General al Jandarmeriei (1831-1949), Direcţia Generală a Poliţiei (1906-1946), Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Serviciul Special de Informaţii (1927-1948), Prefectura Poliţiei Capitalei (1941-1944), etc. .
[9] Vezi, Aurică Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941 şi Istoria PCR, sinteză, documentar, vol.V.
[10] Darea de seamă pe luna martie 1941 a DGP -ANB, fond DGP d12/1941, f 24.
[11] Notă privind comuniştii identificaţi ca participanţi la rebeliunea legionară, ANB, Raport, fond DGP, Dos.30/1941, f. 346.
[12] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu, Asul Serviciilor Secrete Româneşti, p. 69.
[13] Raport privind cercurile comuniste, ANB, fond DGP, Dosar 12/1941, f.29, şi 151.
[14] Nota privind rolul agitatorilor comunişti introduşi în Mişcarea Legionară, ASRI, fondD D1012/1941, f 27.
[15] Dare de seamă asupra Rebeliunii de la 21- 22 ianuarie 1941 întocmită de SSI în Documente SSI despre poziţia şi activităţile politice din România- 6 septembrie 1940- 23 august 1944- vol I, p.104, Ed. INST 2005.
[16] Februarie 1941 Dare de seamă asupra Rebeliunii de la 21- 22 ianuarie 1941 întocmită de SSI în Documente SSI despre poziţia şi activităţile politice din România- 6 septembrie 1940- 23 august 1944- vol I, p.105, Ed. INST 2005.
[17] Cristian Troncotă, România şi frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2008, p. 286.
[18] Notă a DGS, din martie 1941, A. N. B, fond DGP, Dosar 1/1941, f. 2.
[19] Ordinul nr.87/1941 A. N. B., fond DGP, D.2/1941, f. 11.şi f. 97.
[20] Nota DGP din 9 februarie 1941, ANB, fond, DGP, 1941, f 1.
[21] Autori sunt colonelul Marin Alexandru şi un colectiv de analişti (de la Secţia a II-a a Marelui Stat Major şi SSI) pe care l-a coordonat. Toţi aceştia au realizat forma finală acceptată de Preşedinţia Consiliului de Miniştri ; Referindu-se la lucrarea “Pe marginea prăpastiei”, profesorul universitar doctor Ioan Scurtu, subiniază că lucrarea prezintă prin documente autentice, pregătirea şi desfăşurarea rebeliunii legionare din ianaurie 1941, vezi „Pe marginea prăpastiei”, Ed. Scripta, Bucureşti, 1992, vol 1, p. 16.
[22] Cristian Troncotă, SSI versus Mişcarea Legionară, în Dosarele Istoriei, nr.4/1997, p. 22.
[23] “Pe marginea prăpastiei”.vol. I, p. 34.