Prof. univ. dr. Corvin Lupu, art-emisCrearea Mişcării Naţionale de Rezistenţă

În octombrie 1945, după ce regele refuzase să participe la festivităţile organizate în cinstea zilei de 23 august, generalul Aurel Aldea a luat iniţiativa creării Mişcării Naţionale de Rezistenţă, din al cărei comandament mai făceau parte contraamiralul Horia Măcellariu, generalul de brigadă Constantin Eftimiu şi locotenent-colonelul Eugen Plesnilă. Rolul acestei structuri era acela de a unifica activitatea tuturor grupurilor de luptători din rezistenţă. Obiectivele organizaţiei erau de a nu accepta colaborarea cu inamicul sovietic, de distrugere a căilor ferate, a podurilor, a recoltei, de hărţuire a trupelor sovietice izolate, de atacuri asupra transporturilor de muniţie izolate, de creare a unui front în spatele inamicului, de transmitere de informaţii puterilor străine, respectiv S.U.A. şi Marii Britanii, de protejare a regelui. De asemenea, generalul Aldea socotea important ca tinerii să nu se prezinte la încorporare şi la mobilizare. Mişcarea şi-a creat şi un serviciu de informaţii, condus de Horia Măcellariu. În martie 1946, într-o clădire din strada Dinicu Golescu, a avut loc o întâlnire conspirativă între generalul Aurel Aldea şi un reprezentant al serviciilor secrete ale Armatei, Gheorghe Kintescu. Cu această ocazie ei au discutat revigorarea mişcării de rezistenţă, iar Aldea a prezentat un proiect de împărţire a României în zone de acţiune ale mişcării de rezistenţă. Cei doi proiectau să ia legătura cu refugiaţii români din străinătate, pe care se bazau în mare măsură. Gheoghe Kintescu a devenit adjunctul lui Horia Măcellariu la conducerea serviciului de informaţii al mişcării. Despre Gheorghe Kintescu, Cristian Troncotă spune că era un personaj misterios, francmason, apropiat al lui Jean Pangal, anterior anului 1940 se aflase şi în anturajul lui Mihail Moruzov, iar după 23 august, a fost integrat în S.S.I. de noul şef al serviciului, N.D. Stănescu, un protejat al lui Emil Bodnăraş. Cristian Troncotă nu exclude varianta ca Gh. Kintescu să fi fost una dintre „cârtiţele” infiltrate în mişcare.

Activitatea mișcării era greu de dezvoltat în condiţiile colaboraţionismului regelui şi guvernului cu autorităţile sovietice şi cu armata de ocupaţie. În paralel cu iniţiativele militarilor, în zona Bistriţa-Năsăud, acţiona naţional-ţărănistul Gavrilă Olteanu, fostul şef al Gărzilor Iuliu Maniu. Alţi membri ai acestor gărzi au acţionat şi la Câmpulung - Moldovenesc. Aceste acţiuni au fost susţinute de locotenentul american Bill Hamilton. Cicerone Ioniţoiu susţine că Ministerul de Interne care monitoriza rezistenţa urmărea să evidenţieze o implicare cât mai largă a unor membri ai Partidului Naţional Ţărănesc în organizaţii paramilitare, pentru a-l compromite. Gavrilă Olteanu a fost arestat şi i s-a pregătit un proces cu multă publicitate, care trebuia să aibă loc înaintea alegerilor parlamentare din noiembrie 1946. Procesul nu a mai avut loc întrucât Gavrilă Olteanu s-a sinucis în celula sa de la Ministerul de Interne, folosind o fiolă cu stricnină. Majoritatea membrilor Mişcării Naţionale de Rezistenţă au fost capturaţi în anii 1945 şi 1946. Înaintea alegerilor din noiembrie 1946 a avut loc procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă, respectiv a membrilor care fuseseră prinşi. Comuniştii au încercat să facă o legătură între luptătorii capturaţi şi partidele politice istorice, pentru a le compromite în ajunul alegerilor parlamentare. Iniţiativa nu a reuşit, partidele nefiind implicate în activitatea grupărilor de partizani şi nici în colaborarea cu agenţii germani şi cu legionarii. După capturarea lui Aurel Aldea, acesta a ameninţat că în proces va face publică legătura mişcării de rezistenţă cu Casa Regală[1].

În anul 1947, a fost reorganizat şi întărit Serviciul de Informaţii al Mişcării Legionare, care avea şi misiunea de a procura muniţii şi arme pe care le stoca în depozite clandestine şi se ocupa de pregătirea militară a legionarilor, pentru participarea la Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Serviciul şi-a încetat activitatea în noiembrie 1948, când au fost arestaţi şi condamnaţi conducătorii şi membrii săi. În martie 1948 fusese arestat grupul de comandă central al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, care nu fusese prins în 1946, compus din Horia Măcellariu, Gheorghe Manu, Gheorghe Bontilă, Ion Bujoiu, Alexandru Balş, Nistor Chioreanu, Nicolae Petraşcu şi alţii. După şapte luni de anchetă, efectuată sub îndrumarea consilierilor sovietici, toţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii. În noaptea de 14/15 mai 1948 au fost arestaţi 10.000 de legionari. În perioada lunilor septembrie-noiembrie 1948, a fost destructurat şi apoi arestat grupul de conducere din Oltenia al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, în frunte cu generalul Ioan Carlaonţ, Iancu Robu, Radu Ciuceanu ş.a. Ei au fost condamnaţi la pedepse variind între 12 şi 20 de ani de temniţă grea[2]. În anul 1948, în total, au fost arestaţi 17.000 de legionari[3]. Cercetătorul C.N.S.A.S. Liviu Marius Bejenaru este de părere că Mişcarea Naţională de Rezistenţă a rămas în cea mai mare parte în fază de proiect. Ea urmărea să se răspândească pe întregul cuprins al ţării pentru a determina forţele de represiune să se disperseze mult peste posibilităţile lor de a controla situaţiile de luptă, iar partizanii să acţioneze doar acolo unde le convine. Obligaţi de la început să adopte o tactică defensivă datorită presiunii exercitate de autorităţile române şi sovietice, partizanii au fost nevoiţi să renunţe la acţiunea în grupuri armate numeroase şi să se disperseze în grupuri mici de 2-5 persoane, care nu aveau capacitatea de a executa misiuni de anvergură şi care nu puteau pune în pericol stabilitatea noului regim politic[4].

O acţiune de efect a fost realizată de un grup de tineri din rezistenţă, printre care Ionuţ Stoica, Şerban Secu, Spiru Obreja, Nelu Jijie şi Florescu. Majoritatea erau studenţi legionari de la politehnică. În data de 17 august 1947, grupul a atacat casieria centrală din Gara de Nord şi a reuşit să captureze suma de 15 milioane de lei stabilizaţi. Cu aceşti bani s-au procurat arme pentru luptătorii din munţi, cu deosebire revolvere. De asemenea, au fost achiziţionate câteva imobile în Bucureşti, pentru a nu lăsa să se devalorizeze banii. Încet, încet, grupului i s-a luat urma. Ionuţ Stoica a murit într-un schimb de focuri cu ostaşi din trupele de securitate, în 30 ianuarie 1949, în cartierul Grand din Bucureşti. Fusese trădat. Alţi complici ai săi au fost capturaţi. Au fost găsiţi şi o parte din banii jefuiţi în 17 august 1947. Din cauza schingiuirilor, Nelu Jijie a murit. Şerban Secu, Spiru Obreja şi Florescuau fost condamnaţi la moarte şi executaţi[5].

După 3 ani de la încheierea acordului dintre legionari şi comunişti, în 1948, legionarii au început să fie întemniţaţi în număr mare. Mişcarea de rezistenţă a fost sprijinită, în schimb, de serviciile speciale ale S.U.A. şi ale Marii Britanii. Un rol stimulativ l-au jucat şi posturile de radio occidentale, care-i îndemnau pe români la rezistenţă anticomunistă, fără să le spună că arondarea României la zona de dominaţie sovietică era făcută cu asentimentul S.U.A. şi al Marii Britanii, hrănind astfel himera că ar fi posibilă schimbarea regimului politic de tip sovietic. Din acest punct de vedere, întreaga mişcare de rezistenţă din România, ca şi familiile luptătorilor, au fost sacrificaţi de toţi cei care o încurajau, din interesul de a submina din interior regimul impus de sovietici. Generaţia luptătorilor anticomunişti din perioada 1944-1962 a fost sacrificată, în mare parte fără ca lupta ei să producă vreo urmare pozitivă, din punctul de vedere al celor care au dorit răsturnarea regimului socialist de stat. Când regimul a fost înlăturat de la putere, după lovitura de stat din decembrie 1989, factorii determinanţi au fost cu totul alţii, mişcarea de rezistenţă, înăbuşită cu aproape trei decenii în urmă, neavând nici un impact.

- Va urma -

--------------------------------------------

[1] Vezi şi Cristian Troncotă, Mişcarea Naţională de Rezistenţă, în „Magazin istoric”, anul XXX, nr. 12 (357), decembrie 1996 şi anul XXXI, serie nouă, nr. 1 (358), ianuarie 1997, pp. 45-49. Autorul prezintă grupuri importante ale Mişcării Naţionale de Rezistenţă şi date despre activitatea conducătorilor lor, aşa cum rezultă ea din dosarele serviciilor secrete şi ale instanţelor care i-au judecat pe luptătorii capturaţi de autorităţi.
[2] Marin Nedelea, Istoria României în date, Editura Niculescu, Bucureşti, 1997, pp. 79, 82-83.
[3] Gheorghe Jijie, Niculae Petraşcu: Un dac cult, Editura Elisavaros, Bucureşti, 2005, p. 105.
[4] Bejenaru, Liviu Marius, Să lupţi pentru a muri, în „Dosarele istoriei”, nr. 12 (76)/2002, p. 20.
[5] Ioniţoiu Cicerone, Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 – 1958. Ediţia a I-a, revizuită şi completată, Editura Gîndirea Românească, Bucureşti, 1993, pp. 51-53, 80-83.