„Colonelul Lissievici este un ofiţer capabil, priceput şi muncitor. Bun gospodar şi organizator. Temperament modest, domol cuminte. Lipsit de vicii. Ducea o viaţa retrasă... m-a substituit adesea în condiţii mulţumitoare şi cu toată onestitatea, căci era şi un om onest”. (Eugen Cristescu, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii[1]). Militar de carieră, şef al secţiei I Informaţii din S.S.I., subdirector în perioada în care Eugen Cristescu a condus S.S.I.-ul şi ulterior chiar director al S.S.I., Ion Lissievici este unul din ofiţerii oneşti şi loiali ai frontului secret sau Intelligence-lui românesc al României dintre cele două războaie, dar şi din perioada celui de Al Doilea Război MondialDate biografice şi începuturile carierei
Ion Lissievici s-a născut la Iaşi, pe data de 29.01.1896, într-o familie de români ortodocşi în care tatăl, Ioan, şi fratele mai mare, Mihai, urmaseră cariere militare, direcţie preluată şi de Ion. Acesta va ajunge să lucreze în structurile informative româneşti ce acţionau la graniţa de est a României, avansând treptele ierarhiei din cadrul Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) până la funcţia de subdirector general (în timpul lui Eugen Cristescu) şi, mai apoi, chiar până la funcţia de şef al S.S.I. Absolvent al Liceului Militar din Iaşi şi apoi al Şcolii Militare de Artilerie, Geniu şi Marină, Ion Lissievici este înaintat la grad de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 11 Artilerie, alături de care va participa la campaniile militare din toamna anului 1916 şi la cele din 1917, având funcţia de comandant de secţie şi de baterie. A făcut parte din unităţile operative care urmau să execute manevra de la Flămânda, care nu a fost finalizată; a reuşit în schimb să se remarce în urma bătăliilor de la Bran, Dragoslavele, Câmpulung, Mărăşti şi Oituz.
În 1924, Ion Lissievici a absolvit Şcoala Superioară de Război, în anul1925 fiind numit comandant de companie în Regimentul 10 Infanterie. Începând cu anul1925 urmează cursul de ofiţeri stagiari de stat-major, ceea ce îi va permite să activeze în perioada anilor 1926-1930 ca ajutor-şef de birou (Biroul 1) şi şef de birou (Birourile 2, 3 şi 4) din cadrul Statului Major al Diviziei 6 Infanterie. Munca de aici îl va pune în contact direct cu activitatea de informaţii, activitate pentru care, potrivit aprecierilor superiorilor ierarhici, Lissievici dispunea de toate calităţile necesare. Între 1930 şi 1932, Ion Lissievici este şef al Centrului Informativ Cernăuţi (sau Centrul de Informatii „A”), o structură cu sarcini în exteriorul ţării, ce avea ca misiune principală obţinerea de informaţii de pe teritoriul U.R.S.S. şi activităţi pe domeniul contrainformaţii. Centrul se află în subordinea directă a Marelui Stat - Major, Secţia a Il-a Informaţii. Lissievici se implică în reorganizarea şi extinderea sistemului de informaţii şi contrainformaţii din zonă[2]. În plus, în această perioadă, în cooperare cu serviciile similare poloneze din Lvov, va contribui la neutralizarea unei acţiuni periculoase de spionaj sovietic, fapt pentru care este decorat de autorităţile militare poloneze (1932). Între anii 1932 -1935, Ion Lissievici efectuează stagii de comandă la diferite unităţi de artilerie şi infanterie, iar din 1935 revine în cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major, ca şef al Biroului 2 (informaţii si contrainformaţii) până în 1937, când preia conducerea Biroului 1 (recrutare, organizare, mobilizare).
Estul, vestul si restul[3]
În urma instaurarii guvernului condus de mareşalul Antonescu şi a organizării SSI, Lissievici este numit şef al Secţiei I Informaţii din cadrul SSI din 1 mai 1941. Potrivit noii organizări, această secţie avea ca misiune să procure şi să difuzeze informaţii de ordin extern care interesau Marele Stat Major şi, alături de Sectia a II-a Contrainformaţii, Sectia a III-a Legături cu Serviciile de Informaţii Străine şi Secţia IV Contraspionaj, reprezenta fundamentul muncii de informaţii în cadrul S.S.I. [4].
Ion Lissievici la conduce „Eşalonui Mobil” al S.S.I.
Ion Lissievici s-a aflat la conducerea „Eşalonului Mobil” al S.S.I. în campania din Est, având în subordine şi Agentura Frontului de Est[5] în perioada mai-august 1944. „Eşalonul Mobil” a fost principala structură de informaţii pe frontul de Est în războiul antisovietic. Considerat ca un S.S.I. în variantă mai mică, dar şi mobilă, Eşalonul avea ca principale misiuni:
- procurarea de informaţii despre armatele sovietice angajate în lupte;
- apărarea spatelui armatei române de actiuni de spionaj, sabotaj şi terorism;
- recuperarea oricăror documente militare sovietice găsite pe câmpul de luptă;
În plus, cadrele din Eşalonul Mobil erau obligate să asiste la interogarea prizonierilor de război, a dezertorilor şi a partizanilor prinşi[6].
În luna iulie 1943, în momentul în care Cristescu pleacă în concediu, Lissievici va avea ocazia de a prelua conducerea S.S.I. Cu ocazia reorganizării S.S.I., datorită calitaţilor sale şi a contribuţiei sale informative, Eugen Cristescu îl propune pe Ion Lissievici în funcţia de subdirector, acesta devenind astfel oficial locţiitorul şefului S.S.I. Eugen Cristescu relatează în memoriile sale şi acest lucru subliniind calităţile deosebite ale lui Lissevici: „Ca ajutor al şefului, îndeplinind funcţia de subdirector general, m-a substituit adesea în condiţii mulţumitoare şi cu toată onestitatea, căci era şi un om onest”[7].
În decembrie 1943, conform ordinului ministrului apărarii nationale, Lissievici este numit comandant al Regimentului 4 Artilerie Grea, în ciuda protestelor lui Cristescu, care nu este de acord cu această mutare, considerându-l pe Lissievici ca fiind greu de înlocuit. După evenimentele din august 1944, Cristescu părăseşte conducerea S.S.I., preluată temporar de Traian Borcescu, şef al Secţiei II Contrainformaţii. Tot atunci, S.S.I. trece din subordinea Presedinţiei Consiliului de Ministri în cea a ministrului de razboi, generalul Mihail Racovită. În acest sens, acesta din urmă va dispune „studiul organizării, încadrarii şi stabilirii misiunilor Serviciului de Informaţii”, activitate de care urmează să se ocupe Ion Lissievici. Aprobând studiul şi proiectul de reorganizare propuse de Lissievici, ministrul de război îl numeşte şef al Serviciului de Informaţii (noua denumire a S.S.I.) trecut în subordiea Armatei. Din păcate, Lissievici va ocupa acest post o perioadă foarte scurtă de timp, din septembrie 1944 până în decembrie 1944, când va fi schimbat din funcţie.
Motivele care ţin de această schimbare sunt complexe şi au la bază noua orientare a României de după 1944 şi implicit schimbarea legăturilor cu U.R.S.S. În acest sens, trebuie precizat faptul că superiorii din serviciile sovietice au interzis Serviciului de Informaţii românesc orice legătură externă, procedând în acelaşi timp la numeroase arestări de cadre. Lissievici reacţionează, întocmind un raport către ministrul de război prin care prezintă situaţia „funcţionarilor timoraţi prin măsurile privative de libertate ce s-au luat de către organele sovietice”, argumentând totodată că acest fapt afectează grav prestaţia şi randamentul serviciului. Din acest moment, Lissievici devine un personaj incomod, care trebuie înlăturat din structurile superioare ale serviciului.
Lissievici şi ordinul maresalului Antonescu[8]
Comandantul militar din Odesa, la scurtă vreme după cucerirea Odesei de către trupele române în anul 1942. transmitea o informaţie conform căreia, datorită numărului mare de arestări a celor suspectaţi a fi partizani ai sovieticilor, se aflau în închisorile, care funcţionau peste capacităţile maxime. În acest context se cerea acordul Presedinţiei Consiliului de Miniştri ca simplii complici să nu mai fie judecaţi de Curtea Martială, ci internaţi într-un lagar special, urmând ca doar partizanii activi să fie judecaţi. S.S.I. prezintă un raport cu situaţia şi soluţia propusă, document pe care mareşalul Antonescu ar fi notat: „Nu, toţi partizanii - activi sau complici - să fie împuşcaţi. Acest ordin să fie comunicat şi guvernămintelor Basarabiei şi Bucovinei”. În aprilie 1942 ordinul în rezoluţie este trimis către S.S.I. pentru executare. Cristescu îl prezintă lui Lissievici, pe atunci şef al Secţiei I Informaţii din S.S.I. şi al „Eşalonului Mobil” care consideră hotărârea de a împuşca oamenii fără judecată drept „pripită şi inumană” şi care „poate da naştere la erori regretabile”. Astfel, Lissievici propune să se întocmească un nou raport care să prezinte consecinţele unei asemenea măsuri, raport pe care să îl susţine el însuşi în audienţă specială la mareşalul Antonescu. Cristescu nu este de acord cu această propunere, dar nici nu semnează rezoluţia, lăsându-l pe Lissievici să „se descurce singur”. Lissievici îşi reiterează decizia de a nu respecta un ordin „contrar constiinţei sale”, ceea ce va şi face mai târziu, dar în secret. Lissievici transmite ordinul lui Antonescu către Comandamentul din Odesa, dar cu menţiunea de a nu îl pune în practică şi de a păstra secretul asupra acestuia, urmând să nu mai transmită informaţii despre situaţia partizanilor. Acelaşi instructaj este stabilit şi pentru Traian Borcescu, şeful Secţiei II Contrainformaţii.
Sub represiunea sovietică şi comunistă
O altă etapă importantă începe odată cu instalarea guvernului Petru Groza (martie 1945), când serviciul cunoaşte o nouă restructurare şi când începe o acţiune de „curăţenie” în rândul funcţionarilor, dintre care cei „vechi”, inclusiv Ion Lissievici, sunt retinuţi şi anchetaţi. În cazul lui Lissievici, acestea s-au concretizat în arestarea sa, pe data de 28 martie 1945, apoi deportarea in U.R.S.S., la Lubianka, unde a fost deţinut şi anchetat de către ofiţerii sovietici. În aprilie 1945 revine la Bucureşti, aici fiind reţinut în arestul Biroului Juridic al S.S.I. Cum nici anchetatorii sovietici, nici cei români nu găsesc probe pentru acuzaţia de crime de război, Lissievici este eliberat în decembrie 1945. În perioada următoare îşi desfăşoară activitatea ca director administrativ la societatea „Standard Graphica” Bucureşti. Dar, în noaptea de 26 spre 27 mai 1949 Lissievici este arestat din nou, fiind acuzat de „activitate intensă contra clasei muncitoare” datorită activităţii sale din timpul războiului, ca şef al Secţiei I Informaţii. După opt ani de detenţie, în aprilie 1957 se pronunţă sentinţa în cazul său: 15 ani de închisoare şi confiscarea totală a averii. O pedeapsă care a fost executată în penitenciarele Jilava, Piteşti, Făgaraş, Ghencea şi Gherla. În august 1963 Lissievici este eliberat, dar i se impune domiciliu obligatoriu în comuna Lăteşti, din raionul Feteşti.
Din anul 1965 revine in Bucureşti, unde este supravegheat de către Securitate, fiind considerat în continuare ca un „element periculos pentru regim”. Despre situaţia acestui onest şi patriot ofiţer de informaţii într-o notă a Securităţii se înregistra situaţia în care fostul conducător al Serviciului Special de Informaţii al României o prezenta personal: „Nu mai am casă şi am fost adăpostit cum s-a putut până în momentul de faţă, dar acum mă lupt din răsputeri să-mi găsesc o locuinţă propie. Mai grea este problema existenţei. Nu am pensie şi-mi vine pur şi simplu penibil să fiu întreţinut de alţii, dar aceasta fiind situaţia trebui să mă resemnez”[9].În data de 29 ianuarie 1970 Tribunalul Militar Bucureşti dă o soluţie favorabilă în sensul anulării condamnării lui Lissievici. În această perioadă, Ion Lissievici începe să îşi redacteze memoriile „Amintirile unui fost lucrător în Serviciul de Informaţii al statului”, împarţite în două perioade distincte: 1 mai 1941-31 decembrie 1943 şi 20 septembrie-24 decembrie 1944. Ion Lissievici moare in februarie 1974, fiind înmormântat la cimitirul Ghencea Militar. Pe parcursul carierei sale militare a obţinut numeroase distincţii, printre care „Coroana României”, „Steaua României” clasa IV, „Steaua României” cu spade şi panglică de Virtute Militară, „Victoria”, „Bărbaţie şi Credinţă”, „Polonia Restitută” şi altele.
Bibliografie
- Cristescu Eugen, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cr. Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916-1944), mărturii, documente, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura R.A.I., Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, f.a., p. 131-223;
- Lissievici, Ion, Amintirile unui fost lucrător în serviciul de Informaţii al statului, în Cr. Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, Bucureşti, 2003;
- Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia (1918-1991) – dicţionar, editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 304-312
- Colonel dr. Lionede Ochea, Serviciul special de informaţii al României pe frontul de vest 1940-1944.
Grafica - Ion Măldărescu
----------------------------------------------------
[1] Vezi, Cr. Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916-1944), mărturii, documente, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura R.A.I., Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, f.a., p. 131-223;
[2] Lissievici reuşeşte să dezvolte capacităţiile centrului, de la structura minimală de 1 ofiţer şi 1 funcţionar civil la organizarea a trei subcentre informative - la Hotin, Atachi şi Soroca. Vezi , Pavel Moraru, Serviciile Secrete si Basarabia: 1918 - 1991. Dictionar, Ed. Militare, Bucuresti, 2008.
[3] Conform memoriilor lui Lissievici, în Serviciu circula o gluma pe seama importanţei Fronturilor SSI în report cu razboiul — Estul, Vestul si restul. .vezi, C. Troncota, Glorie si tragedii. Moments din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de est (1941 - 1944), Ed. Nemira, Bucuresti, 2003.
[4] Pentru o prezentare pe larg a organizării SSI cu Secţiile şi Birourile din subordine, precum şi cu atributiile specifice fiecaruia vezi Ion Lissievici, Amintirile unui fost lucrătar în Serviciul de Informaţii al statului, apud, Cristian Troncota, op. cit., pp. 133-141.
[5] Se pare ca tot Lissievici este si cel care a propus crearea unui astfel de Esalon, pornind de la inexistenţa vreunei structuri de informaţii care, pe timp de razboi, să se poată deplasa şi să servească marile unitaţi operative de pe front. Vezi, C. Troncota, România şi frontul secret 1859 - 1945, Ed. Elion, Bucuresti, 2008, pp.253-254.
[6] Cristian Troncota, Glorie si tragedii..., p. 157.
[7] Pavel Moraru, op.cit. p. 154 .
[8] Vezi. detaliile situaţiei pe larg în memoriile lui Ion Lissievici în C. Troncota, Glorie şi tragedie..., pp. 158-165.
[9] Apud, Pavel Moraru, Serviciile Secrete si Basarabia: 1918 - 1991. Dictionar, Ed. Militare, Bucureşti, 2008, p. 156.