Ultimatum 28 iunie 194128 iunie 1940 - 28 iunie 2015

În urmă cu 75 de ani, în fatidicul an 1940 statul român, părăsit de foștii aliați pe care îi cultivase cu atâta migală în cei 20 de ani de existență a României Mari era supus contrar tuturor regulilor dreptului internațional,ocupației de către Armata Roșie rășluirii unor provincii istorice și începuturile comunizării forțate. Dezmembrarea României Mari începea astfel cu raptul Basarabiei și nordului Bucovinei. Se știe că problematica unirii Basarabiei cu țara ca urmare a hotărârii Sfatului Țării din martie 1918, a constituit nodul gordian al relațiilor româno-ruse din întreaga perioada interbelică. Eforturile aproape supranaturale ale marelui nostru diplomat Nicolae Titulescu de a realiza un pact româno-sovietic fiind sortite eșecului (1936) în fața reticențelor diplomației sovietice, dar și a obtuzității unui rege corupt (l-am numit pe Carol al II-lea), care a preferat să-l demită pe părintele diplomației românești decât să ajungă la o înțelegere (tratat de asistență mutuală - n.n.) cu puterea de la Răsărit. În aceste condiții, pe măsura intensificării acțiunilor revizioniste la adresa fruntariilor românești, la 23 august 1939, cele două totalitarisme în plină ascensiune care țineau prima pagină a mediei europene, cel brun (Germania) și cel roșu (U.R.S.S. ) şi-au dat mâna. semnând unul dintre cele mai odioase tratate din istoria contemporană a Europei, așa numitul pact Ribbentrop-Molotov. Momentul încheierii înțelegerii între cei doi satrapi (Hitler şi Stalin) cu privire la delimitarea sferelor de influență în teritoriile dintre Marea Baltică și Marea Neagră a agravat la maximum tensiunea și nesiguranța țărilor mici și mijlocii. Într-un protocol secret în trei puncte dat publicității abia după destrămarea sistemului socialist, se stipula că Finlanda, Estonia și Letonia urmau să aparțină sferei de interese a Uniunii Sovietice, Lituania (cu regiunea Vilno) celei Germane. De asemenea, Polonia urma să fie împărțită între Germania și U.R.S.S., stabilindu-se ulterior de cele două puteri imperialiste, dacă era oportună menținerea unui stat polonez.

În aceeași notă cinică, U.R.S.S. și Germania atentau în mod grav și la suveranitatea și integritatea teritorială a României, căzând de acord ca U.R.S.S. să anexeze Basarabia. Acest odios dictat a stat la baza mutilării teritoriale a României Mari cu consecințele de rigoare. După înfăptuirea primelor puncte din protocolul secret prin atacarea de către Germania a Poloniei, la 1 septembrie 1939 și dezmembrarea cu contribuția U.R.S.S. a acestui stat independent (17 septembrie), a urmat atacarea de către U.R.S.S. a Finlandei și apoi ocuparea Ţărilor Baltice, armata germană mărșăluind triumfătoare prin vestul Europei. Se declanșase astfel, cea de a doua mare conflagrație mondială. Norii negri ai războiului planau și asupra României. În momentul izbucnirii războiului prin agresiunea nazistă contra Poloniei, edificiul politico-diplomatic al Europei, în conexiune cu care se elaborase și sistemul românesc de alianțe externe, se prăbușise[1]. Aplicabilitatea clauzelor alianțelor politico-militare ale României era anulată prin acțiunea factorilor externi. Centrul și sud-estul Europei devenise spațiu spre care erau dirijate planurile expansioniste ale puterilor fasciste. În acest spațiu țara noastră va încerca în continuare, prin mijloace din ce în c mai precare însă, să-și păstreze ființa națională și integritatea teritorială vizate de expansionismul sovietic și revizionismul hortysto-bulgar în spatele cărora se afla Germania însăși.

Capitularea Franței în fața trupelor Wehrmacht-ului a prăbușit întregul eșafodaj pe care își structurase Carol al II-lea și cercurile din jurul său optând asupra șanselor salvării României, sprijinindu-se pe garanțiile puterilor occidentale. Începea astfel, în urmă cu 75 de ani, în vara anului 1940 drama României Mari - dezmembrarea statului național unitar și ciuntirea fără precedent a fruntariilor țării. Cu toate eforturile României de stabilire a unor relații normale[2] cu acei vecini care revendicau teritorii românești, preconizându-se inclusiv semnarea unor tratate de asistență mutuală aceștia, sub influența evenimentelor internaționale și incitați de fascismul comunist rusesc, și-au întețit activitatea revizionistă la adresa României. Semnalul prăbușirii frontierelor și dezmembrării României Mari a fost dat de Imperialismul Roșu de la răsărit. În vara anului 1940, regimul comunist de la Moscova, cel horthyst ungar și cel militaro-fascist bulgar au dezlănțuit o adevărată campanie propagandistică denigratoare la adresa României, susținută de numeroase incidente de frontieră, raiduri și survolări ale teritoriului românesc și concentrări de noi și noi trupe în apropierea granițelor noastre naționale. În aceste împrejurări, exploatând criza continentală, Viaceslav Molotov, la 23 iunie 1940, a dorit să cunoască poziția aliatului nazist în legătură cu intențiile lui Hitler de a trece la aplicarea punctului 3 din protocolul secret adițional Tratatului Molotov-Ribbentrop. În acest scop, comisarul sovietic a convocat la Ministerul de Externe pe ambasadorul german F.W. von der Schullenburg, informându-l că „soluționarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amânare. Guvernul roman tinde acum, ca și mai înainte, la soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul roman refuză o înțelegere pașnică. Pretenția sovietelor se extinde și asupra Bucovinei, care are populație ucraineană"[3].

Răspunsul binevoitor și favorabil (în sensul lipsei oricărui interes față de Basarabia - n.a. J.R.) al Berlinului din 26 iunie 1940, orele 22.00, partea germană fiind hotărâtă să pedepsească și să slăbească România, a constituit un important imbold pentru guvernul sovietic, care în aceeași noapte a prezentat o notă ultimativă[4] guvernului român, prin care îi impunea cedarea teritoriului dintre Prut și Nistru și a nordului Bucovinei. În notă se preciza că încorporarea părții nordice a Bucovinei reprezintă „un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost primită de U.R.S.S. și populația Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia (Izvestia, 27 iunie 1940 - n.n.)"[5].
Preconizând să nu dea curs cererii ultimative sovietice, Carol al II-lea și guvernul român (Gh.Tătărăscu - n.n.) s-au adresat guvernelor german și italian, declarând că este gata să reziste ultimatumului sovietic și dorind să cunoască poziția lor față de intențiile românești. Răspunsurile primite de la Berlin și Roma au avut darul de a-i uimi pe români. De la Berlin se transmitea la București: „În acest caz, nu este vorba de bun sau rău, onorabil sau dezonorabil, curajos sau laș, cu pur și simplu de tare sau slab [...] Colosul rus vă va strivi. În consecință veți pierde nu numai Basarabia și Bucovina, ci în mod sigur ceva mai mult"[6]. Exprimându-și în continuare îngrijorarea în privința sorţii petrolului românesc, Hitler sfătuia guvernul român să dea urmare pretenției sovietice. Totodată, de la Roma se avertiza că este „de un interes european esențial nu numai pentru România, dar și pentru celelalte țări, ca România să evite un conflict armat cu Uniunea Sovietică"[7].

Aroganța, indiferența și lipsa de angajări guvernelor german şi italian, la care s-a adăugat reținerea și impreciziunea răspunsurilor primite de la Atena, Ankara și Belgrad, unde guvernul român se adresase după primirea mesajelor de la Berlin și Roma încercând să afle poziția foștilor aliați din perioada interbelică în eventualitatea unor atentate din partea Bulgariei sau Ungariei la fruntariile naționale, aveau să determine convocarea Consiliului de Coroană în ziua de 27 iunie. Ca urmare a dezbaterilor pretențiilor sovietice în acest forum, din dorința de a se tergiversa, s-a adoptat hotărârea de a se răspunde la solicitarea sovieticilor că guvernul român „este gata să procedeze imediat în spiritul cel mai larg la discuția amicală și de comun acord a tuturor propunerilor emanând de la guvernul sovietic"[8]. În acest sens guvernul român cerea de la cel sovietic să se precizeze locul și data unei întruniri a celor două părți. Ca răspuns sovieticii au trimis la București un al doilea ultimatum precizând că nu e vorba de tratative ci de o cedare fără discuții și pretenții a teritoriilor cerute. Ca urmare se stabilea ca în patru zile începând cu 28 iunie ora 14.00 armata, administrația și celelalte instituții ale statului român să fie evacuate peste Prut, în caz contrar Armata Sovietică va interveni în forță. În aceeași zi (27 iunie) guvernul ungar ( sigur cu acceptul U.R.S.S. și Germaniei) a hotărât să disloce la frontiera cu România noi mari unități.

Numele lor trebuie trecute pentru posteritate în cartea de aur a istoriei demnității noastre naționale

În atmosfera încărcată a acelor ore, Carol al II-lea a convocat al doilea Consiliu de Coroană care trebuia să hotărască în legătură cu situația nou creată, rezistența armată sau cedarea fără luptă a teritoriului național samavolnic smuls din trupul țării de guvernul totalitar comunist sovietic . Doar șase din cei 26 de Ultimatum 28 iunie 1941consilieri regali s-au pronunțat pentru rezistență. Numele lor trebuie trecute pentru posteritate în cartea de aur a istoriei demnității noastre naționale: N. Iorga, V. Iamandi, S.Dragomir, Tr. Pop, St. Ciobanu și E. Urdăreanu. În consecință, cu o majoritate lejeră (20 voturi) Consiliul de Coroană a hotărât să cedeze în fața forței copleșitoare a Armatei Roșii[9], acceptând toate condițiile impuse de Stalin privind evacuarea grabnică a teritoriilor rășluite și retragerea rezistenței de pe Prut. Cinismul și aroganța din notele ultimative vor fi dublate de comportamentul agresiv și provocator al trupelor sovietice odată ce au trecut Nistrul. Istoriografia românească dar și cea a Republicii Moldova din ultimii ani a consemnat noianul de crime, violuri, distrugeri provocate atât de Armata Roșie în înaintarea ei spre granița românească, cât mai ales de comuniștii din Basarabia și Bucovina, în majoritatea lor ruși, evrei,ucrainieni și ruteni. Notăm aici doar atitudinea și comportamentul inuman la care s-au dedat ofițerii și ostașii sovietici față de armata română în retragere. Nerespectând nici măcar un cuvânt din angajamentul asumat, aceștia s-au dedat la: deschiderea focului, luare de prizonieri (ofițeri și trupe), dezarmarea unor unități întregi, capturarea materialuluii de război (valoare cca. 3 miliarde lei), sechestrarea trenurilor de evacuare și a depozitelor care din lipsa mijloacelor de transport n-au putut fi evacuate în timp util ș.a.

Prin anexarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța de către U.R.S.S., s-a săvârșit prima mutilare a teritoriului național din acel an. Timp de patru ani, teritoriul dintre Prut și Nistru (44.500 km2) și 3.200.000 de locuitori și partea de sud a Bucovinei cu ținutul Herței (6.000 km2) și 900.000 de locuitori în majoritate români au îndurat jugul greu al regimului comunist sovietic. Evenimentele din iunie 1940 au dus la declanșarea unei puternice crize politice în țară. Nemulțumirea marii majorități a populației față de hotărârea de cedare în fața samavolniciei sovietice risca să se acutizeze, în timp ce în plan extern se intensificau acțiunile ostile și revizioniste ale Ungariei și Bulgariei, cu acordul U.R.S.S. și Germaniei naziste. În aceste condiții, Carol al II-lea socotind că singura soluție de salvare a statului român dar și a tronului rămânea obținerea de garanții din partea Germaniei, numărul unu în Europa la acea vreme, l-a convocat pe ambasadorul german la București, Wilhelm Fabricius și i-a adus la cunoștință hotărârea sa pentru „o strânsă colaborare cu Germania în toate domeniile garantată prin tratate politice, în beneficiul ambelor țări"[10] și totodată cererea adresată Fuhrerului „de a ne proteja în aceste vremuri de grea încercare" prin trimiterea în România a unei misiuni militare germane.

Tentativele lui Carol al II-lea de a-l determina pe Hitler să garanteze fruntariile României în schimbul subordonării economice au eșuat. Simțind slăbiciunea lui Carol al II-lea și lipsa pregătirii necesare unui eventual gest în forță, Hitler a condiționat, printr-o scrisoare adresată suveranului României la 15 iulie 1940, luarea în discuție a posibilității unei mai strânse colaborări germano-române, numai după ce guvernul român va angaja tratative cu cel ungar și bulgar în scopul rezolvării tuturor chestiunilor teritoriale și a disputelor dintre România, Ungaria și Bulgaria. Altfel, preciza dictatorul nazist „mai devreme sau mai târziu și probabil într-un timp foarte scurt, rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României". A urmat vizita la Berlin și Roma a noului, prim-ministru (filogerman- n.n.) Ion Gigurtu și ministrul de externe Mihai Manoilescu, prilej cu care s-au reliefat clar intențiile hotărâte ale căpeteniilor din Germania și Italia de a impune României prin șantaj, abuz și amenințare cu forța, începerea neîntârziată a negocierilor teritoriale cu Ungaria horthystă. Prin presiunea acută a concentrărilor masive de trupe maghiare și a numeroaselor incidente de frontieră, au început discuțiile cu delegații guvernului ungar; la 16 august 1940, la Turnu Severin iar la 19 august la Craiova au fost demarate negocierile cu Bulgaria. Activitatea celor două comisii guvernamentale de la Craiova s-a desfășurat până la 7 septembrie și fost purtată sub girul unei bune înțelegeri între cele două guverne a statelor vecine și cu oarecare tradiție în colaborarea politico-militară. Conjunctura internațională în care au fost angajate tratativele de la Craiova au făcut ca statul român să adopte în acea vreme măsuri pregătitoare eficiente pentru o retragere pașnică a administrației civile și unităților militare precum și a populației care a ales să se stabilească, conform principiului schimbului de populații, de o parte și de alta a Dunării. La 7 septembrie încheinduse, într-o atmosferă destul de relaxata lucrările comune ale celor două delegații, cu acordul guvernelor lor, a fost semnat un document pe baza căruia granița dintre cele două state se stabilea așa cum fusese în 1912, România cedând partea de sud a Dobrogei - Cadrilaterul (cele două județe, Durostor și Caliacra) din ținutul „Marea" cu o suprafață de 6.921 km2 și o populație de 410.000 de locuitori. Probleme în contradictoriu s-au ridicat pe parcursul tratativelor de la Craiova numai atunci când pe ordinea de zi a fost adusă cererea României de a păstra Silistra și castelul reginei Maria de la Balcic cu zona de coastă aferentă[11]. Până la urmă, partea română a fost de acord să semneze documentul acceptând pretențiile Bulgariei de a se reveni la frontierele din 1912, urmând ca evacuarea și schimbul de populații să se realizeze în perioada următoare prin însărcinarea unei comisii mixte speciale constituite în acest sens. Un singur lucru rămâne de precizat, anume că în ultima perioadă a desfășurării lor, lucrările Conferinței de la Craiova s-au aflat sub presiunea evenimentelor generate de desfășurarea în paralel, inedit pentru politica externă românească, cu tratativele cu Ungaria de la Turnu Severin și a "arbitrajului" (dictatului - n.n.) de la Viena. Pe bună dreptate Mihai Manoilescu consemna în memoriile sale că " cedarea Cadrilaterului rămânea indivizibil legată, ca origine, ca metodă și ca destin, de cedarea Transilvaniei de Nord"[12].

Hitler crează posibilitatea ca ambele țări (România și Ungaria) să servească interesele Germaniei

Sub presiunea Germaniei și Italiei, la Turnu Severin[13] discuțiile dintre delegațiile română și ungară s-au purtat în zilele de 16, 19 și 24 august 1940 fără a se ajunge la un consens, Ungaria își etala pretenția de a încorpora o suprafață de 69.000 km2 din Transilvania, cum o populație de 3.900.000 locuitori, dintre care 2.000.000 români și 1.200.000 maghiari și secui, iar restul, alte naționalități, în timp ce reprezentanța României se opunea categoric unor concesii teritoriale, fiind adepta rezolvării diferendelor pe calea unui schimb de populații[14]. Întreruperea la 24 august a lucrărilor Conferinței de la Turnun Severin datorată agresivității regimului hortyst și intransigenței României în ceea ce privește intangibilitatea discutării chestiunii frontierelor precum și datorită acutelor ptregătiri ale armatei ungare de a dezlănțui un atac asupra României, l-a determinat pe Hitler să preia în mod direct problema reglementării pretențiilor tertitoriale ungare și să-i dea urgent o asemenea rezolvare încât să creeze posibilitatea ca ambele țări (România și Ungaria) să servească interesele germanilor. De altfel, el a deplasat de urgență 10 divizii de infanterie și 2 de tancuri spre frontal de Est, care ar fi putut înainta rapid spre România. Totodată, Führerul a decis să acționeze în forță pentru stingerea conflictului pe cale de a se naște, dând câștig de cauză pretențiilor horthyste, recompensând astfel Ungaria pentru devotamentul și sprijinul său față de politica revanșardă a Germaniei și Italiei și sancționând totodată România pentru fidelitatea sa față de politica de Securitate colectivă și a pactelor regionale. În seara zileinde 27 august, guvernul român a fost solicitat să-și trimită împuterniciți la Viena. O invitație similar a fost expediată de la Berlin și la Budapesta. În fosta capitala imperial încorporată după 1938 Reichului, miniștrii de externe ai Germaniei (Joachim von Ribbentrop) și Italiei (Ciano), încălcând la modul cel mai grosolan independența și suveranitatea statului roman, fără a-l asculta pe ministrul de externe roman (Mihail Manoilescu) i-au impus în noaptea de 29/30 august, acestuia să semneze odiosul „arbitraj" (dictat - n.n.) al guvernelor lor prin care se accepta detașarea părții de nord-vest a țării în profitul Ungariei, amenințând că, în caz contrar, România va deveni obiectul unei acțiuni militare, va fi invadată și va fi ștearsă de pe harta Europei. Pe o hartă prezentată ca anexă la „arbitraj" era specificată, de altfel destul de imprecis ca delimitare, o suprafață de 42.243 km2, cu o populație de peste 2.600.000 locuitori, majoritatea români, care trebuia să fie smulsă din trupul României Mari și încorporată Ungariei.

Ofițerii și trupa au condamnat dictatul de la Viena și pe cei ce l-au impus, au declaat că nu se vor retrage din teritoriul cedat și că se vor opune cu arma în mână invaziei horthyste

Un Consiliu de Coroană, convocat de urgență în aceeași noapte, a fost nevoit să accepte cu 21 de voturi pentru, 10 împotrivă și o abținere, odioasa hotărâre de las Viena impusă României. Dezbaterile, ca și la consiliile anterioare din urmă cu o lună au fost la fel de vehemente, confruntându-se aceleași două puncte de vedere: pentru cedare și pentru rezistenț armată. Din nou rațiunea a avut câștig de cauză în favoarea sentimentelor. Hotărârea de a se ceda fără luptă din spațiul istoric românesc a produs un uriaș val de mânie și durere în întreaga țară/.Nu fac obiectul studiului nostru manifestările de revoltă care s-au ținut lanț în întreaga țară la începutul lunii septembrie și nici consecințele nefaste ale dictatului/. Trebuie, însă neaparat să semnalăm aici că întreaga armată, reflectând starea de spirit a întregii populații românești, s-a pronunțat ferm pentru rezistența cu arma în mână la fruntariile țării, apararea integrității ei teritoriale. Ofițerii și trupa au luat parte activă la demonstrațiile de stradă de protest alături de celelalte categorii sociale, au condamnat în cuvântările lor dictatul de la Viena și pe cei ce l-au impus, au cerut guvernului să nu cedeze declarând că nu se vor retrage din teritoriul cedat și că se vor opune cu arma în mână invaziei horthyste. Întreaga gamă a manifestațiilor și demonstrațiilor n-au putut schimba însă verdictul celor doi satrapi, Hitler și Stalin. În prima parte a lunii septembrie nord-vestul României a trebuit cedat temporar cu tot noianul de crime și barbarie horthysto-fascistă ce a avut de suportat timp de patru ani de ocupație populația românească din teritoriul transilvan abandonat. În plan intern, demonstrațiile și manifestațiile anticarliste au avut drept consecință schimbarea regimului politic.Cu acordul și sprijinul Germaniei, la 5 septembrie 1940 Carol al II-lea este nevoit să abdice în favoarea fiului său Mihai I, adevăratul conducător al României devenind generalul Ion Antonescu, chemat la cârma țării chiar de regele transfug și investit prin decrete regale cu funcția de Conducător al Statului și Prim-Ministru, după modelul german si italian.

Odată cu acceptarea dictatului de la Viena, puterile Axei au anunțat că asigură garanții pentru integritatea noilor frontiere românești, fără înștiințarea și acordul Moscovei, ceea ce avea să provoace o nouă acțiune agresivă a guvernului sovietic la adresa României a cărei hartă era acum triplu ciuntită. Astfel se încheia un proces complex care a durat aproape trei luni de dezmembrare a statului național unitar România Mare. Pe ansamblu, au fost rupte din trupul țării teritorii ce însumau 100.913 km2 (33,8% din suprafața totală) și 6.777.000 locuitori (33,3%) din populația României. Destructurarea, distrugerea României Mari la numai 20 de ani de la închegarea ei a însemnat în primul rând dezorganizarea economiei naționale și punerea acesteia la dispoziția mașinii de război germane. A însemnat totodată slăbirea capacității de apărare și a sistemului național al țării. Rapturile teritoriale succesive din vara și toamna anului 1940 au adâncit criza societății românești deopotrivă atât în plan politic,economic, demografic și militar. Noul regim instaurat de generalul Ion Antonescu împreună cu singura structură politică care i-a dat concursul, Mișcarea Legionară, propunându-și și sub comanda generalului și reușind să pregătească țara și armata pentru angajarea la momentul oportun în crâncenul război „sfânt" - cum îl numea Ion Antonescu - pentru reîntregirea națională și restabilirea României Mari. (Grafica - Ion Măldărescu)
-------------------------------------
[1]C-dor dr. Jipa Rotaru, coordonator, România anului 1940 – o corabie fără cârmaci în centrul furtunei în Mareșalul Ion Antonescu. Am făcut războiul sfânt împotriva bolșevismului, Ed. Cogito, Oradea, 1994, p. 6-7.
[2]Încă de la 17 septembrie 1939, prin reprezentantul României la Moscova se transmitea guvernului sovietic dorința guvernului român "de a consolida raporturile de bună vecinătate atât politice cât și economice cu URSS.Un pact de neagresiune va fi, firește, totdeauna binevenit"(Arhiva MAE, fond 71/România, vol.116, Telegrama din 17 septembrie semnată Gafencu, adresată ministrului român la Moscova); încă din 24 august 1939 se mai propunea sovieticilor "încheierea în cel mai scurt termen a unui impact de neagresiune între cele două țări"(Gh. Zaharia, România în preajma celui de-al doilea război mondial, în Probleme de politică externă a României.1918-1940,Editura Militară, București, 1977, p.413). În ceea ce privește Bulgaria, sunt de menționat încercările României de atragere a acesteia în Blocul Neutrilor.Toate inițiativele românești dezvoltate și în aceste condiții deosebit de vitrege, în spiritual politicii externe tradiționale de bună înțelegere cu vecinii, s-au soldat însă cu grave eșecuri, lovindu-se ca de un zid de nepătruns de pozițiile intransigente revizioniste și revanșarde ale guvernelor de la de la Moscova, Budapesta și Sofia sprijinite de Berlin și Roma.
[3]Ion Giurcă, Drama României Mari, Editura Pro Transilvania, București, 2001, p. 74-77. Vezi și Jipa Rotaru, op.cit., p. 8-9.
[4]Arhiva MAE, fondul 71/URSS, anul 1940, iunie – iulie,l vol. 91.
[5]Institutul de studii operative strategice și istorie militară, Armata română în cel de a doilea război mondial, Editura Militară, București, 1996, p.22.
[6]Ibidem, p. 22.
[7]Arhiva MAE, fond 71/România, 1940 – 1944, vol. 16, fila 2 sau în: Gh.Tătărăscu, Politica noastră externă, Poiana Gorj, 1945, f. 17/18.
[8]Ion Giurcă, Op.cit.,p.210-211
[9]Ibidem.
[10]Jipa Rotaru, Op.cit.,p.10.
[11]Mihai Manoilescu, Urmare la „Memoriile mele", f.a. p.213.
[12]Ibidem, p.219.
[13]Problema Conferinței de la Turnu Severin și mai ales eșecul acesteia sunt amplu dezbătute în istgoriografie.Eliza Campus, Aurică Simion, Mitropolitul Plămădeală sau Olimpiu Matichescu sunt doar câțiva dintre istoricii români care s-au aplecat cu minuțiozitate asupra momentului tragic din istoria noastră națională al cedării nord-vestului Ardealului Ungariei hortyste cu noianul de ucideri în masăm a unui număr impresionant de români, indifferent de sex și vârstă, tâlhării, atrocități, samavolnicii și violuri ce i-au urmat vezi: Jipa Rotaru, Contextul national și international...,Op.cit., p.38.
[14]Arhiva Națională Istorică Centrală, fond Casa Regală, dosarul LXXXII, varia 16.