masoneria roA discuta, dar mai ales de a scrie despre relaţia dintre Masonerie şi Securitate este extrem de dificil. În mod absolut firesc cele doua organizaţii - dacă le putem numi aşa - au intrat în conflict încă de la primele tatonări. Caracterul ocult sau discret, după cum se spune astăzi, al francmasonerie a făcut ca toate, dar absolut toate serviciile de informaţii din lume, indiferent de perioadă să se arate interesate de activitatea celor reuniţi în temple în numele Marelui Arhitect al Universului. Istoria demonstrează fără conjur că lojile masonice au avut de-a lungul timpului o influenţă socială, dar mai ales politică, ceea ce a generat în mod firesc să trezească interesul luptătorilor pe frontul invizibil. Că de cele mai multe ori membrii ai frăţiei au făcut parte din serviciile de informaţii sau viceversa este deja o altă temă care va fi probabil dezbătută în viitorul apropriat. În 1944, la mai puţin de şapte ani de la intrarea „în adormire" a lojilor masonice şi a Marii Loji Naţionale din România (M.L.N.R.) s-a hotărât „redeşteptarea" M.L.N.R. şi a lojilor din componenţa acesteia. Ca o paranteză istorică trebuie spus că în 1937 Jean Pangal a citit decretul de încetare a oricărei activităţi masonice pe teritoriul României în faţa primului Patriarh al României, Miron Cristea. Masonii s-au zgâlţâit de atâta râs. Faţă în faţă stăteau doi fraţi. Unul jura întoarcerea la Biserică, celălalt îl binecuvânta. De altfel relaţia dintre Biserica ortodoxă şi Masonerie este una aproape hilară, dacă în Biserica Catolică există bule papale care interzic apartenenţa credincioşilor la francmasonerie în ortodoxie lucrurile stau mai delicat. Astfel există doar o singură decizie a Sfântului Sinod al B.O.R. - Temei numărul 785/1937 - care interzice apartenenţa credincioşilor la masonerie. Culpabilii erau ameninţaţi că vor fi îngropaţi fără preot, ori acest lucru nu s-a petrecut niciodată, putând spune că decizia a fost şi este caducă.
Iată decizia sau mai exact măsurile luate:
1. O acţiune persistenta publicistica si orala de demascare a scopurilor si a activităţii nefaste a acestei organizaţii;
2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, sa le părăsească. În caz contrar, "Frăţia Ortodoxa Româna" extinsa pe toata tara va fi îndemnata sa izoleze pe cei ce prefera sa rămână în loji. Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz ca până atunci nu se căiesc. De asemenea, le va refuza prezenta ca membri în corporaţiile bisericeşti.
3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.
4. Sfântul Sinod acompaniat de toate corporaţiunile bisericeşti si asociaţiile religioase se va strădui să convingă Guvernul si Corpurile legiuitoare sa aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz ca Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji sa fie adusa o astfel de lege din iniţiativă parlamentară"[1].

Ei bine, în 1944 aprobarea de funcţionare a Marii Loji a fost obţinută, în cele din urmă, în data de 2 septembrie 1944, ea venind din partea Biroului 2 al Marelui Stat Major al Armatei Române. Totodată, la intervenţia unuia din membrii de seamă ai francmasoneriei române, Mircea Ciupercescu, Ministerul Afacerilor Interne restituie arhiva ridicată de Poliţie şi Siguranţă în anii 1940-1944[2]. Vremurile bune păreau că s-au reîntors. Dezgheţul a fost însă de scurtă durată pentru că pe scenă apare noul partid dominant - impus de tancurile Armatei Roşii - Partidul Comunist Român (P.C.R.). Dacă raporturile au fost bune la început acestea s-au deteriorat treptat. Marea Lojă a fost inundată de oameni fideli P.C.R., al căror scop părea a fi, în principal, acela de a comunica liderilor Partidului liste nominale cuprinzând membrii diferitelor loji existente în ţară. Conducerea Marii Loji a acceptat acest compromis, cu speranţa că membrii P.C.R., o dată deveniţi masoni, ar fi putut constata că în cadrul lojilor „nu se petrecea nimic subversiv [...] se dorea doar perfecţionarea omului şi a societăţii"[3]. Urmarea acestui fapt a fost crearea a doi poli de influenţă în masoneria română: unul al vechilor loji şi altul al celor nou create, mult mai numeroase şi cu mai mulţi membri[4] şi alegerea unei conduceri a Marii Loji Naţionale pe placul regimului comunist.

Ana Pauker, o dată ajunsă în fruntea Ministerului de Externe, a căutat să folosească „tovarăşi de drum" din rândul francmasonilor, numindu-i în diverse posturi diplomatice, pentru a obţine, din partea Occidentului, recunoaşterea legitimităţii noului regim de la Bucureşti. Un exemplu, în acest sens, îl constituie numirea lui Mihail Ralea în postul de ministru plenipotenţiar al României în S.U.A. Misiunea diplomatică a lui Ralea s-a bucurat de un real succes, atribuit de mulţi calităţii sale de mason[5]. O circulară a Ministerului de Interne, din 18 iunie 1948, cere conducerii Marii Loji „închiderea provizorie a lojilor pentru a permite membrilor să-şi îndeplinească obligaţiile lor cetăţeneşti în cadrul brigăzilor de muncă de folos obştesc"[6]. Lanţul prieteniei se rupsese. Urmează o perioadă neagră. A urmat arestarea mai multor membri de seamă ai Marii Loji Naţionale, în perioada 1949-1953, sub acuzaţia de „înaltă trădare" sau „spionaj" în favoarea unor state „imperialiste"[7], după cum notează şi istoricul Nicolae Ioniţă, autorul unui studii extrem de interesant. La toate acestea s-au adăugat supravegherea permanentă a foştilor francmasoni, care au fost mereu priviţi de organele Securităţii drept spioni în slujba statelor capitaliste, dar şi folosirea marilor personalităţi, care aderaseră anterior la francmasonerie, ocupând chiar funcţii importante în cadrul acesteia - este cazul, de exemplu, lui Mihail Sadoveanu - în vederea îndeplinirii scopurilor propagandistice ale regimului comunist. În mod oarecum paradoxal, în România, francmasoneria a avut mai mult de suferit de pe urma regimului comunist decât din partea celui legionar - care era un adversar declarat al masoneriei - iar situaţia din ţara noastră pare să fi fost singulară chiar şi în rândul celorlalte state socialiste din Europa de Est: „România a fost prima ţară intrată în sfera de influenţă sovietică [sic!] care, sub formă deghizată, a desfiinţat Ordinul francmason, deşi, înainte, ca şi după desfiinţare, [regimul comunist] s-a folosit de cei care au acceptat să-i fie colaboratori, atât peste hotare, cât şi în ţară. Printre ei figurau Sadoveanu, Ralea, Hulubei, Victor Eftimiu, profitori ai regimului, uitând că majoritatea fraţilor lor erau victimele unor procese absurde, mulţi decedând în închisorile staliniste"[8].

După 1948, Masoneria intră din nou în „adormire", fiind considerată o organizaţie cu caracter „antinaţional, anticreştin şi contra intereselor statului", care „a desfăşurat şi desfăşoară ilegal o activitate de subminare a regimului din ţările cu democraţie populară"[9], motive suficiente pentru ca Masoneria să devină obiectiv/problemă „de interes" pentru organele de securitate. În cadrul acesteia s-au luat măsuri de urmărire informativ-operativă a membrilor ei şi crearea unei evidenţe specifice. Aceste măsuri au fost concretizate într-un dosar problemă şi într-o serie de dosare individuale[10]. Dar nu suferinţa masonilor face obiectul nostru de interes în acest demers ştiinţific. Inedit în raporturile dintre Masonerie şi Securitate este că problema francmasonică reapare pe agenda Securităţii în anii 1980. Foştii masoni, rămaşi în libertate, vor fi menţinuţi sub continuă supraveghere, cel puţin până în 1975, iar cei care au mai apucat eliberarea din 1964 nu reiau nici ei vechile ritualuri, conştienţi fiind de faptul că amnistia putea fi doar o măsură temporară[11]. Interesul Securităţii pentru această problema masonică continuă să se menţină scăzut, motiv pentru care, în 1975, căpitanul Petre Ionescu, din cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti, propune - şi i se aprobă - închiderea dosarului de problemă privind elementele duşmănoase din rândul fostei francmasonerii române, aducând următoarele argumente: „Analizând situaţia operativă din problemă, se constată că majoritatea elementelor au decedat, iar cele rămase în viaţă, datorită vârstei înaintate, nu mai prezintă pericol potenţial. În prezent, în evidenţele noastre, se află un număr de 3 elemente din această categorie, fiind şi fost condamnate pentru infracţiuni contra securităţii statului, urmărirea lor continuându-se în cadrul problemei 891 - foşti condamnaţi fără nuanţă politică. Menţionăm, de asemenea, că nici în cadrul Direcţiei I nu există un asemenea dosar de problemă"[12].

În momentul închiderii dosarului de problemă, în evidenţele Securităţii figurau 738 francmasoni, dintre care 453 erau „foşti exploatatori", liber profesionişti şi negustori, 163 ingineri şi tehnicieni, 30 cadre de conducere din aparatul de stat, 37 ofiţeri activi, 15 magistraţi, 5 înalţi demnitari şi 35 membri ai P.C.R.[13]. După cum notează istoricul Nicolae Ioniţă [14] începând cu anul 1981, francmasoneria redevine brusc o problemă de mare importanţă pe agenda Securităţii. Motivaţiile acestei bruşte schimbări de atitudine se refereau mai ales la activitatea francmasoneriei din exterior. Se citează, în acest sens, acţiunile Supremului Consiliu pentru România, care denigra regimul politic din România şi făcea apel la „redeşteptarea lojilor francmasonice româneşti", vizitele în România ale unor masoni din străinătate, suspectaţi a fi în slujba unor servicii de spionaj occidentale, dintre care unii ar fi proferat diferite ameninţări la adresa autorităţilor române - precum cea de a se folosi de relaţiile lor masonice pentru a distruge turismul românesc - menţinerea legăturilor unor vechi membri ai lojilor din ţară - de exemplu: Panait Stănescu - Bellu, Vasile Florescu, Alexandru Bilciurescu - cu Marcel Schapira, aflat la Paris, intrarea în contact a unor intelectuali români cu francmasoni din străinătate cu ocazia călătoriilor efectuate de aceştia în Occident etc.[15]. Toate acestea nu par, însă, justificări suficient de credibile ale interesului acordat francmasoneriei din anul 1981. Supremul Consiliu pentru România se înfiinţase încă din 1969, legături ale intelectualilor români cu persoane bănuite de apartenenţă la francmasonerie din Occident erau semnalate de multă vreme, după cum vizitele unor masoni străini în România se produseseră şi anterior. Cel mai probabil, toate acestea nu reprezintă decât justificări ulterioare ale unei hotărâri luate din cu totul alte motive. În ceea ce priveşte adevăratul motiv al reconsiderării problemei francmasoneriei, documentele nu oferă date suplimentare, dar este de remarcat coincidenţa acestei schimbări de atitudine a conducerii Securităţii cu scandalul lojii masonice italiene „Propaganda Due", care a izbucnit în 1981, afectând întreaga clasă politică din Italia şi care a beneficiat de atenţia mass-media din întreaga lume. În rapoartele Securităţii apar referiri la acest scandal, extrase din presa italiană, reproduceri ale declaraţiilor unor oficiali italieni – precum cele ale lui Aldo Bozi, preşedintele Partidului Liberal Italian, membru al Comisiei de anchetă a Parlamentului italian în cazul lojii „P2", care afirma că, în România, s-ar găsi membri ai lojii amintite[16]. Este de remarcat, de asemenea, faptul că prima unitate care arată un interes deosebit francmasoneriei după închiderea dosarului de problemă în 1975 este Centrul de Informaţii Externe (U.M. 0544), care preia multe din informaţiile presei occidentale referitoare la masonerie şi caută să prezinte practicile lojii „P2" ca fiind generalizate în cadrul francmasoneriei. Toate acestea nu reprezintă, însă, decât o ipoteză, care nu este confirmată şi nici infirmată de documentele studiate. Oricum, pentru conducerea Securităţii, mai important decât să arate că îşi stabilea propria agendă în funcţie de speculaţiile presei occidentale, era faptul că astfel redescoperea un vechi „duşman", în seama căruia putea pune unele acţiuni îndreptate împotriva regimului pe care îl apăra ba chiar, cu puţin efort, toate neajunsurile care apăreau în diverse sectoare de activitate din România.
- Va urma -
---------------------------------------------------
[1] Cronica interna B.O.R., 55 (1937) nr. 3-4, Martie-Aprilie.
[2] Horia Nestorescu – Bălceşti, Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România, Bucureşti, Editura Phobos, 2005, p. 292.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] ACNSAS, Fond Documentar Bucureşti, dosar nr. 8796, vol. 6, f. 45.
[6] H. Nestorescu – Bălceşti, op. cit., p. 294.
[7] Nicolae Ioniţă, „Problema „Oculta". Securitatea faţă cu francmasoneria în anii '80", Caietele CNSAS nr. 1/ 2008, pag 93-133
[8] ACNSAS, Fond Documentar Bucureşti, dosar nr. 8796, vol. 6, f. 45.
[9] A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar 1325, f. 26.
[10] Cristina Anisescu, Petre Liviu Niţu, Masoneria, în atenţia Securităţii în „Dosarele Istoriei", mai, 2004
[11] Nicolae Ioniţă, „Problema „Oculta". Securitatea faţă cu francmasoneria în anii '80", Caietele CNSAS nr. 1/ 2008, pag 93-133
[12] Ibidem, vol. 2, f. 205, Hotărâre din 13 febr.1975.
[13] Ibidem, vol. 1, f. 176, Raport al Direcţiei I din 1981, semnat de şeful Direcţiei, general maior Aron Bordea.
[14] Nicolae Ioniţă, „Problema „Oculta". Securitatea faţă cu francmasoneria în anii '80", Caietele CNSAS nr. 1/ 2008, pag 93-133
[15] Ibidem, f. 31-33.
[16] Ibidem, vol. 5, f. 154, Măsuri privind reorganizarea muncii informativ – operative în rândul persoanelor suspecte de activitate francmasonică, din martie 1983.