În 1920, în Parlamentul de la Budapesta, atât deputaţii cât şi senatorii, s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele: „Nu, nu, niciodată !" Cuvinte ce aveau să devină apoi, deviza iredentismului şi revizionismului horthyst.
Acest moment, a fost urmat de un altul: înfiinţarea „brigăzilor de luptă", formate din tineri înrolaţi benevol. Ţelul lor, trebuia să fie „învierea Ungariei Milenare". Prima brigadă, a primit numele Sfântului Ştefan. Cel care a înmânat drapelul de luptă, a fost arhiducele Iosif, care a adresat atunci următoarele cuvinte: „Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica."[1] Vă întrebaţi desigur, ce a condus la o asemenea manifestare ? Ei bine, cauza a reprezentat-o semnarea Tratatului de Pace de la Trianon. Iar această atitudine adoptată de parlamentarii unguri, pe care tocmai am descris-o, a avut loc în ziua în care tratatul a fost ratificat. Ce s-a întâmplat însă la Trianon, de a determinat o asemenea reacţie ? Ei bine, la 4 iunie 1920 s-a semnat la Trianon Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria. Acest tratat recunoştea unirea la România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, recunoştea unirea Slovaciei şi a aşa zisei Ucraine Subcarpatice cu Cehoslovacia şi recunoştea unirea cu Serbia a Croaţiei, Sloveniei şi a părţii de vest a Banatului, şi mai sunt şi alte detalii. Tratatul a intrat în vigoare la 26 iunie 1921. El a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul maghiar.

Ziua în care s-a semnat Tratatul de Pace de la Trianon, a fost proclamată de către oficialităţile maghiare de atunci, zi de doliu naţional. Ungaria a declarat că a semnat tratatul, fiind silită de împrejurări, însă nerecunoscându-l. Trebuie specificat aici că „ura" împotriva Tratatului de la Trianon, precum şi a celorlalte tratate din sistemul de pace de la Versailles, nu a fost a întregii naţiuni maghiare, ci doar a unei părţi a ei, a oligarhiei. Şi aceasta, pentru că s-a văzut astfel păgubită, lipsită de teritorii întinse pe care le socotea ale ei pe vecie. De aceea, nu trebuie acuzat întregul popor maghiar pentru ingerinţele şi atrocităţile comise de-a lungul timpului, de anumite forţe iredentiste. Fiindcă suntem convinşi, că „popoarele nu se urăsc unele pe altele", decât în măsura în care ele sunt induse în eroare, de falşi conducători. Istoria ne demonstrează de fapt, că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra Ungariei, se datorează în exclusivitate nobilimii ungare. Avidă de îmbogăţire, ea a dat dovada unei cruzimi greu de imaginat faţă de cei care îi munceau pământurile. De aceea, nu miră pe nimeni de ce, ţărănimea a refuzat în 1526 să lupte împotriva otomanilor. Rezultatul, a fost desfiinţarea statului ungar pe timp de trei secole. Însă pentru nobilimea maghiară, a contat doar să trăiască bine. Nu era atât de important dacă acest fapt se realiza sub otomani sau austrieci. De-a lungul timpului, nu puţini au fost oamenii politici şi diplomaţi, care au atenţionat atât conducerea Ungariei, cât şi opinia publică, de pericolul pe care îl reprezintă extremismul maghiar. Dar acesta, în loc să-şi diminueze intensitatea, dimpotrivă, s-a amplificat, reconfirmând încă odată constatarea lui Nicolae Bălcescu - „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic." Iar acest fapt a fost demonstrat din plin, de revizioniştii unguri, odată cu încheierea primului război mondial.

După capitularea necondiţionată a Germaniei, la 11 noiembrie 1918, guvernul Ungariei de atunci, ignorând Armistiţiul de la Belgrad încheiat cu Puterile Aliate, în baza căruia trebuia să-şi retragă trupele în teritoriul strict naţional, şi persistând în visul himeric al „Ungariei Mari", a făcut tot ce i-a stat în putere şi în viclenie în acest sens, până în martie 1919. Iar când nu a mai putând să continue ca guvern burghez, el a cedat de bună voie puterea bolşevismului în Ungaria. Astfel, guvernul comunist de la Budapesta a decretat mobilizare generală, declarând că se află în stare de război cu „toate statele vecine de la care are ceva de revendicat"[2]. Între Bela Kun (devenit comisar al poporului pentru afacerile străine) şi Vladimir Ilici Lenin, a fost interceptată o telegramă, ce conţinea „un modus vivendi ungaro-sovietic privind situaţia României"[3]. Însă pericolul unei eventuale uniri a forţelor militare ungare şi sovietice, viza nu numai ţara noastră. Ci şi Cehoslovacia şi Iugoslavia. Deoarece, nou proclamata Republică Ungară a Sfaturilor, nu recunoştea Armistiţiul de la Belgrad. Situaţia a devenit astfel tot mai tensionată. Cererile, privind apărarea şi conservarea integrităţii statului maghiar creat de regele Ştefan I, erau tot mai intransigente. Iar drumul de la teorie la practică a fost extrem de scurt. Fiindcă la 20 iulie 1919, armata maghiară a realizat primul atac asupra trupelor române aflate la est de Tisa. În acest context, s-a produs contraofensiva Armatei române. Forţele române s-au constituit în două grupări:
- „Gruparea de Nord" (cea mai puternică), aflată sub conducerea generalului Moşoiu,
- „Gruparea de Sud", aflată sub conducerea delegatului Marelui Cartier general Român, locotenent-colonel Ion Antonescu.

Ofensiva a venit la timp, oprind astfel, avântul pe care începuse să-l ia mişcarea comunistă din Ungaria. Iar, reprezentantul Italiei la Conferinţa de Pace, T. Tittoni, constata: „atacul armatei ungare era o violare categorică a armistiţiului"[4]. Cu acceptul Puterilor Aliate şi Asociate, Armata română a zdrobit bolşevismul în Ungaria, protejând această ţară şi populaţia ei de masacrele comuniste. Campania Armatei române în Ungaria în 1919, a fost, cum pe drept i s-a spus, şi o campanie pentru „liniştea Europei", ameninţată atunci de extinderea bolşevismului. Şi astfel, prin jertfa de sânge de încă un an militarilor români, după încheierea războiului mondial, dar şi prin plebiscitul de la 1 Decembrie 1918, a fost recuperat întreg teritoriul naţional românesc, pe care Ungaria şi l-a alipit samavolnic. Iar actul unirii, a fost recunoscut apoi de Conferinţa de Pace de la Paris, fiind parafat prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920. Ar trebui spus aici, că o mare parte de vină în declanşarea conflictului româno-ungar, o poartă ca de cele mai multe ori în istorie Marile Puteri, mai precis Consiliul Miniştrilor de Externe. Mai întâi, fiindcă ţara noastră nu a fost invitată la negocierea armistiţiului de la Belgrad, unde s-a hotărât linia de demarcaţie dintre România şi Ungaria. Iar în al doilea rând, pentru că această linie de demarcaţie, a fost o adevărată sursă de conflict şi tensiune. Ea a alimentat speranţele revizioniştilor maghiari, în vederea menţinerii unei părţi cât mai mari din teritoriile încorporate în trecut de Ungaria. Nimeni însă, din Cei Patru Mari de la Conferinţa de Pace de la Paris, nu şi-a recunoscut vreodată vina. Iar în final, în problema reparaţiilor de război, România a fost încă odată nedreptăţită. Prin Acordul de la Spaa (din 16 iunie 1920) şi apoi Conferinţa de la Londra (din martie – mai 1921), au fixat la 1,3 miliarde mărci aur, suma ce s-ar fi cuvenit ţării noastre, pentru efortul său militar din timpul războiului. Asta în timp ce „Campanie din Ungaria" a costat statul român peste 23 de miliarde de lei şi peste două miliarde de coroane.

Negocierile de pace cu Ungaria, nu au fost deloc simple. Ele au pus la încercare, de multe ori, răbdarea celor prezenţi în capitala Franţei. Delegaţia ungară a înaintat mai multe memorii conducerii Conferinţei, oamenilor politici din ţările aliate. Totodată, în presa internaţională au fost strecurate numeroase articole prin care era contestat dreptul la autodeterminare al popoarelor, cerându-se menţinerea „Ungariei Mari". Delegaţia maghiară prezentă la Conferinţa de Pace, în frunte cu contele Albert Apponyi, a confundat în mod deliberat dreptul istoric cu dreptul strâmb al forţei, al cuceritorului. Ca urmare, „Contele negru" (cum i s-a spus în epocă), invocând în mod eronat chipurile „un mileniu de stăpânire" a Ungariei asupra unor teritorii nemaghiare, s-a străduit până în ultima clipă să convingă pe delegaţii prezenţi la Paris, că s-ar face o mare nedreptate ţării sale, prin revenirea în graniţele ei strict naţionale. I-a răspuns în spiritul dreptului naţiunilor, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand (atunci şi preşedinte al Franţei), cu un cuvânt elocvent: „O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască când s-a constatat că e contrară dreptăţii. [...] După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi Asociate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele teritoriale conţinute în condiţiile de pace. Dacă s-au hotărât la aceasta, cauza este că s-au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente şi mai grave decât acelea pe care le denunţă delegaţia ungară. Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie şi decembrie 1918, când dubla monarhie s-a năruit şi când populaţiunile de mult timp oprimate s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub coroana Sfântului Ştefan."[5]

Referitor la delegaţia maghiară, prezentă la Conferinţa de Pace, am putea adăuga, că ea a fost extrem de numeroasă. Astfel, pentru susţinerea cauzei lor, la Paris s-au deplasat 7 comisari generali, 6 comisari simpli, 38 de experţi (cei mai mulţi specialişti în problema românească), 6 consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general şi 2 secretari ajutori. Materialul documentar a fost cuprins în patru volume, tipărite pe două coloane. Primul volum avea 661 de pagini, al doilea 585 pagini, al treilea 418 pagini, iar al patrulea conţinea un număr mare de hărţi. În prefaţa lucrării, se spunea: „Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată nu a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului."[6] Aceste precizări se cereau făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară revizionistă, susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută serios. Din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate, un dictat. „Azi putem declara în mod unanim că Dictatul de la Trianon a fost extrem de nedrept, a rănit trupul ţării şi a rănit naţiunea."[7] – a afirmat în luna iunie 2001, ministrul ungar Harrach Peter, la manifestarea ţinută la monumentul „Trianon" din localitatea Zebegeny. Acelaşi ministru a mai subliniat apoi, că prevederile statului special cu privire la sprijinirea maghiarilor de peste hotare, ar trebui sprijinită de toţi, pentru că, citez: „Legea statului special leagă cetăţenii ţărilor vecine de naţiune, cetăţeni loiali ai ţărilor în care trăiesc şi îşi apăra identitatea naţională maghiară. Însă pierderile pricinuite de Trianon sunt imposibil de compensat cu o lege. Efectele acestuia pot fi însă echilibrate întrucâtva, una din consecinţe este că o parte a naţiunii a ajuns dincolo de hotare. Sarcina statului special este să trateze această situaţie."[8] Ministrul ungar, a uitat însă să precizeze un fapt. Anume, că „Legea statului", dată de guvernul de la Budapesta încalcă legislaţia europeană. Se ignoră astfel, în mod voit, prevederile „Tratatului de la Nisa", privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza vreunui criteriu.

Se poate spune, că după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai fără scrupule acţiune revizionistă. O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României. Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea", într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite" prin Tratatul de la Trianon. În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie" în România. Fiindcă în ziua ratificării Tratatului de la Trianon (13 noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă «Ungaria Mare» sau «Ungaria Milenară». Jurământul suna astfel: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare."[9] Pregătirea tineretului maghiar în vederea unei viitoare invazii în România, a atins culmile absurdului, astfel într-o broşură acum foarte cunoscută, destinată propagandei în rândurile întregului tineret al Ungariei, celui din armată în special, leventul ungur Torday, scria prietenei: „Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria... În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han." Şi continua: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare ! Voi aprinde noaptea satele valahe ! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn ! În genere voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă !"[10] În paralel, extremismul maghiar acţiona şi el pe cale diplomatică, pentru a pregăti „spatele" care să-i permită invazia într-un viitor cât mai apropiat. Şi a găsit sprijinul, după cum se ştie, în Adilf Hitler şi Mussolini. Astfel s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 1940, când o parte a Transilvaniei a fost smulsă României şi dată Ungariei. Iar în Transilvania răpită astfel, a început teroarea extremismului maghiar, teroare pregătită minuţios dinainte şi dezlănţuită cu o cruzime fără egal.

La încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit de hotărârea Conferinţei de Pace. Drept urmare au fost reluate pregătirile sistematice, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare. După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, acest extremism a considerat că poate trece la atac. O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, vizând România în etapa actuală. Ceea ce nu ştie sau nu vrea să ştie acest extremism, este faptul că prin atitudinea adoptată ajută forţele malefice ale dominaţiei planetare, forţe care reprezintă marea primejdie pentru toate naţiunile lumii, deci şi pentru naţiunea maghiară. Şi toate acestea, se întâmplă – după cum bine remarca într-un articol, Octavian Paler - „Într-o Europă care încearcă să stingă focarele de iritare şi de conflict..."[11] Încheiem aici „povestea" Tratatului de Pace de la Trianon: 4 iunie 1920. Dar înainte, aş dori să atrag atenţia asupra unei realităţi. Anume, că fiecare stat suveran, ar trebui să ţină seama, în relaţiile internaţionale, de drepturile suverane ale celorlalte state. Să respecte obligaţiile ce-i revin din dreptul internaţional şi din tratatele internaţionale la care participă. De aceea, opinia publică are obligaţia de a urmări şi amenda, tendinţele cercurilor politice şi diplomatice revizioniste. Fiindcă revizuirea, fie că este „brutală" sau „paşnică", este o practică generatoare de război.

[1] Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş - Administraţia militară horthystă în nord-vestul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pg. 13.
[2] * * * Istoria Statului Major General Român – Documente (1859 – 1947), Editura Militară, Bucureşti, 1994, pg. 27.
[3] V. Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu – Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat (1914 – 1940), Editura „Institutul european”, Iaşi, 1994, pg. 26.
[4] Op. cit., pg. 29.
[5] * * * Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988, pg. 812.
[6] Zorin Zamfir - Istorie universală contemporană, Bucureşti, 1995, vol. 1, pg. 57.
[7] Ziarul „Jurnalul Naţional”, nr. 2.449/1 iunie 2001, pg. 1.
[8] Idem.
[9] Mihai Stratulat - Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti, 1994, pg. 254.
[10] Op. cit., pg. 272 - 273.
[11] Ziarul „Cotidianul”, nr. 144 (3.002)/22 iunie 2001, pg. 1.