Primele organizaţii de tip statal au apărut în Orientul Apropiat, aceasta fiind, în multe privinţe, şi leagănul culturii şi civilizaţiei umane. Egiptul antic, Mesopotamia, Asiria şi Persia, precum şi Imperiul Hitit au lăsat o bogată moştenire, atât în domeniul politic, cât şi în cel cultural.În toate aceste ţări s-a dezvoltat conceptul de monarhie absolută ereditară, care a fost asociat cu divinitatea, Egiptul adoptând principiul regalităţii divine şi propovăduind chiar şi un cult religios în onoarea monarhului. A fost conceput şi s-a încercat să se realizeze, pentru prima dată în istoria omenirii, un „imperiu universal" condus de un monarh absolut, care îşi baza prerogativele pe autoritatea divină. Teza unui imperiu era, desigur, limitată de cunoştinţele insuficiente de geografie ale acelor timpuri, dar ideea unei expansiuni politice a apărut chiar la primii mari conducători şi cuceritori din văile Nilului, Eufratului şi Tigrului. Expansiunea politică a scos la iveală necesitatea unei foarte rapide informări asupra situaţiei din ţările vecine, asupra reacţiei naţiunilor supuse şi asupra stării de spirit a populaţiei împovărată de biruri şi de hărţuielile războaielor. Pentru toate acestea a fost creat ceea ce se numeşte astăzi intelligence (organizaţie). De buna funcţionare a depins, în mare măsură, securitatea imperiilor şi a regimurilor politice. Astfel, s-a ajuns ca statele antice din zona Nilului şi Orientului Apropiat să lase moştenire generaţiilor care au urmat primele forme ale serviciilor de informaţii de stat.

Expansiunea politică pe scară largă a fost începută de egipteni în timpul Dinastiei a VIII-a, Egiptul şi-a extins supremaţia asupra Nubiei, Etiopiei şi a Libiei, iar sub Faraonul Tutmes I (cca 1525-1512 i.e.n.) şi-a împins graniţele până la Eufrat. În documentele de la Tell-el- Amarna, care conţin arhivele succesorilor săi, Amenophis III şi IV, ni se prezinte o imagine clară a acestui prim „imperiu universal", care se întindea de la Libia până la Babilon şi Asiria şi din Etiopia până Cipru şi insulele greceşti. Din 1580 până în 1350 i.e.n., imperiul a înflorit. El a fost urmat de cel de-al II-lea Imperiu, fondat de faraonii Dinastiei a XIX-a , Seti I şi Ramses al II-lea (circa 1319-1200 i.e.n.). Ultimii faraoni ai Dinastiei a XIX-a s-au străduit să apere cuceririle predecesorilor lor. Dar, prin moartea lui Ramses II puterea expansionistă a Egiptului s-a diminuat, provocându-i decăderea. Egiptul a căzut mai întâi sub supremaţia Libiei, iar apoi sub cea a Etiopiei. În cele din urmă, noul imperiu „universal" al asirienilor a cucerit teritoriile deţinute de faraoni şi a transformat Egiptul într-o provincie a sa. Dar, la rândul ei, Asiria a fost cucerită de Persia. Era natural, deci, ca nevoia de informaţii referitoare la starea de spirit a triburilor şi naţiunilor vecine, precum şi din toate provinciile imperiului să se simtă în primul rând în Egipt. Din păcate, există puţine mărturii asupra modului în care faraonului obţinea aceste informaţii. Se cunoaşte, însă, că teritoriile cucerite în Asia erau controlate de un „guvernator al ţărilor de sus", a cărui datorie era, probabil, să culeagă informaţii şi să le transmită stăpânului său, acesta putând fi considerat, deci, ca o primă sursă de informaţii. Apoi, erau comandanţii garnizoanelor egiptene staţionate în oraşele cucerite şi localnicii care au avut de câştigat de pe urma ocupaţiei egiptene. Aceştia din urmă erau de mare ajutor guvernatorului, având posibilităţi multiple de a obţine informaţii preţioase din diverse medii. Alte surse de informaţii erau nobilii, numiţi „mesagerii regelui", care erau trimişi în ţările subjugate pentru strângerea tributului. Din inscripţiile egiptene s-a aflat că, în acest scop, ei vizitau periodic ţările ocupate, fiind însoţiţi de o sursă numeroasă şi de un detaşament de solda ţi. Desigur, mesagerul şi funcţionarii săi culegeau în cursul acestor călătorii toate informaţiile referitoare la comportamentul naţiunilor tributare, precum şi asupra relaţiilor acestora cu duşmanii Egiptului.

Se pare că „mesagerul regelui" era un funcţionar cu puteri depline, un ministru plenipotenţiar şi se poate presupune că informaţiile culese de el erau transmise „vizirului" sau primului – ministru. O sursă sigură de informaţii erau caravanele de negustori care călătoreau din Babilon spre Siria, Palestina şi Egipt, precum şi marinarii fenicieni din oraşele de pe ţărmul sirian al Mediteranei care căzuseră sub supremaţia Egiptului. De asemenea, sunt puţine mărturii asupra modului în care erau transmise informaţiile către Faraon, dar poziţia geografică a Egiptului, distanţele imense din sud şi din Nubia spre capitală şi de acolo spre Asia, indică existenţa unui serviciu bine organizat de trimitere rapidă a mesagerilor la palat, pe un traseu prevăzut, din loc în loc, cu „staţii"(popasuri), în casele unor persoane loiale faraonului.

Pentru o monarhie absolută, aşa cum era vechiul Egipt, era necesar ca, pe lângă un serviciu de informaţii în ţările vecine, să existe şi un corp de poliţie secretă, care să supravegheze strict şi să verifice loialitatea supuşilor faraonului. Se pare, totuşi, că nu era organizată o asemenea instituţie, deşi la curtea faraonului exista un înalt funcţionar, cunoscut sub numele de „ochii şi urechile regelui", a cărui sarcină era să efectueze anchete confidenţiale. Se presupune că loialitatea supuşilor faraonului era bine asigurată de legăminte religioase, faraonul fiind considerat fiul zeului suprem, zeul-Soare. Un control strict asupra funcţionarilor, primarilor şi autorităţilor locale era exercitat de „vizir", care era primul - ministru al faraonului. Existenţa unei descrieri ale sarcinilor vizirilor - descoperite în mormintele lor. Datoria cea mai des amintită era cea de bun şi drept judecător dar, într-un paragraf care se ocupa cu sarcinile şi tratamentul mesagerilor, se arată că vizirul supraveghea foarte strict îndeplinirea loială a sarcinilor încredinţate funcţionarilor. Se poate aprecia că aceşti mesagerii erau agenţii secreţi ai vizirului care, împreună cu funcţionarul numit „ochii şi urechile împăratului", ar fi putut constitui o formă primitivă a poliţiei secrete.

În competiţia pentru un imperiu universal, Babilonul a apărut mult mai târziu, atunci când asirienii au devenit stăpâni în Mesopotamia. Expansiunea lor a început cu regele Tiglath-Palisar I (1116-1078 i.e.n.), unul dintre cei mai mari cuceritori asirieni, care şi-a extins suveranitatea asupra unui teritoriu cuprins între Armenia, la nord, şi Capadocia, în Asia Mică, la vest şi a culminat cu cucerirea Egiptului în anul 670 i.e.n. sub regele Esarhadon. Babilonienii şi asirienii au avut marele avantaj să înveţe de la egipteni multe lucruri referitoare la administrarea statului şi clădirea unui imperiu. Până la întemeierea dinastiei cunoscutului legiuitor babilonian Hammurapi, regii asirieni, întocmai ca şi faraonii egipteni, pretindeau a fi de origine divină. Este dificil de afirmat dacă regii babilonieni, care şi-au asumat nume de divinităţi, au acţionat sub influenţă egipteană sau dacă această perioadă de „regalitate divină" a fost dezvoltarea naturală a tradiţiilor locale. Dar, atunci când Egiptul a început să-şi joace rolul de cuceritor, regii babilonieni au venit în contact cu conducătorii „de origine divină" ai Egiptului, acest contact constituind prima lecţie valoroasă de diplomaţie şi de culegere de informaţii.

Documentele descoperite la Tell-el-Amarna dezvăluie clar că existau relaţii strânse între regii babilonieni şi „fratele" lor, faraonul. Mesagerii care duceau scrisori şi daruri faraonului asigurau regilor babilonieni informaţii despre climatul politic din Egipt, despre obiceiurile faraonilor, despre principalii curteni şi despre starea de spirit a populaţiei din Siria şi Palestina. În plus, regii babilonieni întreţineau intense relaţii diplomatice cu micii regi şi principii căzuţi sub supremaţia egipteană, precum şi cu cei din Asia Mică. Din corespondenţa descoperită, în special la Boghazkoi, rezultă rolul pe care l-au jucat babilonienii în marea bătălie dintre Ramses al II-lea şi hittiţi şi pentru supremaţia Egiptului asupra Siriei. Experienţa acumulată de babilonieni a fost împărtăşită asirienilor, care au construit pe această bază un întreg sistem de servicii de informaţii rapide. De asemenea, a devenit evident pentru ei că apărarea şi securitatea imperiului depind de buna informare şi de eficienţa mijloacelor de comunicare. Despre importanţa pe care asirienii o acordau comunicaţiilor vorbeşte însuşi faptul că drumurile lor erau plasate sub protecţia unei divinităţi, şi anume zeul drumurilor. Bunul mers al comunicaţiilor era una dintre preocupările prioritare ale regilor babilonieni. Dintr-o inscripţie se deduce că mesagerii lui Hammurapi au parcurs călare lunga distanţă dintre Larsa şi Babilon în două zile, călătorind, dsigur, zi şi noapte. Primul mare cuceritor asirian Tiglath – Palisar consideră că asigurarea unor drumuri bune pentru trupe şi mesageri este prima condiţie a succesului. Un text asirian relevă modul de organizare a drumurilor pentru asigurarea unor condiţii bune şi rapide de călătorie. Astfel, în drumurile mai importante erau aşezate indicatoare care îl îndrumau pe călător, acesta putând să-şi continue călătoria chiar şi pe timpul nopţii. La anumite distanţe erau plasate gărzi pentru protecţia călătorilor şi staţii de poştă pentru transmiterea rapidă a informaţiilor care veneau din toate punctele imperiului.

Se pare că informaţiile importante care reclamau urgenţă, ca cele referitoare la comploturi şi revolte în provinciile îndepărtate, erau transmise şi cu ajutorul semnalelor luminoase (focuri). Când se petrecea vreun eveniment important şi informaţia despre el trebuia transmisă foarte urgent, se aprindeau focuri plasate la distanţe se două ore de mers. În acelaşi timp era trimis şi un curier, care să dea detalii despre informaţia anunţată iniţial prin semnalele luminoase. Referiri edificatoare asupra modului cum funcţiona serviciul de informaţii şi a mijloacelor prin care regii obţineau informaţiile cu valoare politică şi militară s-au găsit, de asemenea, în documentele din mormintele acestora. De exemplu, într-un asemenea document, regele Asurnasirpal se destăinuie: „În timp ce mă aflam în ţara Kutmuhi, mi s-a adus la cunoştinţă că oraşul Suru s-a revoltat, guvernatorul Hamatai a fost măcelărit, iar Ahiababa, fiul nimănui...s-a declarat rege." Alt exemplu dovedeşte eficienţa serviciului de informaţii, care a transmis regelui raportul, în timp util, cu toate că ele se fala în expediţie, departe de ţară.

Sargon al II-lea în al treilea an al domniei sale, a primit la timp informaţii despre răscoalele din Siria, pe care le-a înăbuşit în sânge. Apoi, în al şaptelea n, în urma informaţiilor primite de la agenţii săi, acesta a zădărnicit un complot pus la cale în Armenia. Serviciul de informaţii asirian era foarte activ în Armenia. Din rapoartele transmise regelui Sargon se poate trage concluzia că agenţii asirieni cunoşteau orice mişcare pe care o făcea regele acestei ţări. Printre altele, ei au raportat că regele Armeniei i-a „recompensat pe dezertorii asirieni cu terenuri şi plantaţii". Foarte instructive sunt rapoartele trimise la Ninive despre marea înfrângere suferită de armeni în lupta cu cimerienii. Prinţul, care a transmis aceste veşti tatălui său Sargon, garantează că acestea sunt absolut sigure, deoarece au fost confirmate de trei surse diferite ale serviciului de informaţii asirian. În acelaşi timp comandanţii de fortăreţe de la frontiere au trimis informaţii similare. Acest detaliu indică organizarea bună a serviciului de informaţii asirian. Agenţii regelui au obţinut informaţii şi despre spionii inamicului, infiltraţi pe teritoriul asirian. Într-o scrisoare de la mesager se raportează regelui Assurbanipal că elamiţii încearcă să obţină informaţii de la anumite persoane, promiţându-le în schimb accesul gratuit la păşuni, iar în alta agentul îl avertizează pe Assurbanipal să nu permită prezenţa, în anturajul său, a unor persoane considerate de acesta a fi un fel de „coloană a V-a" a elamiţilor. În astfel de scrisori se găsesc şi anumite indicii despre un gen de serviciu secret ce supraveghea, în mod constant, loialitatea şi eficienţa funcţionarilor regali. Orice comportament suspectat atrăgea atenţia anumitor agenţia, care raportau imediat la curte.

În concluzie, se poate afirma că asirienii au dezvoltat modelul serviciilor de informaţii egiptene, realizând o întreagă reţea de agenţi de informaţii în ţările străine şi în teritoriile ocupate; au perfectat mijloacele rapide de transmitere a informaţiilor spre capitală, de eficienţa cărora depindeau înseşi existenţa şi securitatea imperiului. În acelaşi timp, pentru buna activitate a instituţiilor imperiului ei au dezvoltat un serviciu secret pentru supravegherea funcţionarilor regali. Moştenitorii vechilor egipteni, babilonieni şi asirieni au fost perşii, care şi-au întemeiat puternicul lor stat pe ruinele Imperiului Asirian. Asirienii au început să pătrundă în Iran în anul 836 i.e.n., reuşind să-i subjuge pe mezi, triburi înrudite cu perşii. Când, în ultima jumătate a secolului al VII-lea i.e.n., Asiria a început să decadă (circa 640 i.e.n.), mezii au procedat la formarea propriului lor sat.

Imperiul Persan al Ahemenizilor

Dar, în anul 553 i.e.n., perşii sub conducerea lui Cyrus, s-au răsculat împotriva mezilor şi au întemeiat Imperiul Persan al Ahemenizilor. Succesul lui Cyrus a fost fulgerător. În anul 546 i.e.n. el s-a împotrivit coaliţiei antipersane formată de Babilon, Egipt, Cresus din Lidia şi Sparta. Primul pe care l-a învins a fost Cresus din Lidia, cucerind capitala acesteia, Sardis, şi curând a devenit stăpânul Asiei Mici, Armeniei şi al oraşelor greceşti de pe ţărmul Mediteraniei. În 525 i.e.n., succesorul lui Cyrus, a cucerit Egiptul; Ciprul şi insulele greceşti din apropierea coastei asiatice au fost obligate să accepte supremaţia persană. Continuând seria cuceririlor, Darius (521-486 i.e.n.) a anexat valea Indului şi Caşmirul şi a împins graniţele imperiului până în Munţii Caucaz. Un asemenea imperiu imens putea fi administrat, în mod eficient, numai dacă guvernul central din Persia era în contact permanent cu cele mai îndepărtate provincii, pentru a fi informat prompt asupra tuturor evenimentelor produse în rândul populaţiei şi avertizat în legătură cu toate pericolele care proveneau din afara graniţelor. Toate acestea reclamau existenţa unui serviciu de informaţii, ceea ce a fost evident şi pentru primii trei regi persani. Toţi cei trei regi ahemenizi - Cyrus, Cambises şi Darius - au fost foarte buni organizatori şi au dat dovadă de înţelegere a sentimentelor naţionale ale popoarelor subjugate. Reprezentanţii acestora aveau acces la mari dregătorii, dar puterea executivă a rămas întotdeauna în mâinile perşilor. Darius I a încheiat organizarea imperiului, împărţindu-l în 20 de mari provincii, numite „satrapii". Administrarea acestora era încredinţată unor guvernatori sau satrapi, ajutaţi de un consiliu, compuşi din colonişti persani. Caracterul militar al Imperiului Persan s-a reflectat în faptul că şeful curţii şi al administraţiei imperiale era comandantul suprem al „Nemuritorilor" (garda de corp regală, care numără 10.000 de soldaţi) şi că trupele staţionate în provincii datorau supunere numai regelui, nu şi satrapului.

Poziţia satrapilor era foarte importantă şi această importanţă, combinată cu sentimente de independenţă simţite de unii guvernatori, înseamnă pericol. Pentru a îndepărta acest pericol şi a păstra controlul permanent asupra imperiului cu satrapii şi numeroşii funcţionari, fondatorii Imperiului Persan au creat un birou special destinat să supravegheze întreaga administraţie. Şeful acestui birou se numea „ochiul regelui" şi avea drept de control asupra tuturor satrapilor şi funcţionarilor regali, buna funcţionare a acestui birou depinzând de existenţa unui serviciu de informaţii eficient. Eficacitatea acestui serviciu era condiţionată de rapiditatea mijloacelor de comunicaţii între cele mai îndepărtate provincii şi capitala Imperiului Susa. Această necesitatea a fost asigurată de construirea unui întreg sistem de drumuri regale şi a uni gen de poştă regală cu staţii fixe de schimb pentru curierii care călătoreau de la Susa spre provincii şi înapoi, ducând poruncile regale, rapoartele satrapilor şi informaţiile confidenţiale despre oficialităţi sau despre comportarea triburilor ostile şi subjugate. Existenţa unor mărturii originale despre importanţa dată de Cyrus informaţiilor, despre cum funcţiona mecanismul „ochiul regelui" şi despre cum era organizată poşta imperială. Aceste mărturii au fost lăsate de Xenophon, scriitor grec din secolul al V-lea i.e.n., mare admirator al lui Cyrus, fondatorul Imperiului Persan şi al eficacităţii sistemului monarhic.

Lucrarea „Cryropaedia" a lui Xenophon este un manual politic şi filosofic şi un fel de panegiric al lui Cyrus. Atunci când descrie tipul de organizare introdus de Cyrus, Xenofon arată cât de mult preţuia Cyrus serviciul de informaţii şi cum încuraja oamenii să-i aducă informaţiile de care aveau nevoie. Faptul că era la curent cu tot ce se petrecea în imperiu a făcut să se spună că ar fi avut mai mulţi ochi şi mai multe urechi. Xenophon explică acest fapt astfel: „Am descoperit că el îşi recruta aşa-numiţii «ochi ai regelui» şi «urechile regelui» prin oferirea de cadouri şi onoruri; recompensarea acelora care îi raportau orice era interesant de aflat i-a făcut pe mulţi să-şi facă o meserie din folosirea ochilor şi urechilor în scopul de a spiona orice le-ar fi adus un oarecare beneficiu. Rezultatul a fost că regelui i s-au atribuit «mai mulţi ochi şi mai multe urechi». Regele asculta pe oricine pretindea că a auzit sau a văzut ceva ce merita să i se dea atenţie." Lăudând generozitatea lui Cyrus, Xenophon confirmă şi descrie eficacitatea serviciului secret persan. Desigur informaţiile nu erau transmise direct lui Cyrus, iar recompensa nu o înmâna, personal. Scrierile lui Xenon sugerează existenţa unei reţele de ofiţeri de informaţii, care raportau ceea ce aflau sau aduceau regelui persoane care aveau informaţii importante de dezvăluit.

Pe lângă această reţea, trebuie să fi existat un gen de forţă poliţienească, ce se ocupa cu evenimentele zilnice. Atunci când descrie o presiune regală, Xenophon arată că „poliţiştii înarmaţi cu bice loveau pe oricine încerca să se apropie". De asemenea, Xenophon prezintă şi modul cum funcţiona mecanismul de control a eficienţei funcţionarilor administraţiei. După ce descrie instituţiile satrapilor şi prezintă îndatoririle acestora, el arată că: „În fiecare an, o persoană, însoţită de armată, făcea turul provinciilor, ca să acorde ajutor vreunui satrap, să supună pe oricine ar fi îndrăznit să se revolte, să regleze pricinile dacă cineva refuza să plătească dările, să protejeze locuitorii, să vadă dacă pământurile sunt cultivate sau dacă cineva îşi neglijează îndatoririle, fiind obligat să raporteze despre toate acestea regelui". Tot Xenophon prezintă serviciul poştal iniţial de Cyrus, în felul următor: „Prin această instituţie el descoperea rapid stare lucrurilor, indiferent de distanţa la acer se afla; el a stabilit ce distanţă poate fi acoperită de un cal într-o zi şi a construit în aceste puncte, staţii de poştă, dotate cu cai şi oameni care să-i îngrijească; la fiecare staţie există o persoană oficială care să primească corespondenţa şi să o trimită mai departe prin curieri şi cai odihniţi. Această informaţie este confirmată şi completată şi de un alt istoric grec, Herodot. În istoria războaielor dintre greci şi perşi, printre alte lucruri, el ne face o descriere detaliată a „drumului regal" dintre Sardis, în Asia Mică şi Susa, capitala Persiei Informaţiile clare şi interesante, rezultate din aceste surse greceşti, atât despre serviciile de informaţii persane, cât şi despre modul cum informaţiile confidenţiale ajungeau la reşedinţa „Regelui regilor" din Susa, indică puternica impresie pe care a produs-o acest sistem asupra grecilor. Totodată, descrierile elogioase ale lui Xenophon şi Herodot conduc la concluzia că grecii nu cunoşteau o asemenea rezolvare sofisticată a serviciilor de informaţii.

Grecia

Este evident că, pentru vechii greci, care trăiau în state - oraşe mici, un asemenea serviciu de informaţii nu era necesar. Într-un mediu în care toate personalităţile statului erau cunoscute de oricine, spiritul democratic s-a dezvoltat pe deplin, iar ideile imperialiste nu s-ar fi putu fi realiza niciodată. Totuşi, cel care a reuşit să-i unească pe greci sub dominaţia sa a fost Filip, regele Macedoniei. Sub conducerea fiului său, Alexandru cel Mare, soldaţii macedoneni şi greci au invadat Persia şi au distrus imensul Imperiu Persan. Marşul rapid şi triumfător al lui Alexandru cel Mare prin Asia Mică, Siria, Egipt, Mesopotamia şi Persia, până în Valea Indului, a fost posibil, în primul rând, datorită geniului său militar, dar şi faptului că acesta a folosit chiar instituţiile înfiinţate de regii persani şi de predecesorii lor, asirieni. În înaintarea sa, armata a urmat traseele drumurilor construite de asirieni, hitiţi şi de perşi. Împărţirea imperiului în satrapii s-a dovedit a fi foarte eficientă, astfel încât, noul cuceritor a făcut foarte puţine modificări. Era hotărât să folosească toate inovaţiile persane din domeniul serviciilor de informaţii pentru propriile sale scopuri, considerându-le absolut necesare pentru supravieţuirea imperiului universal întemeiat de el. Nu există mărturii referitoare la acest subiect, dar se poate trage o concluzie din faptul că instituţiile persane au supravieţuit şi sub succesorii lui Alexandru cel Mare.