Revista Art-emis
Fanfara morții PDF Imprimare Email
Dumitru C. Măldărescu   
Duminică, 12 Martie 2017 15:48

Pentru Patrie! 1916-1919Tunurile bubuiau neîncetat, vărsând asupra muntelui Cărbunaru mii de proiectile. La poalele muntelui, o trupă de viteji, ultimele rămășițe ale Regimentului 42 Infanterie, 1 Grăniceri și 1 Vânători, așteptau cu încordare încetarea focului artileriei pentru a porni la atac asupra trupelor bavareze, pe care, în ajun, deși superioare ca număr și dotate cu armament, le respinsesem cu mari pierderi. După ce și-a consumat șarja, artileria încetase focul. În întunericul nopții trei umbre alergau dintr-o parte în alta a frontului nostru, verificând sectoarele de atac și dând ultimele ordine comandanților de companii, în majoritatea lor, subofițeri. Cele trei „umbre" erau: Colonelul de brigadă Dumitriu Sava, Locotenent-colonelul Dumitrescu Apostol și Adjutantul Regimentului 42, Locotenentul Bălăceanu Gheorghe.

După luarea ultimelor decizii și ordine de contraatac, s-au oprit la marginea unei gropi de obuz în care se adăpostea fanfara Regimentului 1 Vânători.
- Copii, ce faceți aici? i-a întrebat cu voce calmă Colonelul Dumitru Savu.
- Așteptăm să sunăm atacul, domnule colonel, a fost răspunsul.
- Apostole, s-a adresat colonelul Dumitru Savu, comandantului Regimentului 42, în noaptea asta vom avea nuntă mare și fanfara ne va fi de folos. Apoi, cu voce hotărâtă, a ordonat locotenentului Bălăceanu:
- Locotenent, vezi dacă mai e vreun ofițer, treceți în fața trupei, îmbărbătați-i pe ostași. A sosit ora contraatacului!
Locotenentul Bălăceanu a dispărut în întuneric și a apărut la scurt timp însoțit de sublocotenentul Gavril Florea, din Câineni-Romanați. Au trecut în fața trupei, iar la ordinul colonelului, fanfara a început să sune atacul.

Trupa, cu baioneta la armă, a început să urce cu greu creasta Cărbunarului. Șueratul gloanțelor, bubuitul mortierelor și exploziile grenadelor concurau cu răpăitul mitralierelor și țipetele celor răniți. Tot acest vacarm transformase Muntele Cărbunaru în Infern. Mitralierele bavareze, poziționate pe creastă, trăgeau necontenit asupra noastră, dar puținii supraviețuitori ajunseseră pe creastă. Baionetele și paturile de armă întraseră în acțiune. Scrâșnituri de dinți, urlete, gemetele răniților se auyeau de pretutindeni, în timp ce ai niștri cădeau mereu. Gornistul Mărăcine ce ne însoțise, încetase a mai suna. Capul îi fusese sfărâmat de un pat de armă, iar sergentul instructor Popescu Ilie din Lădești, căzuse în tranșeele bavareze, străpuns de o baionetă. Din când în când, glasul lt.-colonelului Apostol Dumitrescu se auzea strigând:
- Înainte, copii!

Rândurile bavarezilor se îngroșau, iar ai noștri începuseră să șovăie. Cadavrele acoperiseră creasta și la fiecare pas ne împiedicam de ele. Când orice speranță părea pierdută, un cântec de fanfară s-a făcut auzit, intonând „Deșteaptă-te, române!". Era fanfara vânătorilor de munte care a înviorat inimile românilor. O încordare supraomenească, un imbold greu de descris și lupta corp la corp cu patul armei și cu baionele... Creasta Cărbunarului a fost cucerită, dar vai, cu ce sacrificii?

Cântecul fanfarei vânătorilor mă însoțește mereu. E fanfara morții care, în timpurile de astăzi trebuie să ne reamintească sacrificiul celor 800.000 de eroi căzuți pe altarul Patriei, pentru ridicarea României Mari.
Fanfara morții sună, sună mereu.
1917

Fragment - Dumitru C. Măldărescu, Amintiri, Ed. Ziarul Pandurul, 1936

footer