Revista Art-emis
„Intelligence Service” - Agenți secreți intrați în istorie (4) PDF Imprimare Email
General Br. (r) Aurel I. Rogojan   
Duminică, 19 Martie 2017 21:50

Papa Ioan Paul al II-leaPapa Ioan - Paul al II-lea

Conlucrarea perfectă dintre C.I.A. şi Vatican continuă şi în timpul mandatului Papei Ioan Paul al II-lea. Astfel, în lucrarea „Sfiinţia sa Papa Ioan Paul al II-lea şi istoria ascunsă a timpurilor noastre", apărută în 1996 la New York, se fac ample referiri la relaţia cu totul specială dintre C.I.A. şi Vatican. Mai exact, autorii lucrării, Carl Bernstein – cunoscut analist al cazului „Watergate" - şi ziaristul italian Marco Politi susţin cu date clare că „preşedintele Ronald Reagan şi William Casey, şeful C.I.A. au făcut schimb de informaţii cu Papa" deoarece Vaticanul era considerat o „superputere spirituală... Autorii subliniază că  „Papa Ioan Paul al II-lea a primit din partea S.U.A. secrete foarte bine păzite şi analize politice sofisticate, informaţii obţinute prin sateliţi, de la agenţii serviciilor secrete, de la dispozitivele electronice de supraveghere, din discuţiile politice de la Casa Albă, Departamentul de Stat şi C.I.A. În schimb, S.U.A. au primit informaţii de la Papă"[57] şi nu numai. Cu sprijinul acestuia se derulează acţiuni de influenţă de anvergură ce au ca obiect în special subminarea comunismului.

O strângere de mână între un ascet şi un păcătos: Papa Ioan Paul al II-lea şi preşedintele Clinton.

Astfel, de pildă, în aceeaşi lucrare se menţionează faptul că Administraţia Reagan, în perioada 1982-1989, a sprijinit sindicatul „Solidaritatea" cu fonduri secrete în valoare de 50 de milioane de dolari. De subliniat însă că Vaticanul, prin Papa Paul Ioan al II-lea a sprijini această acţiune acoperită de C.I.A. (ce urmărea destabilizarea situaţiei de Polonia), atât „spiritual" cât şi financiar. În plan „spiritual" trebuie observat impactul şi influenţa vizitelor cardinalului Karol Wojtila - de origine poloneză- efectuate în Polonia după alegerea sa ca Papă. De pildă, la prima sa vizită, un sfert din polonezi au venit să-l vadă pentru ca la următoarea, autoritatea guvernanţilor polonezi - prin punerea tuturor celor care se opuneau regimului, sub protecţia bisericii - să scadă şi mai mult. Legat de aspectul financiar, declaraţia dată de Francisco Pazienza este foarte edificatoare: - fostul amic al lui Roberto Calvi, preşedintele băncii „Ambrosiana", Pazienza, aflat în 1985 într-o închisoare din New York, declara ziariştilor că: "suma de 1,3 miliarde de dolari dispărută o dată cu crahul băncii „Ambrosiana" a fost deturnată în cea mai mare parte de către bancherii Vaticanului. Sumele deturnate au servit - în mare parte - la finanţarea cauzelor sindicatului „Solidaritatea". În 1985, Vaticanul acceptă să ramburseze lichidatorilor băncii „Ambrosiana" 244 milioane de dolari"[58]. Acest ultim aspect impune concluzia că C.I.A. foloseşte Vaticanul, şi în primul rând conducerea sa, nu numai pentru finalizarea unor importante acţiuni de influenţă şi pentru culegerea de informaţii ci şi pentru realizarea unor operaţiuni mai aride, mai tehnice, de acoperire, de disimulare a provenienţei unor fonduri necesare derulării anumitor acţiuni.

Vaticanul şi serviciul său de informaţii au intervenit activ în evoluţia situaţiei statelor din Europa de Est. În mod direct, el a desfăşurat acţiuni de influenţă şi propagandă, având ca obiectiv slăbirea credibili-tăţii regimurilor comuniste. Un caz concret este legat de procesele şi evoluţiile ce au avut loc în Polonia. Astfel, în declaraţiile sale date organelor de justiţie italiene după arestare (1985), Francesco Pazienza avea să ofere mai multe detalii în legătură cu falimentul Băncii „Ambrosiano". Iar, la insistenţele unor ziarişti, va preciza cu claritate că ... „cele 1,3 miliarde de dolari dispăruţi cu ocazia crahului băncii „Ambrosiano" au fost deturnaţi, în mare parte, de către bancherii Vaticanului. Sumele sustrase au servit finanţării sindicatului polonez „Solidaritatea", I. R. A., chiar şi diferitelor grupuri latino-americane"[59]. Concluzia ce se impune, având în vedere întinderea cazurilor finanţate ca şi consistenţa sumelor aflate în joc, este aceea că Vaticanul este folosit adesea, inclusiv ca acoperire, pentru cauze, activităţi şi evoluţii urmărite de serviciile secrete americane.

Ioan Paul al II-lea a acceptat în acest sens o înţelegere secretă cu S.U.A., pe care a încheiat-o cu William Casey, directorul C.I.A., în 1981, chiar din primele zile ale administraţiei Reagan. Întâlnirea celor doi, ţinută secretă timp de un deceniu, „[...] a pecetluit o alianţă informal secretă dintre Sfântul Scaun şi administraţia preşedintelui Reagan, care avea să grăbească cea mai profundă schimbare politică a vremii"[60]. Dacă până în acel moment planurile Vaticanului nu vizaseră, în mod direct şi printr-o implicare efectivă, o răsturnare a regimului comunist, de această dată Ioan Paul al II-lea „[...] va lansa o politică personală de schimbare radicală a naturii guvernării sale. Programul său se baza, în mare măsură, tocmai pe principiile egalităţii şi justeţii pe care partidul le glorifică mereu teoretic, dar nu şi în practică, pretinzând că Biserica avea de îndeplinit un rol social în atingerea acestor scopuri universale. Aşa cum a reieşit, acest lucru era cu adevărat destabilizator"[61]. Vaticanul s-a străduit să dezmintă alianţa realizată, chiar şi după ce ea a devenit cunoscută. În baza ei, „[...] Papa avea să primească fiecare frântură de informaţie relevantă ce privea Polonia, dar şi în alte chestiuni pline de importanţă [...]"[62]. Anterior, în 1980, Zbigniew Brzezinski, consilierul pentru probleme de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter, îl informase pe episcopul ceh Josef Tomka, un important emisar papal, „[...] despre acţiunea, sub acoperirea C.I.A., autorizată în secret de Jimmy Carter, de introducere prin contrabandă în Eurpa de Est şi în unele părţi ale U.R.S.S. a cărţilor de propagandă anticomunistă, în special în ţări ca Ucraina şi Republicile Baltice, unde fenomenul de naţionalism dizident se răspândea cu repeziciune" [63].

Aspecte ale operaţiunilor de propagandă şi destabilizare au fost discutate şi cu prilejul vizitei preşedintelui Carter la Vatican (21 iunie 1980), în urma căreia Brzezinski a afirmat: „Mi-a devenit clar că Wojtyla ar fi trebuit să fie ales preşedinte, iar Carter ar fi trebuit ales Papă" [64]. Ulterior, Polonia şi cruciada anticomunistă în America Centrală şi Europa de Est au fost problemele cele mai importante şi repetat abordate în cadrul negocierilor cu Papa. Nu este, deci, întâmplător că primul turneu papal a avut loc în America Centrală.Brzezinski i-a cerut lui Ioan Paul al II-lea să-şi folosească episcopii pentru a obţine din partea guvernelor occidentale un ultimatum de completă izolare a U.R.S.S., pentru situaţia în care ar interveni în Polonia. Un important emisar al Moscovei, Vadim Zagladin a fost trimis la Roma pentru a-l încredinţa pe Papă că, pentru moment, nu va avea loc o intervenţie[65]. Brzezinski a fost menţinut şi de administraţia Reagan în calitatea de consultant special pentru Polonia, şi om de legătură cu Ioan Paul al II-lea. Despre această misiune a sa, el a recunoscut: „...L-am implicat pe Papa, în mod direct, dar nu vreau să discut despre asta. Niciodată atâta timp cât Papa va fi în viaţă nu voi da nici un fel de detalii. Casey a organizat totul... Eu m-am înţeles foarte bine cu Casey. A continuat tot ceea ce am început în timpul administraţiei Carter şi a extins totul... şi a condus totul; pentru a sprijini o acţiune clandestină trebuiesc multe eforturi de aprovizionare, menţinere a reţelei etc. [...] aşa se explică faptul că „Solidaritatea" n-a fost anihilată. Este pentru prima dată când poliţia comunistă n-a reuşit să suprime un astfel de eveniment"[66].

Richmond Allen, consilierul pentru securitate al preşedintelui Reagan, i-a sugerat acestuia „Dacă aţi reuşi să destabilizaţi Polonia, unda de şoc s-ar propaga în multe direcţii: în Ucraina, în Balcani, Letonia, Lituania, Estonia şi Cehoslovacia"[67]. Reagan, vicepreşedintele George Bush, consilierul Richmond Allen, direcotrul C.I.A., William Casey, secretarul de stat Alexander Haig şi secretarul apărării Carl Weinberger, îndeaproape asistaţi de Brzezinski, au constituit, în acel moment (30 ianuarie 1981), „Statul Major" al destabilizării sistemului mondial socialist. Polonia a fost aleasă drept prototipul seria "zero" a unei noi tehnologii de schimbare a ordinii mondiale, "tehnologia imperialismului drepturilor omului", iar principal vector al acesteia a fost aleasă, ori s-a oferit, Biserica Catolică. Există, deci, suficiente temeiuri pentru a da credit aprecierilor potrivit cărora relaţia Reagan-Vatican a reprezentat „una dintre cele mai mari alianţe secrete ale tuturor timpurilor"[68]. Baza acestei alianţe a constituit-o scopurile proprii ale celor două părţi ce aveau să se realizeze printr-un mijloc comun: informaţiile.

Preşedintelui Reagan i s-a spus de către consilierul său pentru securitate: „Unul dintre lucrurile pe care le înveţi de la Biserica Catolică este faptul că principala sa noţiune de a exista este aceea de a aduna informaţii de la credincioşi"[69]. Este, aşadar, evident că C.I.A. a avut nevoie de reţelele informative şi de propagandă atotcuprinzătoare ale Vaticanului, de experienţa multiseculară a unui sistem informativ pe care C.I.A. trebuia să o folosească. În schimb, Papa avea să devină beneficiarul unora dintre cele mai bine păzite secrete ale lumii, al celor mai complexe analize politice, al informaţiilor obţinute prin spionajul cosmic şi electronic. Generalul Vernon Walters, un veteran al C.I.A. şi fost ambasador al S.U.A. îl întâlnea, din şase în şase luni, pe Ioan Paul al II-lea pentru a-i „oferi informaţii prelucrate – militare, politice, economice - asupra oricărui subiect ce ar fi putut să intereseze [...]"[70]. Introducerea Papei în problemele de valorificare a informaţiilor secrete s-a realizat pe parcursul a 15 şedinţe secrete, realizate de Casey şi Watters, în primele şase luni ale administraţiei Reagan. Telegramele lui Walters către Casa Albă, după întrevederile cu Papa, menţionează 175 de subiecte abordate, între care unele vizau echilibrul internaţional de putere (forţele militare chineze, armamentul nuclear sovietic, politica externă a gevernului francez) ori situaţia din Africa, Orientul Mijlociu şi America Latină.

O categorie specială de informaţii vizau interceptările telefonice ce-i priveau pe unii prelaţi şi ierarhi ai Bisericii Catolice din America Centrală, adepţi ai teologiei eliberatoare, oponenţi vehemenţi ai operaţiunilor secrete ale S.U.A. în zonă[71]. La Moscova, relaţia specială Vatican-S.U.A. era percepută în dimensiunile ei reale, dar exprimată în termenii proprii: "Politica Occidentului şi nu Sfântul Duh, îi determină pe episcopi să-l voteze pe Karol Wojtyla"[72]. Papa a întreţinut legături pe canale secrete şi cu liderul sovietic, Leonid Brejnev, în special pentru a-l tempera în privinţa unor iminente decizii de invadare a Poloniei. Analiştii politici şi cei ai serviciilor secrete sovietice au furnizat concluzii corecte asupra cursului evenimentelor. Astfel, pe baza lor, la 2 aprilie 1981, Brejnev conchidea „Cu toţii suntem extrem de îngrijoraţi de cursul evenimentelor din Polonia. Cel mai rău e că tovarăşii noştri polonezi ascultă şi sunt de acord cu recomandările noastre, dar nu le pun deloc în practică, iar contrarevoluţia preia ofensiva pe toate fronturile"[73].

La rândul său, mareşalul Ustinov, ministrul apărării evalua: „Consider că vărsarea de sânge e inevitabilă [...] Dacă ne e groază de asta, bineînţeles că vom fi siliţi să cedăm pas cu pas. Însă, în acest fel, am putea pierde toate cuceririle socialismului"[74]. Ceea ce s-a şi întâmplat în deceniul ce a urmat. Într-un astfel de context, capătă noi valenţe faptul că tentativa de asasinare, soldată cu împuşcarea şi rănirea relativ gravă a preşedintelui Ronald Reagan, la 30 martie 1981, a avut loc după încheierea unei intâlniri a acestuia cu reprezentanţii sindicatelor A.F.L.-C.I.O., puternic implicate pentru acoperirea operaţiilor clandestine americane în Polonia. Peste numai şase săptămâni, la 13 mai 1981, a avut loc şi tentativa de asasinare a lui Ioan Paul al II-lea, soldată, de asemenea, cu rănirea acestuia. Anterior, la 16 februarie 1981, se pregătise un atentat împotriva Papei la Karachi.

În ianuarie 1980, şeful spionajului francez, contele Alexandre de Marenches, l-a avertizat pe Papă că este ţinta unui complot urzit de comunişti, informaţia fiind pe deplin credibilă în contextul evenimentelor declanşate în Europa de Est. Despre atentatul asupra Papei, fostul director al C.I.A., Robert Gates, a spus că „Este ultimul mare secret al timpurilor noastre." [75]

(Prelucrare actualizată după Marian Ureche, Aurel I.Rogojan „Servicii secrete străine. Retrospectivă și actualitate. Interferențe în spațiul românesc" vol. 2, București, Editura Paco, 2000).

- Va urma -
------------------------------------------------
[57] Ziarul Ziua - 16 septembrie 1996.
58 F. Calvi, O. Schmidt, op.cit., p. 96.
59F. Calvi, O. Schmidt, op.cit.p. 96.
60 Carl Bernstein, op.cit., p.13.
61 Idem, pp.12-13.
62 Ibidem, p.14.
63 Ibidem, p.223.
64 Ibidem.
65 Ibidem, p.224.
66 Ibidem, p.225.
67 Ibidem, p.227.
68 Ibidem, p.233.
69 Ibidem, p.233.
70 Ibidem, p.223.
71 Ibidem, p.224.
72 Ibidem, p.226.
73 Ibidem, p.238.
74 Ibidem, p.239.
75 Ibidem, p.255.

footer