Armata noastră şi-a adus o contribuţie decisivă pentru realizarea unităţii naţionale a Neamului Românesc. Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. În condiţiile în care mai mult de jumătate din pământul şi neamul nostru se găseau sub jug străin, autorităţile române având convingerea că evenimentele începute în anul 1914 constituie un moment istoric cum nu se întâlnesc multe în cursul veacurilor, că ele sunt menite să schimbe faţa lumii, soluţionând cele mai arzătoare probleme internaţionale, toate acestea ne impuneau şi nouă datoria de a ne folosi de prilejul începerii Marelui Război. Având revendicări naţionale şi peste Carpaţi şi peste Prut, ar fi fost o crimă împotriva patriei şi a neamului ca să lăsăm să ne scape această ocazie, aşa de rară în istoria popoarelor. Cumpăna cea mai grea în care ne găseam după izbucnirea marelui conflict, a fost hotărâtă cu pricepere şi înţelepciune de către mai marii vremii: Ioan I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, Barbu Şt. Delavrancea, Nicolae Filipescu, Octavian Goga, Vasile Lucaci, Regina Maria şi mulţi alţii care au susţinut realizarea idealului naţional, toţi românii să se unească într-un singur stat, obiectiv garantat de Franţa, Rusia, Anglia şi Italia.

La 4/17 august 1916, Ioan I.C. Brătianu, şeful guvernului român încheia cu reprezentanţii Franţei, Rusiei, Angliei şi Italiei tratatele prin care România se obliga ca, cel mai târziu la 28 august, să declare război şi să atace Austro-Ungaria. Tratatele încheiate erau în număr de două, un tratat politic şi o convenţie militară, prin care aliaţii se angajau să sprijine şi să ajute armata română. La 14/27 august 1916 s-a ţinut în Palatul Cotroceni din Bucureşti istoricul Consiliu de Coroană, convocat de Regele Ferdinand, cu scopul de a cere fruntaşilor ţării aprobarea pentru intrarea în acţiune a României, hotărâtă de guvernul Brătianu, precum şi sprijinul lor. Ioan I.C. Brătianu a declarat că România nu putea să rămână neutră într-un război în care se hotăra soarta lumii, cu atât mai mult cu cât ea avea un ideal de îndeplinit şi împrejurări ca cele de azi, nu se vor mai întâlni. Cauza românismului a făcut un pas gigantic înainte, din moment ce patru mari puteri au recunoscut dreptul nostru la unitate naţională. În noaptea de 14/27-15/28 august 1916 armata română a atacat frontiera austroungară. Zidul de temniţă care închidea o jumatate a Neamului Românesc, era dărâmat. Prin văile,pe unde cu 18 veacuri în urmă trecuseră legionarii împăratului Traian, pentru a cuceri Dacia, prin aceleaşi văi pe unde, cu trei veacuri în urmă, ca să unească pe toţi fiii aceluiaşi neam sub acelaşi sceptru, pe aceleaşi căi trecea acum oştirea Regelui Ferdinand pentru a înfăptui pentru vecie ceea ce Traian orânduise, iar Mihai înfăptuise numai o clipă.

Campania din 1916 a avut un sfârşit trist, care sfâşia de durere inimile românilor. Capitala ţării a fost ocupată la 6 decembrie, iar România a fost invadată de duşman. Mândra armată română, care se avântase peste munţi ca să elibereze pe fraţii robiţi, fusese nevoită să se retragă cu capul plecat şi cu inima sângerândă, dând foc avutului ţării şi părăsindu-şi propria ţară în mâinile duşmanului. Cauzele înfrângerii armatei române s-au datorat faptului că am întâlnit un inamic superior ca dotare tehnică şi numericeşte, Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria şi Turcia, am fost deficitari în ce priveşte înzestrarea cu tehnică militară: artilerie, mitraliere, armament de infanterie, aliaţii nu şi-au respectat în totalitate promisiunile de ajutorare şi sprijinire a armatei române, la care se adaugă inacţiunea ruşilor. Germania a mutat pe frontul român centrul de greutate al războiului, astfel în noiembrie 1916, duşmanul a concentrat 40 de divizii şi 6 brigăzi, din toate punctele de vedere superioare nouă. La sfârşitul lunii iunie 1917, armata română renăscută ca pasărea Phoenix din propria ei cenuşă, era pregătită să reînceapă lupta. Poporul întreg aştepta plin de încredere, ceasul cel mare. La Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Cireşoaia, soldatul român a reuşit să zădărnicească marele plan strategic al duşmanului, a salvat Moldova de catastrofa invaziei şi a ocupaţiei inamice şi a adus o nouă consacrare gloriei armatei române, cu preţul sângelui vărsat pe câmpul de luptă. Revoluţia rusească, defecţiunea din armata rusă şi tratativele păcii separate de la Brest-Litowsk au stopat pe români să lupte mai departe, fiind trădaţi şi obligaţi să încheie armistiţiul de la Focşani din 9 decembrie 1917 iar mai târziu pacea umilitoare de la Bucureşti din 7 mai 1918.

Războiul mondial şi marea revoluţie rusă au pus problema Basarabiei, în mod brusc, printre cele ce trebuiau să capete o grabnică rezolvare. Pe frontul din Moldova, soldaţii moldoveni basarabeni au căpătat conştiinţa importanţei Neamului Românesc, organizând Marele Congres Ostăşesc în noiembrie 1917. Congresul s-a transformat într-o sărbătoare a unităţii Neamului Românesc de pretutindeni şi a hotărât convocarea Sfatului Ţării, adunarea aleasă a Basarabiei, adevărata şi legitima reprezentantă a suveranităţii naţionale. La 4 decembrie 1917 s-a săvârşit evenimentul epocal al deschiderii Sfatului Ţării. În catedrală s-a oficiat pentru prima dată serviciul divin în Limba Română. A fost sfinţit cel dintâi Steag Naţional sub faldurile căruia a defilat primul Regiment Moldovenesc, a fost intonat imnul „Deşteaptă-te române". În cuvântarea sa, Onisifor Ghibu a avut prima viziune a marii sărbători a Unirii întregului Neam Românesc, la Alba Iulia. Ziua de 27 martie/9 aprilie 1918 a fost şi rămâne pentru Basarabia ziua dreptăţii celei mari, Sfatul Ţării, avându-l în frunte pe Ion Inculeţ, a decretat Unirea Basarabiei pe vecie cu Mama sa România. Marea nelegiuire săvârşită la 25 mai 1812 a fost reparată. Moldova frântă în două, s-a reîntregit. Pământul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, rupt de la sânul Ţării Mamă şi robit străinului, s-a reîntors la vechiul trup. În primăvara şi vara anului 1918 toate operaţiile militare au consemnat superioritatea ţărilor Antantei. Deodată catastrofa se produce în Balcani. Armata de la Salonic îi zdrobeşte pe germani, bulgari, austrieci şi turci. Soarta Marelui Război a fost pecetluită. În ziua de 12 noiembrie 1918, generalul Berthelot primeşte şi transmite ştirea încheierii armistiţiului general pe toate fronturile şi a încetării oricărei operaţii de luptă. La 1 decembrie cele din urmă detaşamente germane trecuseră Carpaţii, eliberând teritoriul naţional.

La 1 Decembrie 1918, Regele Ferdinand reintra în capitala Ţării în fruntea armatei sale eroice. În fruntea cortegiului era Regele, având lângă el pe Regina Maria şi pe generalul Berthelot, toţi călări. După cei trei făuritori ai victoriei, venea oastea, regimentele de la Mărăşeşti, de la Mărăşti, de la Oituz şi de la Cireşoaia. Apoi, unităţi din armatele aliate ale Franţei, Angliei, Americii, reprezentanţi ai ilustrelor armate care se acoperiseră de glorie în Marele Război. A fost o zi de mari şi covârşitoare emoţii, aşa cum nu le este dat să trăiască decât popoarelor care-şi cuceresc fericirea trecând prin cele mai crude suferinţe. Visul rău trecuse, el ţinuse doi ani. Deşteptarea venise, era aşa cum nu îndrăzneam s-o dorim în cele mai cutezătoare plăsmuiri ale minţilor noastre. Pe timpul trecerii cortegiului triumfal, lumea cu flori şi steaguri tricolore, aplauda şi plângea, dar gândul, mergând mai iute, ţinea mai departe... În aceeaşi zi, de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia în vechea capitală a lui Mihai Viteazul se încheia în aceleaşi momente, în aceeaşi atmosferă de mare sărbătoare, prin voinţa naţiunii române, adunată din toate colţurile Ardealului, cel mai măreţ act al istoriei Neamului Românesc.

Odată cu încheierea războiului mondial, s-a prăbuşit şi Imperiul Austro-Ungar. Pe ruinele Imperiului Habsburgic, popoarele fostei monarhii se grăbeau să se organizeze în state naţionale. În timpul războiului Bucovina a trecut rând pe rând sub dominaţia ruşilor şi a austriecilor. La 8 noiembrie 1918 armata română a trecut vechea graniţă şi a călcat pe pământul frăţesc al Bucovinei. Bucovina, colţul cel mai vechi de ţară moldovenească, se lipea iar de trupul Ţării Mamă. La Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, sub preşedinţia lui Iancu Flondor a hotărât cu o majoritate zdrobitoare, unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României. La 18 octombrie 1918, răsuna glasul deputatului român A.Vaida Voievod la Budapesta, că naţiunea română reclamă pentru ea dreptul să hotărască singură despre soarta ei şi aşezarea ei printre celelalte naţiuni libere. La Arad ia fiinţă Consiliul Naţional Român Central, fiind recunoscut de guvernul de la Budapesta ca singurul îndreptăţit să vorbească în numele tuturor românilor. Sub impulsul Consiliului Naţional, au început să se constituie consilii şi gărzi naţionale, care să susţină ordinea şi siguranţa publică, să apere averea şi locuitorii în urma declanşării revoluţiei maghiare din 31 octombrie 1918, ce a generat nebunia distrugerii şi atrocităţii înspăimântătoare împotriva românilor. Dar peste crestele Carpaţilor, trupele române se avântă din nou în scumpul Ardeal, pentru ca să sigileze de astădată pentru totdeauna, unirea tuturor românilor într-o singură Ţară.

Multimilenara Cetate a Albei Iulia fusese aleasă pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc al Ardealului, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, 1 Decembrie 1918. Aici la 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul biruitor la Şelimbăr, îşi făcuse intrarea triumfaă în Alba Iulia, iar la 28 februarie 1785 pe acelaşi platou al cetăţii, marii mucenici ai neamului, Horea, Cloşca şi Crişan, treimea durerilor noastre, au fost închişi, judecaţi şi au suferit supliciul frângerii cu roata, pentru că au avut curajul să ceară şi să lupte pentru o viaţă mai bună pentru Neamul Românesc. Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Peste 100.000 de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti. Adunarea Naţională a decretat unirea românilor şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Potrivit cu textul proclamaţiei de la Alba Iulia, s-a constituit ca reprezentanţă a Marii Adunari, Sfatul Naţiunii Române, compus din 150 de membri, aleşi de adunare, care va fi parlamentul provizoriu al Ardealului, până la unirea definitivă. Ca organ executiv a fost ales un Consiliu Dirigent a cărui preşedinte a fost ales Iuliu Maniu şi avea sediul la Sibiu.

Armata română nu a participat la Marea Adunare de la Alba Iulia din ziua de 1 Decembrie 1918, trupele române se aflau la o distanţă destul de mare de oraş. Paza, securitatea şi buna desfăşurare a Marii Adunări de la Alba Iulia le-au asigurat Gărzile Naţionale Reunite din Alba Iulia, Sibiu, Cluj, Orăştie, Blaj şi din alte localităţi sub comanda căpitanului Florian Medrea, având ca adjuncţi pe căpitanul Vasile Barbu şi locotenentul Ovidiu Gritta. Aceste Gărzi Naţionale se aflau în subordinea Consiliului Naţional Român Central, în special al preşedintelui acestui organism, dr. Ştefan Cicio Pop. Conform planului tactic aveau datoria de a asigura centurile de siguranţă ale oraşului, itinerariile de afluire pe câmpul lui Horea, precum şi repartiţia tribunelor, afluirea şi dispersarea coloanelor de pe câmpul lui Horea, misiuni de maximă importanţă pe care militarii le-au îndeplinit în mod exemplar. Războiul României, încă nu se încheiase. Va urma încă un an de lupte grele, pentru doborârea definitivă a vechilor duşmani şi pentru consolidarea Marii Uniri de la Alba Iulia. În adâncul conştiinţei tuturor era convingerea că procesul milenar dintre români şi unguri va trebui să fie rezolvat definitiv cu sabia. La 21 martie 1919 a început revoluţia comunistă în Ungaria. Bela Kun aflat în fruntea guvernului bolşevic din Budapesta s-a aliat cu guvernul sovietic din Moscova cu intenţia de a duce ostilităţi militare împotriva României, pentru a-i smulge Ardealul. Situaţia Ardealului devenea tot mai gravă, iar guvernul român s-a văzut nevoit să ia el însuşi măsurile necesare.

Războiul româno-maghiar începuse. Ofensiva trupelor române a început pe 16 aprilie 1919 cu bătălia din Munţii Apuseni, şi în câteva zile frontul unguresc era spart. Pentru prima dată armata română a avut ocazia să se lupte şi să învingă duşmanul şi opresorul secular al Neamului Românesc. Pentru sufletul românesc, chinuit şi apăsat, era cea mai strălucită satisfacţie. Sabia românească dezlegase în două săptămâni ceea ce diplomaţia europeană nu reuşise timp de câteva luni. Încrezător în forţele sale după succesul expediţiei militare împotriva Cehoslovaciei, Bela Kun pregăteşte o mare ofensivă împotriva românilor, cu toate eforturile aliaţilor de a-l demobiliza şi dezarma. La 17 iulie 1919 ungurii au început atacul împotriva românilor, în bătălia de pe Tisa. Învinşi definitiv de români, ungurii se retrag în dezordine, aruncând în aer podul de peste Tisa. Cu prăbuşirea podului de peste Tisa, se prăbuşeşte definitiv şi îndrăzneaţa încercare a ungurilor de a ne răpune.
Armata română repurtase o biruinţă strălucită şi binemeritată în campania din Ungaria. Întreg mecanismul armatei române a funcţionat de minune, experienţa războiului şi-a spus cuvântul. Regele Ferdinand şi seful Marelui Cartier General Român, generalul Constantin Prezan, prezenţi pe teatrul de operaţii au decorat pe militarii viteji şi victorioşi în lupte şi au primit defilarea trupelor române victorioase în batalia de pe Tisa, care constituie una din etapele epocale ale milenarului proces dintre români şi unguri. Comandantul trupelor române din Transilvania a dat ordinul de a se trece peste Tisa şi continuarea marşului spre Budapesta. În ziua de 4 august 1919 românii intrau triumfal în Budapesta şi ocupau capitala maghiară. Bela Kun abia a reuşit să fugă cu un tren special la Viena. Populaţia din Budapesta asista resemnată la defilarea trupelor române victorioase. Aceasta era încoronarea strădaniilor noastre, ce consfinţea Marea Unire de la Alba Iulia. Deasupra Parlamentului şovinismului unguresc fluturau falnic culorile naţionale ale Steagului Românesc. Budapesta, locul unde s-au pus la cale atâtea urzeli pentru nimicirea Neamului Românesc, a fost cucerită de armata românească. Războiul româno-maghiar, actul final cu care s-a încheiat participarea României în Primul Război Mondial a fost încoronat cu cel mai strălucit succes.

Conferinţa Păcii din Paris a pronunţat la 4 iunie 1920 unul din marile verdicte ale istoriei. La Trianon, în Versailles s-a semnat Tratatul de pace între Ungaria şi Puterile aliate şi asociate. Statul milenar al Ungariei, întemeiat pe violenţă şi nedreptate, se desfiinţase şi de drept cum se prăbuşise mai înainte de fapt. Sacrificiul de sânge al României în Primul Război Mondial a fost de 220.000 militari, reprezentând 3 la sută din populaţia ţării, 250.000 morţi din rândul populaţiei civile, la care se adaugă încă 50.000 numărul morţilor neînregistraţi de statisticile oficiale, ajungându-se la impresionanta cifră de 520.000 de vieţi jertfite şi peste 500.000 de răniţi, pierderi suferite în Marele Război din 1916-1919. Unitatea Naţională a României, rod al unei lungi evoluţii istorice, pregătită cu tot ce a fost mai curat în sufletul românesc, săvârşită cu jertfa celei mai bune părţi a acestui neam, este astăzi comoara noastră cea mai de preţ, care este stropită cu sânge şi sfinţită cu lacrimi. La împlinirea a 100 de ani de când înaintaşii noştri au făcut acest enorm sacrificiu de sânge şi un efort supraomenesc de realizare a României Mari, pentru ca generaţiile viitoare să aibă libertate şi un trai mai fericit, se impune să le arătăm o recunoştinţă veşnică şi să le cinstim memoria aşa cum se cuvine. Au fost ridicate zeci şi sute de monumente istorice în localităţile unde au avut loc lupte încrâncenate, unde soldaţii români au dat dovadă de curaj şi eroism, unde şi-au pierdut viaţa pentru apărarea pământului sfânt al Ţării. Lipseşte monumentul cel mai dorit încă din anul 1919, în capitala de suflet a Neamului Românesc, Alba Iulia, care să glorifice Unitatea Naţională a Românilor. Toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru realizarea României Mari sunt adevărate modele pentru generaţia actuală şi generaţiile viitoare. Istoria României trebuie să arate adevărul şi să prezinte cu obiectivitate măreţele realizări ale înaintaşilor noştri, iar noi să fim feriţi de a repeta greşelile. Suntem datori să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a demonstra că merităm din plin toată moştenirea primită după Primul Război Mondial, Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă, Unirea Bucovinei cu România şi Marea Unire de la Alba Iulia, prin care a fost înfăptuită România Mare. Trebuie să răspundem cu curaj, fermitate şi în mod hotărât tuturor provocărilor ce vin atât din interiorul ţării dar şi celor care vin din exterior. În anul 2017 se împlinesc 100 de ani de la biruinţa armatei române de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care vor rămâne pagina cea mai strălucită a marelui nostru război naţional. Ca un omagiu adus eroilor neamului din aceste bătălii, anul 2017 trebuie să se numească: „Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz - 100".