Revista Art-emis
Dictatul de la Viena. Confesiuni (2) PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat   
Miercuri, 30 August 2017 20:12

Diktatul de la Viena - 30 august 1940Cum au fost trataţi românii rămaşi la vetrele lor rezultă din aspectele pe care le relatăm în continuare[19]. Numitul Lucian Ioan a Mariei, român, 32 de ani, născut în comuna Borod, judeţul Bihor, căsătorit, fără copii, a declarat următoarele:"În comuna mea natală, căzută în teritoriul cedat Ungariei la 5.IX.1940, am stat până în noaptea de 7/8.V.1942, când, şi la care dată am fugit în România din următoarele motive: Am fost înfometaţi şi persecutaţi de către autorităţile administrative şi poliţieneşti maghiare. Ni s-a luat de către armată toate alimentele ce le-am avut, ca: grâu, secară, cartofi, cânepă, deşi cumpărate le aveam. Am fost puşi la cele mai grele corvezi, la astupatul tranşeelor făcute de români înainte de cedare. Am fost încontinuu batjocoriţi şi huiduiţi. Ni se adresau întotdeauna cu cele mai triviale expresiuni, spunând că suntem „büdös oláh" (români împoţiţi), arătându-ne chiar cu degetul. Ni s-au ridicat bonurile cu care trebuia să ne prezentăm la Primărie pentru a primi alimente, ca: ulei, zahăr, unsoare, de care nu ni se mai dădea. În ultimul timp ni s-au dat câte 4 kg făină de orz pentru un om pe lună"[20].

Este bine cunoscut faptul că după Marea Unire „regele ţăranilor" s-a ţinut de cuvânt şi a împroprietărit moţii colonizaţi[21] în judeţele Satu Mare, Sălaj şi Bihor: Avram Iancu, Livada de Bihor, Mihai Bravu, Ianculeşti[22], Marna, Scărişoara Nouă, Horea, Lucăceni[23] , Dacia, Decebal, Paulean, Traian, Lazuri, Gelu, Baba Novac, Tiream, Răduleşti şi altele.Todea Roman, de 44 de ani, domiciliat în comuna Horia, judeţul Sălaj, în numele celor 547 de oameni refugiaţi din acea comună declara la punctul de trecere a frontierei de la Ciumeghiu, Bihor, la 1 noiembrie 1940, următoarele: „În ziua de 21-22 octombrie, anul curent, s-a prezentat în comuna noastră un general, împreună cu un colonel, care ne-au luat la întrebări, că cum merge treaba pe la noi şi ne-au întrebat cum de ne-am gândit să rămânem în Ungaria [ori să plecăm]. Dar noi am văzut că numai aşa ne întreabă, ca de formă. Noi atunci am spus că voim să mergem în România, că noi nu mai putem suporta mizeria pe care o maltratează cu noi autorităţile maghiare. Atunci ei ne-au spus că putem să stăm în Ungaria, însă ei nu garantează pentru avutul şi viaţa noastră şi cu asta domnii au plecat spunându-ne că vom primi ordin când vom pleca. Şi a treia zi a venit colonelul la noi şi ne-a pus să iscălim un tablou în alb, că părăsim ţara fără să ne scoată ei, şi când vor veni actele, gata putem să plecăm imediat. Noi ne-am şi pregătit pentru plecare. Motivul care ne-a pus la această cale, să plecăm, este [că] văzând ce s-a întâmplat în comuna vecină Ianculeşti, pe[ste] care comună au venit vecinele comune ungureşti, iar noi de frică pentru păţania pe care au petrecut-o ei, ne-am înfricat şi ne-am pus de gând să plecăm, că şi în ziua de 4 octombrie, anul curent, a venit la noi un civil cu numele Pecsi, care a făcut cu 2 grăniceri unguri percheziţie în casele noastre, zicând că caută după arme. Însă la noi n-au găsit deloc [arme], decât beutură, pe care au băut-o şi s-au îmbătat şi au început a trage cu arma în geamurile bisericii, iar pe la ora şase seara au venit din nou trei soldaţi şi mai mulţi civili, care au început la spargerea ferestrelor de la casele noastre din comună. Soldaţii spărgeau, iar civilii luau tot ce găseau. Noi atunci am luat-o la fugă prin câmp, la o comună învecinată, unde aveam cunoscuţi, iar unii care au rămas de n-au putut fugi atunci, imediat i-au luat la bătaie. Unul dintre noi, apărându-se cu ceva bâtă, au venit jandarmii, care au adunat toată comuna şi i-au luat din nou la bătaie pe ai noştri, care au avut conflict cu civilii mai-nainte, pe care i-au bătut atâta până au trebuit să declare că ai noştri sunt vinovaţi.

Eu fiind primarul comunei, am plecat cu toată comuna la comuna Sanislău ca să reclamăm cele petrecute, căci nu mai puteam sta în comună, lăsând obiectele primăriei în primirea grănicerilor, precum şi mobilele mele. A doua zi am mers ca să le ridic, să le duc la gară, şi unde nu am găsit nimic, nici ferestre, nici măcar la o casă. După aceia, [jandarmii] au venit la noi în comuna Sanislău, unde au auzit că ne-am ascuns noi. Atunci, la doi dintre noi, cu numele Traian Mateaş şi Nicolae Bota, peste care au mers în casă şi au strigat la proprietar să-i dea afară pe coloniştii pe care-i găzduieşte, ca să beie sângele din ei. În acest timp au început să spargă geamurile, unde au intrat peste ei. Atunci, eu Traian Mateaş, am fugit şi ne-am urcat în podul casei, de unde eram silit să sar jos. M-au prins doi unguri, care m-au bătut. După ce am scăpat l-au prins pe Nicolae Bota, pe care l-au luat la bătaie. Dintre noi au rămas deţinuţi unsprezece, pe care i-a trimis la Penitenciarul Zalău, bătuţi, de care nu mai ştim nimic decât după cum am auzit că le-a promis că-i spânzură pe toţi. Nouă ne-au rămas toate averile ce le-am avut, case, porumb, floarea soarelui, cartofi, au rămas toate neculese, ba de la unii au luat şi vite şi bucate. Aceasta este declaraţia pe care o semnez cu mâna mea proprie, în numele tuturor locuitorilor din comuna Horia. Mai adăugăm către declaraţia noastră că vecinii din comunele din apropiere ne-au dus la biserică toate lucrurile ce le aveam, ne-au luat taurii, vierii comunei şi lemnele pregătite pentru casa pastorală, în valoare de 6000 lei, pe care le-au ridicat jandarmii din comuna Sanislău"[24].

În primele ore ale zilei de 5 septembrie 1940, ţăranii români au fost măcelăriţi, în special cei care trăiau în aceste localităţi şi alungaţi pur şi simplu din sate[25]. Ironizaţi că au plecat de bună voie, sau acuzaţi că au ascuns armele, steagurile iar pe cele ungureşti refuză să le arboreze. În alte locuri salvaţi (cazul satului Răduleşti), de preotul din satul Ghenci, care i-a îndemnat pe coloniştii români să se apere noaptea împotriva oricui ar fi îndrăznit să intre în sat pe timpul nopţii, şi i-a avertizat pe unguri că nu au ce căuta la coloniştii români. Fetele şi femeile se ascundeau ziua prin lanurile de porumb ca să fie la adăpost de înfierbântatele minţi dezlănţuite de teroarea ungurească.

Despre evenimentul petrecut în colonia Ianculeşti preotul Gheorghe Munteanu a lăsat o declaraţie tulburătoare, document păstrat în arhiva bisericii din sat, arătând starea românilor din localitate după criminalul Diktat nazisto-fascisto-horthyst de la Viena, din 30 august 1940. „După cedarea Ardealului, eu şi familia mea, în baza ordinului Prea Sfinţitului Episcop, am rămas în localitate, în mijlocul credincioşilor mei, pentru a-i îmbărbăta şi pentru a le aduce o mângâiere, a le insufla încredere în lupta pentru păstrarea credinţei strămoşeşti şi în Neamul nostru Românesc. Dar după ce armata fascisto-hortystă a intrat în Carei, în primele zile din luna septembrie 1940, eu şi alţi români din Ianculeşti am fost ridicaţi de jandarmii unguri, cu pană de cocoş la pălărie şi am fost duşi la Comandamentul Jandarmeriei din Carei. Soţia mea a fost alungată din casa parohială, apoi bătută cu sălbăticie. Nu s-a ţinut cont că este femeie şi mamă. După trei zile am fost eliberaţi. Când am ajuns în Ianculeşti, am găsit satul devastat de bande de huligani unguri din Carei, Tiream, Petreşti, Sanislău, Ciumeşti, împreună cu alţii veniţi din Ungaria care au terorizat prin bătăi sălbatice sătenii. Au fost sparte toate geamurile caselor, la unele le-au scos şi uşile, apoi au desfăcut gardurile, au furat tot ce găseau: haine, cereale, animale şi păsări. La stogurile de fân din grădini le-au dat foc. Era un coşmar apocaliptic. Biserica a fost pângărită cu fecale umane şi animaliere, au spart geamurile şi uşa de la intrare, apoi băncile şi iconostasul.

Acele bande veneau noaptea, plini de băutură şi ură animalică, dansau în jurul focului şi cântau cântece revanşarde antiromâneşti. În fiecare noapte se trăgeau focuri de armă asupra oamenilor care circulau prin sat. Mulţi români au fugit în câmp împreună cu familiile şi copiii pentru a nu fi ucişi. Cei care erau prinşi, indiferent că era femeie sau bărbat, erau dezbrăcaţi la pielea goală, fiind bătuţi până îşi pierdeau cunoştinţa, după care erau aruncaţi în şanţuri. Aceeaşi ură se manifesta şi asupra învăţătorilor şi a profesorilor. Fasciştii-hortyşti urmăreau ca românii din sat să nu aibă conducători.

În zilele de 11, 12, 13 octombrie 1940, o haită mare de unguri-hortyşti din Carei, condusă de preotul reformat, înarmaţi cu puşti, pari, furci, securi, lanţuri şi alte corpuri contondente, însoţiţi de jandarmi, au rănit 26 de români din care doi au murit pe loc. În ziua de 15 octombrie 1940, o trupă de jandarmi însoţiţi de huligani unguri din Carei, s-au deplasat în satul nostru. I-au scos în stradă pe toţi românii în centrul satului, apoi i-au încolonat pe patru rânduri. Cei răniţi au fost puşi pe tărgi improvizate, apoi au fost conduşi pe jos 7 km până la gara din Carei, urcaţi în vagoane de vite şi expediaţi spre frontiera cu România. La plecarea noastră din sat nu am avut voie să luăm nimic. Totuşi unii dintre noi am pus alimente şi apă. Nu am putut nici să-i îngropăm pe cei care au fost ucişi.

Până la frontiera cu România, dintre cei răniţi au mai decedat patru persoane. Să vezi şi să nu crezi: la gara din Carei am fost învinovăţiţi că ne-am răsculat împotriva ungurilor şi că nu am vrut să predăm armele şi muniţiile pe care le deţineam precum şi că am ascuns drapelele româneşti, iar cele ungureşti le-am ars şi nu am vrut să le arborăm. După alungarea noastră, în casele noastre au fost aduşi din Ungaria cetăţeni unguri din formaţia paramilitară „Vitez Rend" (din „Ordinul Vitejilor"). Dealtfel, satul nostru în perioada 1940-1945 a fost numit „Vitez Telek" („Satul Vitejilor").

Mărturia preotului din Ianculeşti este confirmată şi de alte declaraţii, ca de pildă aceia a unui învăţător din satul vecin, Vezendiu. Podină Dumitru, pe 27 octombrie 1940 declară că fiind demobilizat, a plecat acasă să-şi ridice hainele şi cărţile ce le avea pe acolo. N-a voit să rămână prea mult timp pe acolo, dar datorită faptelor pe care le-a văzut, s-a hotărât să rămână până putea sta. În acel timp s-au întâmplat lucruri, „pe care nu vi le declar ca să zic că sunt revoltat, doar numai realitatea ce am văzut-o cu ochii. În zilele de 11-12-13 octombrie, anul curent, a fost devastată colonia Ianculeşti. [Ungurii] au distrus totul, până şi ultimele haine le-au furat. După părerea mea [acţiunea] a fost făcută cu ştirea autorităţilor, deoarece [acestea] crezând că coloniştii se vor opune la [cei] vreo 130 [de unguri]. După atacul [dat] de civili au sosit şi domnii jandarmi şi un comisar de salvare de la Carei, un medic, pentru a-i interna în spital pe cei răniţi dintre ai lor. N-a fost de ajuns [că] coloniştii au stat la noi în comună 4 zile, [ci] când s-au dus la Carei să-şi scoată permisie, acolo au fost închişi şi bătuţi. După acele zile [ungurii] au continuat cu atacurile asupra comunelor din jur, încât [oamenii] au stat în alarmă şi stau şi azi în toate nopţile. Comunele [sunt] curat româneşti şi nu e voie să se înveţe româneşte, [ci] numai ungureşte. Din acest motiv învăţătorii şi-au dat demisia, şi au fost numiţi [alţii] de la Debreţin. Dacă mergi [undeva], trebuie să stai cu ochii în patru, deoarece în orice moment poţi fi prins de gât şi dus la Poliţie. Pentru ce? De limba română, nici vorbă"[26].

A fost doar începutul atrocităţilor, la frontieră, din primele zile ale ocupaţiei. Ce a urmat la Ip reiese din declaraţia dată de Hogbila Gheorghe, învăţător timp de trei ani în comuna Cerâşa, judeţul Sălaj. Acesta s-a refugiat deoarece nu ştia ungureşte, ori limba română nu se mai folosea nici la şcoală şi nici la biserică. Unii dintre morţi au fost îngropaţi cu preoţi unguri, în timp ce altora li s-a interzis şi folosirea clopotului! Învăţătorul declara că a plecat şi pentru faptul că „am fost îngrozit de măcelul întâmplat în ziua de „Ziua Crucii", unde ungurii au omorât peste o sută cinzeci de persoane, între care au fost şi copii de la etatea de trei săptămâni. Cazul a fost în comuna Ip"[27]. Averea sa în valoare de 35400 lei a vândut-o pentru suma totală de 7000 lei. Acest episod este confirmat şi de o altă declaraţie dată de Tegriş Gheorghe, din comuna Marca[28], care confirmă numele românilor din sat omorâţi pe motivul că „sunt români", iar în Ip, „i-au omorât aproape pe toţi românii, îngropându-i într-o groapă de var"[29]. Confirmarea atrocităţilor ungureşti rezultă şi din declaraţia dată de un contabil din Nuşfalău, dat afară din serviciu căci nu ştia ungureşte. Tegreşiu Pavel mai avea ştiinţă în afară de cazurile de la Ip, şi următoarele cazuri: „În comuna Nuşfalău, la intrarea trupelor maghiare, mergeau spre casă, la comuna Sumal, 11 persoane, adică 9 bărbaţi şi 2 femei. La ieşirea din comună au fost jefuiţi de bani, batjocoriţi şi persecutaţi, duşi între comuna Nuşfalău şi Zăoan unde i-au omorât, lăsându-i dezbrăcaţi complet. Dintre oameni, majoritatea au fost din comuna Sumal, judeţul Sălaj, 6 persoane au fost din comuna Almăş, judeţul Bihor. Sunt îngropaţi la gâtul morii domnului Hudea Nicolae. În comuna Cosniciul de Sus au mai fost omorâţi 13 persoane, acuzate că au fost legionari. În comuna Cerâşa au fost executaţi 13 români, 4 jidani şi 9 slovaci. În comuna Halmăşd a fost împuşcat primarul comunei, Moisa Vasile, pe motivul că nu ştia să dea date precise despre persoana Druscaş Dumitru"[30].
- Va urma -

--------------------------------------------------------
[19] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 206. Blaga Maria, declara în faţa comisiei, pe data de 28 octombrie, că s-a refugiat „pentru a urma studiile mai departe în România, fiind elevă în clasa a V-a Liceul Industrial, terminând patru clase la Liceul Industrial „Domniţa Ileana", căci în Ungaria era imposibil de urmat datorită relelor tratamente ce fac ungurii cu românii. Părinţii i-am lăsat în comuna Tărian. Am plecat cu consimţământul părinţilor. În comuna Tărian, pe când eram la o verişoară a mea, se afla o unguroaică care şi-a trimis fiul să caute o broască. Băiatul a adus broasca şi a aruncat-o pe mine, zicând că aşa trebuie făcut cu olahii (valahii – n.n.) şi că toţi olahii care au mai rămas trebuie să se ducă după alţii care au fugit deja. În comuna Sântianoş (Sântion – n.n.) doi soldaţi unguri s-au dus la locuitorul român Tiponuţ, în timpul nopţii, şi au aşezat întreaga familie după vârsta membrilor ei, împuşcându-l pe Tiponuţ în cap. în acest timp, soţia şi fetele au reuşit să fugă pe fereastră, ascunzându-se în porumb. Apoi l-au împuşcat şi pe un fiu al acestuia. Ambii au fost duşi la spital, unde au murit în chinuri grozave. Aceasta pentru singurul motiv că este olah, zicând că aşa vor face cu toţi românii, ca să nu mai rămână picior de valah. În comuna Tărian, pe învăţătorul Oros Ioan, când i-au făcut percheziţie autorităţile maghiare, un detectiv l-a strâns de nas oprindu-i respiraţia şi chinuindu-l, punându-i în vedere să plece, că la unguri nu va mai domni ca la români, şi l-au tratat în aşa fel, până a fost silit să plece din comună. Lui Varga Balaj, din comuna Tărian, i-au spart toată casa, făcând-o zob. S-a dus la preotul maghiar, care mai înainte a spus că dacă ungurii vor face ceva românilor, aceştia să se ducă să-i aducă la cunoştinţă. Acesta i-a adus cazul său la cunoştinţă şi răspunsul preotului a fost, zicându-i că prea puţin i-au făcut ungurii lui, că ei destul au suferit de la români. Blaga Maria ţi-a încheiat declaraţia cu următoarele „PS - Când au intrat trupele maghiare în comună, o femeie maghiară conducea porcii săi cu un steag tricolor românesc. Pe femeie o cheamă Varga Ana. Românca Urs Maria a întrebat-o „aşa a ajuns tricolorul român?". Varga Ana i-a răspuns că acest steag este bun numai pentru a speria porcii cu el, şi că are să-l încalţe ca obiele toţi ungurii, acest steag tricolor român".
[20] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 234
[21] DECRET nr. 3.610 din 23 iulie 1921 privind aprobarea Legii pentru Reforma agrara din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures, Emitent: Parlamentul, Publicat în Monitorul Oficial nr. 93 din 30 iulie 1921. ART. 113 Întreaga opera-ţie a colonizării regiunilor având populaţie rară în înţelesul legii de faţă e încredinţată Casei centrale a împroprietăririi, care ia măsurile necesare pentru alcătuirea de sate noi, sau mărirea celor existente.
ART. 114 Casa centrală a împroprietăririi determină localităţile în care urmează a se face colonizarea, stabilind, potrivit cu nevoile locale şi cu dezvoltarea viitoare, numărul loturilor ce pot forma rezervele, vetrele de sat, porţiunile pentru sporirea vetrelor şi izlazurilor comunale înfiinţate, loturile pentru şcoală, diferite aşezăminte de interes public şi execută lucrările necesare.
[22] Satul a fost înfiinţat în anul 1925 de către 99 de familii venite din Munţii Apuseni, din judeţele Cluj, Alba şi Turda, din vestitele localităţi Alba Iulia, Albac, Horea, Arada, Scărişoara şi altele. În total însumau 520 de persoane. Având în vedere că pe lângă bunici, familiile tinere aveau mulţi copii, în medie între şase şi opt, în anul 1940 comunitatea număra peste 700 de locuitori. Sătenii întemeietori ai satului au primit 12 iugăre de pământ în hotar si 24 ari loc de casă.
[23] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 213. Gaşpar Ioan din colonia Lucăceni „Declar că m-am refugiat pentru că ungurii au venit şi ne-au luat tot ce am avut: bucate, vite, haine şi casele le-au dărâmat, iar dintre noi, care nu au fugit, i-au luat la bătaie. O femeie care venise mai târziu de la moară(din Carei), au găsit-o în cale şi au omorât-o. I-au dat cu furca în cap, şi după ce au văzut că nu a murit, îndată i-au dat şi cu un cuţit în gât. Şi după ce a murit, au luat-o şi au tras-o până acasă la ea şi au pus-o în patul ei. Numele femeii este soţia lui Babici Ioan. După aceea, am mai primit o bătaie în Carei de la nişte hamali, care ne cunoşteau că suntem români. Noi, după ce am scăpat de la ei, ne-am ascuns la un român din Carei. Pământul pe care l-am primit ca colonizat, a rămas cu porumb pe el în valoare de 40000 lei şi casa cu grajdul în valoare de 200000 lei".
[24] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 9
[25] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 136. Subsemnatul Nistor Ioan, de ani 66, de religie ortodox, de profesiune plugar, fost cu domiciliul în Salonta, în Str. Emanuil Gojdu nr. 14, asupra celor întrebate declar următoarele: În anul 1928 am fost împroprietărit din partea statului cu 10 iugăre de pământ. Afară de acest pământ am mai avut în Salonta o casă, un grajd, 15 căruţe de fân, etc. Când au venit ungurii ne-au făcut percheziţie de arme şi de bani prin toată locuinţa şi prin curte. Văzând că nu găsesc nici arme nici bani, m-au luat la bătaie împreună cu copiii mei, cu palmele şi cu pumnii. Pe soţie au blamat-o şi au batjocorit-o cum au ştiut mai murdar. Din 14 septembrie, jandarmii unguri ne-au dat afară din casă şi din comună, cu armele, spunându-ne să plecăm de pe locurile acelea căci nu mai avem ce căuta, căci destul am împuţit pământul maghiar 22 ani. Din proprietatea mea mi-am salvat 1000 kg grâu, haine, mobilele din casă şi 7 vite. Tot ce mi-a rămas acolo se evaluează la 100000 lei. Acum am rămas fără casă şi stau cu familia mea pe câmp, la 2 km de graniţă. Aceasta declar, susţin şi semnez propriu.
[26] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 13
[27] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 211
[28] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 145/1940-1942, f. 1, Astăzi 24 octombrie 1940, se prezintă în faţa noastră domnul Silaghi Ioan, în vârstă de 25 ani, născut în comuna Marca, judeţul Sălaj, şi domiciliat în aceeaşi comună până la data refugiului său, întâmplată în ziua de 6 octombrie 1940, când graţie unor împrejurări fericite, prin escaladarea unui geam a reuşit să scape din arestul maghiar, deoarece spune el am fost ţinuţi închişi 9 zile, în care timp nu ni s-a dat de mâncare decât o singură dată pe zi, şi atunci din mâncarea adusă de la locuinţele noastre, în cantitate foarte redusă. În închisoare am fost un număr de 13 persoane, sub motivul că suntem legionari. Din totalul de 13, am reuşit ca să fugim 2, şi anume, subsemnatul şi Olar Ioan, în etate de 50 ani, cantor al bisericii din acea comună. Domnul Olar a reuşit să evadeze complet dezbrăcat. Jandarmii unguri, împreună cu armata maghiară au luat la bătaie pe toţi locuitorii satului, pentru ca să-i restituie pe fugari. Mai grav dintre toţi, a fost bătut Agrinaş Vasile, care a reuşit să scape din mâna maltratatorilor fugind pe geam. Ceilalţi 11 rămaşi în închisoare au fost transportaţi legaţi în direcţie necunoscută. Subsemnatul am reuşit să ajung pe teritoriul român prin păduri, după un drum de 2 săptămâni. Hainele ce le am pe mine în prezent mi-au fost date de autorităţile române, deoarece eu am reuşit să scap numai în albituri şi desculţ. În timpul când am fost la închisoare, am fost ţinuţi acolo sub motivul că suntem legionari şi suntem „de-ai lui Hitler". Soldaţii unguri înjurau pe Hitler, spunând că ei nu ascultă de nimeni alţii, decât de italieni. În ziua de 16 septembrie 1940, Regimentul 33 Honvezi, care forma armata de ocupaţie, după ce a jefuit toată comuna, a împuşcat mortal 5 români, şi anume: Cosma Pop Ştefan, Pop Ioan, cioban, Şumălan Ioan, Balota Ioan şi Balota Ilie. În afară de aceştia, au fost grav răniţi încă, Chişmanci Ana, care a fost împuşcată pe sub claviculă cu 2 cartuşe şi Soponea Teodor din comuna Cosniciu de Jos. Din populaţia minoritară au fost omorâţi următorii: Vaslavici Ioan împreună cu fiica lui, sub motivul că sunt de rasă germano-slovaci. În acelaşi timp, pentru satisfacerea poftei de jaf, au fost omorâţi şi evreii Frid Marton şi Frid Iţic, chiar în locuinţele lor, după ce au fost jefuiţi de toţi banii. Alte omoruri au fost săvârşite de către armata maghiară în comuna Cosniciu de Sus, unde au fost împuşcaţi 13 persoane, dintre care 4 au fost măcelărite cu baionetele, între acestea fiind şi o femeie, care a fost legată de cal şi târâtă prin comună până a murit. Numele acestor persoane este: Biriş Vasile, de 55-60 ani, Roşan Vasile, de 55-60 ani, frate cu primarul din acea comună, Jurcuţ Alexandru de 34 ani, Costălaş Dumitru de 50 ani, împreună cu soţia sa, Nişcaş Gheorghe de 48 ani. Numele celorlalte persoane nu-l ştiu, deoarece erau din comuna vecină cu mine şi nu-i cunoşteam pe toţi. Şase dintre aceste persoane au fost împuşcate în curtea Primăriei, unde au fost lăsate până a doua zi, când s-a permis familiilor lor să le ridice şi să le înmormânteze fără nici o ceremonie şi fără preot. Hârţe Gavril a fost împuşcat în pădure, Jurcuţ Alexandru, pe stradă, iar celelalte persoane au fost omorâte acolo unde au fost prinse. Şi aceştia au fost înmormântaţi fără nici o ceremonie, nepermiţându-se să fie adus preotul şi să fie înmormântaţi după ritul creştin. După ce am fost arestaţi la şcoală, soldaţii unguri împreună cu ofiţerii lor ne-au dezbrăcat pe toţi de la brâu în sus şi ne-au făcut percheziţii corporale, confiscându-ne lucrurile de valoare, ca ceasornice, inele etc. şi banii ce-i aveam asupra noastră. Astfel, de la cei 17 inşi câţi am fost arestaţi la şcoală, ni s-a luat suma de 200000 lei, fiind ameninţaţi cu moartea, ţinându-ne baioneta în piept şi revolverul gata să tragă în noi în cazul când am fi refuzat să le dăm toţi banii ce-i aveam. Am fost examinaţi foarte amănunţit, dacă nu cumva aveam tatuate pe corp vreo figură sau vreun semn, spunându-ne că avem mare noroc că nu avem nici un semn pe corp, căci altfel ne-ar fi împuşcat imediat, făcând din noi „gardă de sânge" în loc de „gardă de fier", fiindcă ţinem cu românii din România.
[29] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 212
[30] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 208
footer