Revista Art-emis
Situația și contextul istoric din august 1940 (2) PDF Imprimare Email
Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Dutu   
Miercuri, 30 August 2017 21:01

30 august 1940 Diktatul de la Viena12 august 1940 - Ion Gigurtu și Mihail Manoilescu: „Noi considerăm Cadrilaterul în această clipă, după recomandarea cu caracter de quasi arbitraj a Führer-ului, ca fiind deja retrocedat Bulgariei...". În vara anului 1940, beneficiind de sprijinul Uniunii Sovietice și al Germaniei, guvernul bulgar și-a intensificat pretențiile revizioniste față de România în ceea ce privește Cadrilaterul. Îndreptându-și atenţia principală spre graniţa de vest a ţării, unde Ungaria, sprijinită și ea de Germania și Italia, făcea presiuni puternice, guvernul român și-a manifestat resemnarea în ceea ce privește granița de sud a Dobrogei.

15 iunie 1940. În timpul întâlnirii cu Bogdan Filov, Hitler își exprimă sprijinul față de pretențiile revizioniste bulgare.

20 iunie 1940. V.M. Molotov declară lui Augusto Rosso, ambasadorul italian la Moscova, că „guvernul sovietic consideră întemeiate pretenţiile Bulgariei asupra Dobrogei și asupra unui acces la Marea Egee".

1 iulie 1940. Joachim von Ribbentrop comunică Legației germane de la Sofia, poziția Germaniei față de „problema bulgaro-română": „Germania nu este interesată din punct de vedere politic în aceste probleme balcanice. Noi suntem interesați numai de considerente economice, ca pacea și liniștea să nu fie tulburate în Balcani. În consecință, noi ne pronunțăm în favoarea unei rezolvări pașnice, rezolvare la care s-a ajuns deja între România și Uniunea Sovietică, asupra Basarabiei și Bucovinei de nord. Noi manifestăm o înțelegere deplină față de dorințele revizioniste ale Bulgariei față de România. Noi considerăm însă că ceasul realizării acestor dorințe nu a sosit încă și suntem convinși că o soluționare satisfăcătoare a prolemei Dobrogei, în favoarea Bulgariei, poate fi realizată numai după restaurarea păcii în Europa. Atunci noi vom fi de asemenea pregătiți să exercităm influența noastră în favoarea unei astfel de soluționări".

10 iulie 1940. Ziarul bulgăresc „Utro" scrie: „Nicicând, nici pentru o clipă de la semnarea tratatului de la Neuilly, Bulgaria nu s-a împăcat, nici pe față, nici cu gândul, ci această opresiune. Nu numai Bulgaria, dar niciun bulgar nu s-a putut împăca cu tratatul de la Neuilly... Pământul se învârtește și împreună cu el se învârtesc toate. Vremurile se schimbă. Astăzi, Pactul balcanic nu este nmic altceva decât o iluzie, iar iluzia cu care Bulgaria a rămas mâine va fi o realitate".

27 iulie 1940. Hitler declară lui Bogdan Filov că „simte o obligație morală să ajute Bulgaria" și că a sfătuit pe români să se înțeleagă cu ungurii și bulgarii.

31 iulie 1940. Wilhelm Fabricius prezintă lui Mihail Manoilescu o foiţă de hârtie de culoare verde cu următorul text: „Führer-ul socotește retrocedarea Dobrogei de sud în graniţa de la 1913, inclusiv Silistra și Balcicul, ca o soluţie extraordinar de loială și de dreaptă, care trebuie acceptată pur și simplu; el însuși a dat bulgarilor sfatul să nu pretindă mai mult, așa ca să nu intre într-un sistem de târguieli cu românii". Uluit, ministrul român al Afacerilor Străine, apreciază că o asemenea intervenţie avea „un adevărat caracter de sentinţă arbitrară", cu atât mai mult cu cât era „absolut sigur că de această comunicare au luat act și bulgarii".

2 august 1940. Subsecretarul se stat german Weiszacker cere ambasadorului român la Berlin ca România să înceapă cât mai curând și să finalizeze cât mai repede tratative directe cu Ungaria și Bulgaria. Presiuni asemănătoare a făcut, la București, și ministrul german, Manfred von Killinger.

3 august 1940. Încercând să schimbe decizia germană în problema Cadrilaterului, ministrul român al Afacerilor Străine trimite câte un Memorandum lui Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, fapt care a creat iritare la Berlin, subsecretarul de stat și șeful protocolului refuzând să primească documentul și să-l înainteze ministrului de Externe german. Mai mult, acesta a comunicat că „ar fi cu totul împotriva intereselor României dacă am mai stărui în acestă chestiune în care Hitler și-a spus cuvântul fiindcă aceasta ne-ar dezavantaja la tratativele mult mai importante pe care le avem cu Ungaria".

Victor Cădere, ambasadorul român la Begrad, se întâlnește (la Sofia) cu primul-ministrul bulgar și cu ministrul de Externe, făcând cunoscut că românii erau de acord să cedeze Cadrilaterul, dar doreau să păstreze Silistra și o suprafaţă de circa 2 000 kmp, între vechea frontieră, litoralul Mării Negre și o linie care ar fi plecat de la vest de Balcic spre nord. „Din nenorocire - consemna Mihail Manoilescu - bulgarii erau încurajaţi de toată lumea în rezistenţa lor și anume nu numai de puterile Axei, ci și de ministrul Angliei la Sofia. Cât despre ministrul U.R.S.S., el propune chiar o frontieră comună între Bulgaria și Rusia prin împărţirea Dobrogei românești". „În acest context, ministrul de Externe bulgar refuză să trimită delegaţi la București înainte ca românii să recunoască „cedarea integrală a Cadrilaterului".

8 august 1940. De la Sofia, Victor Cădere informează că bulgarii „pretind frontiera anterioară anului 1913, ca frontiera păcii definitive între România și Bulgaria".

10 august 1940. Mihail Manoilescu propune lui Ivan Popov să se întâlnească pe un vapor pe Dunăre, dar ministrul bulgar de Externe refuză. „Anticipând cedarea Cadrilaterului, autoritățile militare române întocmesc un studiu privind retragerea trupelor.

12 august 1940. Ion Gigurtu și Mihail Manoilescu convoacă pe ministrul bulgar la București căruia îi declară: „Noi considerăm Cadrilaterul în această clipă, după recomandarea cu caracter de quasi arbitraj a Führer-ului ca fiind deja retrocedat Bulgariei și formulăm problema invers, și anume, dacă bulgarii înţeleg să dea un gaj de prietenie pentru noi lăsându-ne o porţiune din Cadrilater (Silistra și Coasta, inclusiv Balcicul), atrăgând atenţia că preferinţa noastră merge spre Coastă cu Balcicul. Dacă Bulgaria nu cedează nimic din poziţia pe care o are graţie unei conjuncturi, tot o conjunctură poate într-o zi să schimbe situaţia".

14 august 1940. Guvernul bulgar refuză să renunțe la Silistra și la Balcic.

15 august 1940. În Cadrilater, trupele bulgare se află la 4 km de frontieră.

16 august 1940. Mihail Manoilescu cere lui Eugen Filotti să solicite bulgarilor „o cât de mică dovadă a prieteniei lor", să amintească regelui Boris al III-lea „gestul făcut de regele Carol I, care a renunțat în 1913 la o graniță mai largă pentru a cruța castelul regal de la Euxinograd, lăsând să se înțeleagă transparent că că am fi avut dreptul astăzi la un tratament reciproc". În ceea ce privește castelul regal de la Balcic, în situația în care acesta ar fi fost „definitiv pierdut", ministrul român al Afacerilor externe propunea să se încerce să se releve posibilitatea ca acesta să fie considerat ca anexă a Legației române de la Sofia, așa cum am dorit să fie considerată și Capela română de la Plevna, adică aceste două monumente ale neamului, unul care conține osemintele eroilor de la 1877, iar celălalt inima reginei maria, să se bucure de extrateritorialitate".

17 august 1940. La Sofia, Eugen Filotti înmânează un Memoriu în care arată că „împăcarea definitivă a poporului bulgar cu cel român nu poate fi concepută altfel decât prin dovezi de comprehensiune date de amândouă părţile". Apoi este primit în audienţă și de regele Boris al III-lea. Și de această dată propunerile românești au fost respinse.

24 august 1940. Tratative româno-ungare de la Turnu Severin.

Hory Andras: „Nu este azi întâia zi când România a luat cunoștință de dorințele Ungariei: 20 de ani le-am susținut".
Valer Pop: „Nu putem lua în considerare nici astăzi și nici în viitor propuneri care trec sub stăpânire străină chiar și numai un singur român".

Înainte de reluarea discuțiilor româno-ungare de la Turnu Severin, Hory András a declarat neoficial lui Valer Pop că deoarece nu a reușit să convingă guvernul ungar să accepte ca bază de discuții principiul etnic și schimbul de populație, tratativele nu se mai puteau desfășura eficient dacă guvernul român nu va prezenta o contrapropunere concretă în ceea ce privește noua frontieră. Apoi, în cadrul oficial, șeful delegației ungare a citit un memoriu al guvernului de la Budapesta în care se preciza că „Ungaria vrea să obțină revendicările sale pe căi pașnice", că guvernul ungar „nici nu vrea, nici nu poate face să emigreze secuii de la vetrele lor, niciodată și sub nicio condiție". În continuare, în document se punea tranșant problema: „Dacă guvernul român vrea, da sau nu, să desemneze teritoriile pe care este gata a le retroceda Ungariei", căci „nu există altă procedură care să permită de a termina faza cea mai primejdioasă a negocierilor în curs". În cazul în care delegația română refuza „să desemneze teritoriile pe care guvernul român ar fi gata să le retrocedeze Ungariei" acesta „ar trebui să dea fără ezitare răspunsul său negativ". Altfel, șederea delegației ungare la Turnu Severin „va deveni inutilă și va lua sfârșit".

Constatând că memoriul guvernului unagar se întemeia pe principiul retrocedării de teritorii, fără a ține seama de realitatea etnică", Valer Pop a declarat, în numele guvernului român, că nu poate accepta „o astfel de propunere ca bază pentru negocieri".
În replică Hory András a declarat și el: „Fiindcă, potrivit instrucțiunilor mele", îmi este cu neputință să negociez pe altă bază trebuie să declar, cu cel mai mare regret, că nu pot trata mai departe". Apoi a adăugat: „Am făcut o propunere de compromis. Am avut onoarea de a vă comunica și în aceste conversații particulare că aceasta a fost pentru noi o mare jertfă. Nu este azi întâia zi când România a luat cunoștință de dorințele Ungariei: 20 de ani le-am susținut... Am spus de la început că este vorba de o chestiune teritorială, natural cu toate consecințele etnice... Găsim că nu se poate rezolva chestiunea decât numai pe bază teritorială".

La rându-i, Valer Pop a replicat: „Noi, România, nu avem de dezlegat cu Ungaria nicio chestiune teritorială. Suntem însă dispuși și gata să solicităm chestiuni naționale și etnice, chiar a le rezolva definitiv. Propunerea, care este o propunere teritorială și exclusiv teritorială, deoarece trece sub stăpânire străină peste 2 milioane de români și exclude putința schimbului, deoarece în restul Transilvaniei ar rămâne numai 162.000 de unguri - regret că trebuie să o spun încă odată - nu este o propunere de compromis. Nu putem lua în considerare nici astăzi și nici în viitor propuneri care trec sub stăpânire străină chiar și numai un singur român. După cum însă nu vrem să trecem sub stăpânire străină niciun singur român, la fel suntem gata a accepta o soluție care nu mai menține niciun singur ungur sub dominație străină".

În final, ședința s-a încheiat după ce s-a redactat, de comun acord, un Comunicat în care se preciza că discuțiile s-au încheiat la cererea delegației ungare. Încercând să creeze o nouă bază pentru discuții, Mihail Manoilescu a reproșat lui Valer Pop (în seara zilei, printr-o telegramă)ca a fost surprins (împreună cu prim-ministrul Ion Gigurtu) că a dat ,,un răspuns atât de tranșant" înainte de a-l și i-a cerut să comunice lui Hory András că în ședința următoare delegația română va prezenta o documentare completă și o motivare a punctului său de vedere și o hartă care să ilustreze concepția românească privind spațiul vital ce trebuia acordat Ungariei în cadrul schimbului de populație.
Contrariat de aceste instrucțiuni, Valer Pop a comunicat guvernului român că modificarea ultimei declarații a delegației române „ar fi o mare greșeală și nu ar însemna altceva decât confirmarea noastră la tactica urmărită de delegația maghiară, și mai ales, la sugestiile insistente făcute în convorbirile particulare care s-au întețit în cursul zilei de astăzi, și anume: de a le prezenta o propunere cu caracter teritorial, indicând o linie de frontieră fără ca, în prealabil, ei să fi dat adeziunea lor, pentru soluționarea litigiului româno-ungar, la principiul etnic realizabil prin schimb de populație [...] Tactica delegației ungare este evidentă: ei urmăresc de a putea ajunge la două propuneri teritoriale care să stea față în față și între care, fie prin meditațiune, fie prin negociere, fie prin arbitraj, să poată obține media, ceea ce ar fi absolut inacceptabil din punctul de vedere al intereselor românești. Răspunsul meu a fost dat în strictă conformitate cu hotărârea unanimă a Consiliului de Coroană, cu instrucțiunile dvs.". În continuare, șeful delegației române făcea cunoscut că deoarece aceste instrucțiuni erau „în contrazicere cu convingerile mele intime și de nezdruncinat", în situația în care se insista în transmiterea lor delegației ungare, cu această misiune să fie însărcinat Dinu Hiott.

Mihail Manoilescu i-a a răspuns că propunerea ungurilor de a lăsa pe loc pe secui „ne avantajează pe noi" întrucât urma să se dea „un spațiu vital mult mai mic ungurilor" în cadrul principiului etnic și a schimbului de populație. Valer Pop nu sa-a lăsat intimidat și i-a răspuns că la Burcurești „este interpretat greșit sensul adevărat al notei maghiare": „Ungurii vor să lase pe loc cu orice preț pe secui însă cu condiția ca aceștia să fie puși sub suzeranitatea statului maghiar, deci pasagiile respective din notă nu pot fi interpretate în mod favorabil nouă. Linia de frontieră, chiar în cazul eliminării ungurilor numai din regiunea de vest și din diaspora, va fi atât de adânc deplasată către interior încât toate nedumeririle și temerile mele exprimate în comunicarea anterioară rămân în picioare; de altfel, ungurii ne-au spus și ne-au lăsat să înțelegem că chiar dacă noi am face indicarea frontierei în temeiul principiului etnic ei vor considera propunerea făcută tot ca una cu caracter teritorial.... Îmi declin pentru mine orice răspundere pentru urmările ce ar putea decurge din prezentarea unei linii de frontieră înainte de acceptarea principiului etnic și a schimbului de populație de către Ungaria, chiar făcând toate rezervele indicate de dvs".
Pentru „a nu ne da în spectacol față de delegația ungară", Mihail Manoilescu s-a lăsat convins și a acceptat punctul de vedere al lui Valer Pop.

Reîntâlnindu-se cu Hory András, șeful delegației române i-a comunicat că guvernul român insista pentru continuarea negocierilor și i-a comunicat noua inițiativă românească: „Guvernul român este dispus a face o propunere însoțită de o hartă, cu indicarea frontierei rezultând din aplicarea schimbului de populație pentru toți ungurii din Ardeal, în afară de secui. Întinderea teritorială a propunerii României este în mod absolut condiționată de efectiva deplasare a acestor unguri din Ardeal, fără de care contrapropunerea noastră nu are niciun sens și nicio valabilitate". Cu aceasta, tratativele româno-ungare de la Turnu Severin au luat sfârșit.

August 1940. Tratative româno-bulgare la Craiova.

Mihail Manoilescu: „Recomandările Axei, mai ales ale Berlinului, explică această grabă".
Începute la Craiova, la 19 august 1940, tratativele româno-bulgare au fost primite cu satisfacţie de presa bulgară („Dness", „Dnevnik", „Slovo", „Mir" etc.). Publicaţia „Mir" a apreciat că „După 27 de ani relaţiile româno-bulgare sunt îndreptate pentru prima oară pe calea cea justă", iar „Zaria" a informat că „Anunţarea iminentă a definitivei rezolvări a chestiunii Dobrogei meridionale provoacă o profundă satisfacţie morală tuturor bulgarilor". În schimb, presa română a consemnat extrem de sumar evenimentul („Universul" din 30 august 1940: „Se pare că un spirit de înţelegere reciprocă a complexelor situaţii însufleţește cele două delegaţii și că toate problemele conexe în legătură cu chestiunile fundamentale își vor găsi și ele o fundamentală dezlegare".
Referindu-se la clauza de amiciţie pe care bulgarii doreau să o insereze în viitorul tratat, Mihail Manoilescu prezintă astfel, în memoriile sale, discuţia dintre cei doi șefi de delegaţii:

Alexandru Cretzianu: Situaţia este acum schimbată și nu din vina noastră. Nu văd cum s-ar putea concepe un tratat de amiciţie în momentul în care se refuză chiar a se discuta punctul de vedere atât de moderat care a fost înfăţișat de noi în chestiunea teritorială. Opinia publică românească ar considera desigur aproape ca o batjocură să se vorbească de amiciţie în asemenea momente. La replica lui Pomenov: Dar Dvs. respingeţi amiciţia bulgară?, Cretzianu i-a răspuns: Dvs. sunteţi aceia care respingeţi amiciţia română, arătându-vă intransigenţi și insistând asupra unor soluţiuni care nu pot fi privite decât cu cea mai adăâncă nemulţumire de opinia noatră publică".

În cadrul dicuţiilor dintre delegaţii militari, generalul Gheorghe Potopeanu și-a exprimat dorinţa ca discuţiile să fie finalizate operativ: „La ce bun să ascundem că fiecare dintre noi mai avem și alte probleme de rezolvat, poate mult mai importante? Avem deci un egal interes de a termina repede. Dar repede nu va să zică precipitat. Și apoi esenţialul este de a încheia repede textele nu de a da peste cap execuţia". Pentru a determina volumul mișcărilor de populaţie și de materiale generalul român a propus să se ia ca bază de discuție că erau de transferat 50.000 de români și 50.000 de bulgari, dispuși pe o suprafaţă de circa 1.500.000 ha. A mai precizat că „în timp ce bulgarii din nordul Dobrogei puteau fi aduși direct în Cadrilater, unde se găseau disponibile gospodăriile românilor transferaţi, aceștia din urmă trebuiau duși iniţial într-o zonă de primă destinaţie la vest de Dunăre și apoi să li se repartizeze noi așezări". Întrebându-l pe generalul Popov care este intervalul de timp în care credea că se va putea efectua transferul de populaţie și materiale, acesta a răspuns: „Șase luni". La precizarea că Pomenov ceruse 10 zile, generalul bulgar a precizat că acesta se referise ,,numai la timpul necesar pentru retragerea armatei române".

În legătură cu traseul frontierei, Gheorghe Potopeanu a precizat că granița din 1913 prezenta două intrânduri (în sectoarele Cranova și Pădureni) de unde se putea controla extrem de ușor un spaţiu mare din teritoriul românesc. Ca urmare, a sugerat, „din proprie iniţiativă", ca guvernul bulgar să aibă iniţiativa fixării viitoarei frontiere la sud de aceste intrânduri, care cuprindeau 6 - 7 sate. La 30 august 1940, generalul Popov a făcut cunoscut că și-a informat guvernul despre această problemă și a fost mandatat să comunice că ,,îndată după ratificarea tratatului și încă înainte de terminarea lucrărilor Comisiei mixte pentru delimitarea frontierei, guvernul bulgar va propune celui român un acord special care să nu se refere decât la rectificarea în chestiune".

În timpul discuţiilor din acea zi, generalul Potopeanu a mai rugat delegaţia bulgară să intervină pentru a se pune capăt atacurilor bandelor înarmate de comitagii din sudul Dobrogei, precizând că altfel, declaraţiile de bună vecinătate „sună fals". Generalul român avea în vedere o Notă a Secției 3 operații a Marelui Stat Major din 17 august 1940, care consemna: „În ultimul timp, atacurile bandelor de comitagii în Dobrogea desfășoară o vie activitate, având drept rezultat: jafuri, omoruri, deprimarea populației locale@ (asemenea atacuri avuseseră loc și în zilele de 8 august 1940 la Alfatar, în noaptea de 9 spre 10 august la Giurghangic, în 14/15 august la Rahmanasinclar, la 15 august la Sărsănlar, la 17/18 august, la Frasari). Generalul Popov a răspuns că a fost și continuă să fie „un dușman neînfricat al acestor banditisme și că va cere la Sofia să se ia cele mai severe măsuri împotriva lor".

Cu toate că la 24 august 1940 s-a ajuns la un acord de principiu, în perioada următoare șefii celor două delegaţii nu au ajuns la un punct de vedere comun în ceea ce privește ziua „J" (începerea evacuării). La propunerea delegaţiei române, din 29 august, ca delegaţii civili bulgari destinaţi a lua în primire bunurile imobiliare publice să intre în Cadrilater la 26 septembrie 1940, iar armata română să părăsească teritoriul la 1 octombrie, Pomenov a comunicat că guvernul bulgar cere evacuarea Cadrilaterului până la aceeași dată ca și Ardealul de nord. În final, la 30 august, cele două delegaţii au încheiat un Acord asupra modalităţilor de evacuare și transfer a Cadrilaterului, o Declaraţie cu privire la acord și au stabilit pe o hartă (1/200 000) cele patru zone de transfer și evacuare, respectiv de ocupare de către trupele bulgare.

Discuţii în legătură cu tratativele de la Craiova au avut loc și în Consiliul de Coroană din 23 august 1940, unde Constantin Argetoianu, după ce a întrebat „De ce atâta grabă?" a precizat: „Nu suntem în faţa unui ultimatum, totuși capitulăm. E primejdios precedent pentru negocierile cu Ungaria, ne slăbim argumentele". I-a răspuns ministrul de Externe, Mihail Manoilescu: „Recomandările Axei, mai ales ale Berlinului, explică această grabă".
Cu același prilej, făcând notă discordantă cu ceilalţi participanţi, Nicolae Iorga a declarat tranșant: „Cu privire la Cadrilater eu sunt naţionalist, nu expansionist, anexarea Cadrilaterului a fost o greșală; eu am fost împotriva anexiunii la timpul său. E justificată retrocedarea către Bulgaria. Dacă câștigăm prin aceasta o prietenie, prietenia ne este scump plătită. Românii să fie aduși acasă".

În dezacord cu marele istoric, Ion Nedelescu preciza, în „Universul" din 3 septembrie 1940, că „Dobrogea n-a aparţinut niciodată Bulgariei și n-a fost cândva bulgară nici din punct de vedere etnic (ca populaţie locuitoare), nici din punct de vedere politic (ca stăpânire)" și concluziona: „Dacă apropierea româno-bulgară cere neapărat să fie săvârșită cu preţul unei știrbiri de prestigiu și de teritoriu nicio clipă însă să nu se uite că acesta este adevărul adevărat în privinţa caracterului românesc al Dobrogei noastre româneșți".

26-27 august 1940. Cine, unde și cum a stabilit traseul viitoarei linii de demarcație româno-ungară impusă prin dictatul de la Viena.

Adolf Hitler: „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă".
La 26 august 1940, preocupat de „cursul pe care-l lua controversa dintre Ungaria și România" și dorind să „evite cu orice preț o criză în Balcani", Joachim von Ribbentrop a telefonat lui Galeazzo Ciano propunându-i să convoace la Viena pe miniștrii Afacerilor Străine român și ungar și „să li se dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluții". Oferta trebuia însoțită și de un „avertisment": „cel care nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecințelor viitoare". Având acceptul lui Benito Mussolini, ministru italian de Externe s-a declarat de acord.

A doua zi, convocat de urgență în Germania, la castelul lui Joachim von Ribbentrop, Wilhelm Fabricius a indicat o linie de demarcație prin care România pierdea unele regiuni de graniță. Considerând că teritoriul oferit Ungariei era prea mic, Joachim von Ribbentrop a adăugat și orașul Cluj. Carl Clodius a plusat însă pentru Budapesta reușind să convingă pe von Ribbentrop că și „regiunea secuiască trebuie să aparțină neapărat Ungariei". Seara, spre Germania s-a îndreptat și Galeazzo Ciano având „deplină libertate de acțiune" din partea Ducelui.

La Obesalzburg rezintă lui Adolf Hitler propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. Conform stenogramei întocmită de Paul Otto Schmidt, neștiind dacă amenințările Ungariei la adresa României erau serioase, Führer-ul a apreciat că în evaluarea situației generale trebuiau luați în considerare mai mulți factori: „Un factor pur material, care are însă o importanță extraordinară pentru continuarea războiului: aprovizionarea cu petrol, care este extrem de importantă, atât pentru Germania cât și pentru Italia. Este limpede că la primul foc de armă vor înceta toate expedițiile de petrol din România către Germania și Italia. Natural că o Românie în război cu Ungaria nu-și va mai putea exporta produsele prin Iugoslavia sau pe Dunăre. Un al doilea element este problema extinderii războiului... Aceasta va duce la înrăutățirea considerabilă a situației Germaniei și Italiei în viitor. Dacă se va ajunge la un conflict armat, Ungaria se va lupta fie singură, fie cu ajutor străin. Dacă Ungaria va rămâne singură, atunci, având în vedere gradul ei de pregătire militară și situația ei în alte privințe, victoria nu este deloc sigură... Rezultă limpede că un conflict în Balcani nu poate fi decât defavorabil Germaniei și Italiei și de aceea ambele țări au tot interesul să facă totul pentru a evita un astfel de conflict. Aceasta este și părerea generalilor germani, deoarece nici ei nu consideră posibilă victoria ungară, cum o socotesc cei de la Budapesta".

În final s-a considerat că pentru protejarea intereselor germane se impunea șantajul.
„Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria - a continuat Hitler - cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă. Trebuie să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că Germania și Italia își vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul. Este deci oportun pentru ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie să accepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusiv fascismului și național-șovinismului. României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național care, la urma urmelor este încă destul de mare... De altfel, Italia și Germania trebuie să se gândească dacă nu ar fi indicat să dea o asigurare în legătură cu existența statului român în continuare, deoarece, după reglementarea conflictului, integritatea teritorială a acestui stat este efectiv în interesul Italiei și Germaniei".

În final, Führer-ul a decis ca noua linie de demarcație româno-ungară să corespundă intereselor și planurilor viitoare de acțiune germane: stăpânirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaților Orientali, pătrunderea până în apropiere de Brașov, pentru a „proteja" zona petroliferă, dezbinarea Ungariei și României în așa fel încât ele să fie ținute ca „două bucăți de fier incandescente și de a le modela în interesul Germaniei", așa cum avea să recunoască Joachim von Ribbentrop.

Cu același prilej s-a hotărât să nu se ducă convorbiri cu nici una dintre cele două delegații, ci „la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție".
Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au împachetat harta și au plecat la Viena. Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu orice preț, Adolf Hitler a ordonat și măsuri militare corespunzătoare.

footer